ICCJ. Decizia nr. 929/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 929/2013
Dosar nr. 949/59/2012
Şedinţa publică de la 19 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 24 septembrie 2012 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta SC I.Ş. SRL şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-TM-224 din 29 martie 2012, emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prima condiţie prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004 este îndeplinită deoarece în cauza de faţă reclamanta a sesizat instanţa şi cu acţiunea principală, având ca obiect anularea actelor administrative a căror suspendare o solicită.
De asemenea, Curtea de Apel a apreciat că şi celelalte două condiţii sunt îndeplinite, reţinând că fără a prejudicia fondul pricinii, există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ a cărui suspendare se solicită, îndoială ce rezidă din împrejurarea aplicării unui text de lege care aparent este incident unei alte situaţii de fapt decât cea în care susţine reclamanta că se regăseşte.
Curtea de Apel a mai reţinut că sumele reţinute în decizia de impunere au fost calculate prin metoda estimării veniturilor, metodă care însă se aplică, potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (2) C. proc. fisc., la două posibile situaţii, respectiv nedepunerea declaraţiilor fiscale şi incorectitudinea sau inexistenţa evidenţelor contabile.
Societatea a susţinut că nu se află în niciuna din aceste două situaţii, fapt necontestat de către autoritatea fiscală, care susţine în esenţă că profitul scăzut al reclamantei se datorează unui management defectuos, constând în practicarea unor preţuri scăzute şi a unor tehnologii de producţie greşite.
Cât priveşte cea de-a treia condiţie, instanţa de fond a constatat că şi aceasta este îndeplinită, deoarece executarea sumelor stabilite prin actele a căror suspendare se solicită, 581.349 lei, constituie fără îndoială un prejudiciu material viitor şi previzibil, în condiţiile în care din contractele depuse la dosar rezultă că societate este angrenată în operaţiuni economice cu terţe persoane şi are în desfăşurare credite bancare.
Nu în ultimul rând, s-a reţinut că executarea actelor fiscale menţionate este în măsură a produce o pagubă iminentă prin prisma specificului activităţii societăţii reclamante, care în această perioadă are nevoie de disponibilităţi băneşti pentru efectuarea lucrărilor agricole de toamnă.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că instanţa de judecată fond a pronunţat o hotărâre netemeinică, criticabilă din punctul de vedere al îndeplinirii condiţiilor impuse de lege pentru suspendarea actelor administrative fiscale.
Astfel, în ceea ce priveşte existenţa cazului bine justificat instanţa a reţinut, raportat la textul art. 2, lit. t) din Legea nr. 554/2004, că împrejurările care sunt de natură a crea o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ fiscal atacat constau în aplicarea greşită a textului de lege, Curtea apreciind că acest text de lege este, aparent, incident unei alte situaţii de fapt decât cea în care se află reclamanta.
Interpretarea pe care prima instanţă a făcut-o raportat la textul de lege pe care îl invocă este, aparent, fundamental greşită. Aceasta, întrucât textul art. 67 C. proc. fisc. dispune: „Organul fiscal stabileşte baza de impunere şi obligaţia fiscală de plata aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impunere, folosind orice probă şi mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina situaţia fiscala corecta". În continuare, în alin. (2), cel avut în vedere de către instanţă, legiuitorul a prevăzut câteva exemple de situaţii în care organul fiscal poate estima baza de impunere, lucru care rezultă în mod evident din exprimarea „cum ar fi".
Chiar dacă ar îmbrăţişa teza instanţei, textul de lege pe care organul fiscal şi-a întemeiat constatările nu este unul greşit, întrucât art. 67 alin. (2) prevede ca situaţie în care baza de impunere se estimează şi aceea în care organele de inspecţie fiscala constată că evidenţele contabile sau fiscale ori declaraţiile fiscale sau documentele şi informaţiile prezentate în cursul inspecţiei fiscale sunt incorecte sau incomplete. Or, câtă vreme în evidenţele contabile ale societăţii figurau sume mult mai mici decât cele care trebuiau să figureze în realitate, putem afirma că ne circumscriem textului de lege indicat în decizie, astfel că motivarea instanţei de fond este eronată.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv, respectiv, paguba iminentă, recurenta consideră că motivarea instanţei este lapidară şi lipsită de conţinut, câtă vreme paguba iminentă reţinută de instanţă nu rezultă de nicăieri, reclamantul nedepunând la dosarul cauzei niciun înscris din care să rezulte că în urma executării sumei contestate s-ar putea produce vreun prejudiciu.
Împrejurarea că faţă de societatea reclamantă a fost începută procedura de executare silită nu are niciun fel de importanţă în speţa de faţă, întrucât, potrivit legii, în speţă Codul de procedură fiscală, dacă în termenul prevăzut în conţinutul deciziei de impunere nu se realizează plata, automat, se declanşează procedura de executare silită. Acest fapt, bineînţeles, în baza principiului legalităţii şi executării din oficiu care caracterizează actul administrativ fiscal.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.
Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Legiuitorul naţional a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speţă. Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanţă a interesului social cu cel personal, preeminenţa unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalităţii.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii activităţii administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Înalta Curte apreciază că, în cauză, prin actele depuse, reclamanta a prezentat suficiente elemente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea bazei de impunere.
Deci, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
De asemenea, instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.
Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Se poate aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.
Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a actului.
Alături de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte are în vedere şi recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
Aşa cum s-a arătat de altfel şi în recomandarea 16/2003 a Comitetului Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare.
Aceeaşi recomandare reaminteşte principiile din recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniştrii care cheamă autoritatea jurisdicţională competentă, în speţă instanţa judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.
Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.
Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.
Ţinând seama de considerentele de ordin legal şi de situaţia de fapt dovedită, de recomandările Comitetului de Miniştrii, pentru a evita excesul de putere din partea autorităţii fiscale şi de circumstanţele cauzei, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecinţe grave în patrimoniul reclamantei.
Executarea sumei de 581.349 lei reţinută de organul fiscal, poate perturba activitatea reclamantei.
Prin executare silită s-ar crea un prejudiciu material viitor şi previzibil societăţii, aceasta reprezentând un impediment vital pentru desfăşurarea activităţii societăţii, aflată deja în dificultate.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond în mod corect a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva încheierii din 24 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 928/2013. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 933/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
