ICCJ. Decizia nr. 940/2013. Contencios. Anulare acte administrative emise de C.N.V.M. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 940/2013
Dosar nr. 815/2/2011
Şedinţa publică din 19 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul B.I.R. a chemat în judecată pe pârâta C.N.V.M. pentru ca pe baza probelor administrate, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
- anularea actului administrativ asimilat, respectiv adresa nr. 674, emisă de pârâtă la 16 ianuarie 2009,
- obligarea pârâtei la emiterea unui înscris din care să rezulte că „formularul de informare a clienţilor” nu poate fi asimilat unui „document de prezentare”, aşa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 din Regulamentul C.N.V.M nr. 12/2004;
- obligarea pârâtei la emiterea unui înscris prin care să constate inexistenţa unui înscris denumit "Document de prezentare", aşa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 12/2004, înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din acelaşi act normativ;
- obligarea pârâtei la emiterea unui înscris prin care să constate inexistenţa unui înscris din care să emane dispoziţiile art. 81 alin. (2) lit. a) și lit. (k), înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din R12/2004;
- să se constate că înscrisul intitulat "Formular de informare a clienţilor care intenţionează să tranzacţioneze la distanţă" şi care este un act adiţional la contractul de intermediere cu SSIF B. SA, nu poate fi asimilat cu "Document de prezentare", aşa cum este acesta din urmă stipulat de art. 81 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1212004;
- să se constatate inexistenta unui înscris denumit "Document de prezentare", aşa cum este acesta precizat de art. 81 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 12/2004, înscris ce (ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din acelaşi act normativ;
- să se constatate inexistenţa unui înscris din care să emane dispoziţiile art. 81 alin. (2) lit. a) și lit. k), înscris ce ar fi trebuit să preceadă contractul de intermediere, potrivit art. 81 din Regulamntul 12/2004.
La data de 01 martie 2011, reclamantul şi-a completat acţiunea cu două noi capete de cerere, la care a renunţat apoi prin cererea depusă la data de 13 septembrie 2011.
Prin Sentinţa civilă nr. 5868 din 12 octombrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, formulată de reclamantul B.I.R., în contradictoriu cu pârâtul C.N.V.M., ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că solicitările adresate pârâtului au fost următoarele:
- constatarea încălcării de către SSIF B. SA a art. 118 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 12/2004 cu ocazia încheierii contractului nr. 9905 din 05 decembrie 2005 cu reclamantul, în ceea ce priveşte faptul că nu i-a fost prezentat înainte de încheierea acestuia, un document de prezentare care să cuprindă informaţii cu privire la existenţa compartimentului de control intern, a reprezentantului acestuia şi a posibilităţii transmiterii de reclamanţii şi a elementelor privind constituirea marjelor,
- obligarea SSIF B. SA la plata către reclamant a sumei de 75000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul creat,
- constatarea nulităţii absolute a contractului de intermediere încheiat între reclamant şi SSIF B. SA şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, aplicând dispoziţiile art. 277 alin. (1) şi alin. 2) din Legea nr. 297/2004.
Atât în Legea nr. 297/2004 cât şi în Statutul C.N.V.M. prevăd, cu caracter general, obligaţii concrete ale C.N.V.M.
Din analiza acestor dispoziţii, Curtea de Apel a reţinut că pârâta C.N.V.M. nu are în competenţa prevăzută de lege atribuţia de a emite un act prin care să declare că un contract de intermediere este lovit de nulitate absolută, să constate că o anumită clauză a unui contract sau a unui document premergător contractului, nu respectă dispoziţiile legale aplicabile sau să dispună obligarea vreuneia dintre părţile contractului la repararea prejudiciului sau la repunerea părţilor în situaţia anterioară, aceste competenţe fiind specifice instanţei de judecată.
Este adevărat, că în urma sesizării reclamantului, pârâta putea analiza dacă aspectele sesizate de reclamant constituie încălcări ale legislaţiei din domeniu, având în vedere atribuţia prevăzută de art. 7 alin. (3)3 din Statut care prevede că C.N.V.M. este competentă să ia măsuri pentru impunerea respectării legislaţiei pieţei de capital şi să aplice sancţiunile legale în cazurile de nerespectare a acestora, dar în baza acestei atribuţii, pârâta nu putea dispune măsurile solicitate de reclamant, în lipsa unui text de lege care să prevadă, în concret aceste măsuri.
Pentru a-şi realiza atribuţia de mai sus, Legea nr. 297/2004 a prevăzut în competenţa C.N.V.M. posibilitatea de a lua alte măsuri decât cele solicitate de reclamant şi anume suspendarea/retragerea autorizaţiei sau sancţionarea contravenţională a SSIF care încalcă legislaţia în domeniu, dar în lipsa luării unor astfel de măsuri, o persoană particulară cum este reclamantul nu poate solicita instanţei de contencios administrativ să oblige autoritatea la luarea acestor măsuri, întrucât vătămarea dreptului sau interesului său legitim privat, nu s-a produs prin neluarea acestor măsuri, ci prin încălcarea legislaţie de către respectiva SSIF, astfel că nu sunt întrunite condiţiile prev. de art. 1 alin. (1) din Legea 554/2004. De altfel, dacă în cuprinsul cererii adresate C.N.V.M., reclamantul face referire la aplicarea art. 277 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 297/2004, în cuprinsul acţiunii adresate instanţei de judecată, nu mai solicită obligarea pârâtei la sancţionarea contravenţională a vreunei persoane.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul B.I.R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul-reclamant a susţinut în esenţă că instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv actul administrativ asimilat adresa C.N.V.M. nr. 674 din 16 ianuarie 2009, analizând în speţă o altă adresă, respectiv adresa C.N.V.M. nr. 4587 din 27 februarie 2009.
Pe fondul cauzei, recurentul-reclamant a susţinut că în fapt, acţiunea sa nu are ca obiect încălcările contractului încheiat cu SSIF B. SA ci încălcările legislaţiei incidente de către pârâta C.N.V.M.
Consideră recurentul că prin adresa nr. 674 din 16 ianuarie 2009, C.N.V.M. a încălcat dispoziţiile art. 118 din Regulamentul nr. 12/2004 iar instanţa de fond a analizat un alt act administrativ al pârâtei, respectiv adresa C.N.V.M. nr. 4857 din 27 februarie 2009.
Intimata C.N.V.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat şi menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de fond ca legală şi temeinică, susţinând în esenţă că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată că adresa cu nr. 674 din 16 ianuarie 2009 emisă de C.N.V.M. nu reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererilor reclamantului.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
În fapt, recurentul-reclamant a supus controlului instanţei de contencios administrativ răspunsul primit din partea intimatei C.N.V.M. cu nr. 674 din 16 ianuarie 2009 urmare adreselor nr. 51163 din 04 decembrie 2008 şi nr. 54463 din 30 decembrie 2008 prin care sesiza aspecte legate de modul de transmitere a documentului de prezentare al SSIF B. SA, având în vedere contractul de prestări servicii de investiţii financiare la distanţă (prin internet) încheiat între acesta şi societate, înregistrat sub nr. 9905 din 05 decembrie 2005.
Prin adresele nr. 51163 din 04 decembrie 2008 şi nr. 54463 din 30 decembrie 2008, recurentul-reclamant a solicitat C.N.V.M. să constate în calitate de autoritate de supraveghere a pieţei de capital încălcarea de către SSIF B. SA a dispoziţiilor art. 81 raportat la art. 118 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 12/2004.
Recurentul-reclamant a contestat răspunsurile intimatei pe care le-a apreciat ca fiind un refuz nejustificat al acesteia de a-i soluţiona cererile, refuz asimilat actelor administrative unilaterale, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Analizând din această perspectivă răspunsul intimatei C.N.V.M. înregistrat sub nr. 674 din 16 ianuarie 2009, conform Deciziei nr. 4496 din 22 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cât şi cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. n) privind excesul de putere, instanţa de fond a apreciat şi reţinut în mod corect prin sentinţa atacată că acest răspuns nu poate fi considerat ca fiind un refuz nejustificat, astfel cum este acesta definit prin dispoziţiile legale.
Totodată instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată că în raport de atribuţiile stabilite prin Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cât şi a statutului C.N.V.M. aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, intimata nu are competenţa de a emite un act prin care să declare că un contract de intermediere este nul absolut sau să oblige vreuna din părţile contractului la repararea prejudiciului, recurentul-reclamant având posibilitatea legală, ca parte contractantă de a se adresa instanţei competente în materie.
Contrar criticilor formulate de recurentul-reclamant potrivit cărora instanţa de fond ar fi analizat un alt act administrativ emis de intimată, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a examinat răspunsul intimatei, respectiv adresa nr. 674 din 16 ianuarie 2009, conformându-se dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv verificând în raport de atribuţiile legale ale intimatei, a dispoziţiilor legi contenciosului administrativ precum şi a probatoriului administrat în cauză şi stabilind în raport de toate acestea caracterul justificat al refuzului.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, neexistând motive de modificare sau casare a acesteia şi în consecinţă în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.I.R. împotriva sentinţei civile nr. 5868 din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 92/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 10/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
