ICCJ. Decizia nr. 1143/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1143/2014
Dosar nr. 2406/1/2013
Şedinţa publică de la 6 martie 2014
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Contextul procesual. Decizia instanţei de recurs atacată pe calea revizuirii
Prin Decizia nr. 624 din 7 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de adresare a întrebării preliminare Curţii Europene de Justiţie, în sensul dacă Ordinul nr. 295/2007 respectă prevederile comunitare în baza cărora a fost emis şi pe cale de consecinţă, dacă Ordinele emise ulterior, respectiv nr. 255/2008, nr. 715/2008, nr. 358/2008, nr. 230/2009, nr. 215/2010 şi nr. 165/2011, respectă prevederile comunitare, precum şi care este practica comunitară în aceste cazuri, formulată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale), a admis recursurile declarate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale), Agenţia de Plăţi şi Intervenţie Pentru Agricultură - Centrul Judeţean Argeş şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie Pentru Agricultură împotriva Sentinţei nr. 1905 din 16 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a respins excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 3 alin. (2) lit. a), precum şi art. 1 lit. d) şi art. 3 alin. (2) lit. c) din Ordinul nr. 295/2007.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele aspecte:
Cu privire la cererea de adresare a unei întrebări preliminare la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene formulată de M.A.D.R.
Recurentul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a solicitat instanţei de recurs adresarea către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a întrebării preliminare cu următorul conţinut: "Dacă Ordinul nr. 295/2007 respectă prevederile comunitare în baza cărora a fost emis şi pe cale de consecinţă, dacă ordinele emise ulterior (Ordinul nr. 255/2008, Ordinul nr. 715/2005, Ordinul nr. 358/2008, Ordinul nr. 230/2009, Ordinul nr. 215/2010 şi Ordinul nr. 165/2011), dar care prevăd aceleaşi condiţii respectă prevederile comunitare precum şi care este practica comunitară în astfel de cazuri".
O instanţă de recurs este datoare să adreseze o astfel de întrebare preliminară numai dacă apreciază că o decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este necesară pentru a pronunţa o hotărâre în cauza dedusă judecăţii.
Or, în cauza de faţă, care are ca obiect recursurile formulate împotriva sentinţei Curţii de apel, nu se critică faptul că soluţia pronunţată de această instanţă ar fi fost dată cu încălcarea dreptului comunitar, aşa cum în mod întemeiat a arătat şi intimatul-reclamant în întâmpinarea depusă.
Astfel fiind, instanţa a respins cererea de adresare a întrebării preliminare către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene formulată de M.A.D.R.
Referitor la recursurile formulate de către cele trei autorităţi publice pârâte, instanţa de recurs a reţinut că sunt întemeiate în limitele şi pentru considerentele pe care le-a prezentat în continuare.
Din actele şi lucrările dosarului instanţa de recurs a reţinut că prin Anexa la Ordinul nr. 295/2007 a fost stabilit modul de implementare, condiţiile specifice şi criteriile de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi naţionale directe complementare în sectorul zootehnic, în acord cu reglementările comunitare în domeniu, în temeiul art. 1 şi 13 din O.U.G. nr. 125/2006.
Excepţia de nelegalitate vizează, pe de o parte, dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. a) din Anexă, referitoare la efectivul de ovine/caprine pentru care se solicită prima, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. c) din aceeaşi Anexă, referitoare la condiţia ca solicitantul să nu aibă datorii la bugetul de stat şi/sau la bugetul local.
Dispoziţiile vizate de excepţia de nelegalitate din Anexa la Ordinul nr. 295/2007 au fost modificate ulterior prin Ordinul nr. 255/2008 şi Ordinul nr. 358/2008, iar Ordinul nr. 295/2007 a fost abrogat prin art. 3 din Ordinul nr. 98/2010.
Instanţa de recurs a reţinut, însă, că instanţa de fond a ignorat că Ordinul nr. 295/2007 a fost emis în baza art. 1 şi 13 din O.U.G. nr. 125/2006, pentru organizarea punerii în aplicare a acestei ordonanţe de urgenţă care viza aprobarea schemelor de plăţi în agricultură pentru anul 2007, precum şi faptul că această ordonanţă de urgenţă fusese publicată în M. Of. nr. 1043/29.12.2006.
Astfel fiind, este lipsit de temei să se susţină că "data de 31 decembrie a anului anterior solicitării primei" de la art. 3 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. a) din Anexă, reprezintă o dispoziţie retroactivă, din moment ce Ordinul nr. 295/2007 a fost emis pentru crearea cadrului organizatoric în vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr. 125/2006, publicată anterior datei de 31 decembrie 2006.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. d) şi art. (2) lit. c) din Anexa la Ordinul nr. 295/2007, referitoare la condiţia ca solicitantul să nu aibă datorii la bugetul de stat şi/sau la bugetul local, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că această condiţie încalcă principiul proporţionalităţii, care impune autorităţilor "să nu depăşească limitele a ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele urmărire în mod legitim".
Or, în cauză, instanţa de recurs a observat că instanţa de fond nu a identificat/denumit obiectivul urmărit în mod legitim de către M.A.D.R. prin emiterea Ordinului nr. 295/2007, după cum nu a specificat în mod explicit de ce impunerea condiţiei negative în privinţa datoriilor la bugetul de stat şi/sau local ar reprezenta un exces de putere şi o încălcare a dreptului de apreciere conferit de legiuitor.
Într-adevăr, potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 125/2006, legiuitorul a conferit MADR un drept de apreciere foarte larg, precizând că "modul de implementare, condiţiile specifice şi criteriile de eligibilitate (...) se stabilesc în acord cu reglementările comunitare în domeniu, prin ordin al ministrului (...)".
Or, în cauză, instanţa de fond nu a identificat nicio reglementare comunitară în domeniu care să fi fost ignorată/încălcată şi nici intimatul-reclamant nu a avut o astfel de susţinere concretă.
Astfel fiind, instanţa de fond a admis în mod netemeinic excepţia de nelegalitate, făcând o aplicare/interpretare eronată a dispoziţiilor legale incidente în cauză, fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în cele trei recursuri formulate, care vor fi admise.
Totodată, instanţa de recurs a ţinut să reamintească faptul că din interpretarea logică, sistematică şi teleologică a dispoziţiilor generale ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă în mod necontestat că orice demers judiciar trebuie să aibă ca temei vătămarea unui drept sau a unui interes legitim, fie că este vorba de formularea unei acţiuni directe, fie că este vorba de invocarea unei excepţii de nelegalitate.
Or, în cauză, este necontestat că intimatul-reclamant nu a probat şi nici nu a susţinut vătămarea unui drept în ceea ce priveşte actul administrativ vizat de excepţia de nelegalitate, din moment ce nu a probat/susţinut depunerea/înregistrarea vreunei cereri de acordare a unor plăţi în temeiul O.U.G. nr. 125/2006 şi Ordinului nr. 295/2007.
Pe de altă parte, intimatul-reclamant nu a justificat şi nici nu mai poate justifica existenţa unui interes legitim care îi este vătămat prin Ordinul nr. 295/2007, din moment ce la data când a invocat excepţia de nelegalitate, 01 iunie 2011, nu avea înregistrată la APIA o cerere de acordare de plăţi în temeiul O.U.G. nr. 125/2006, iar Ordinul nr. 295/2007 fusese abrogat prin Ordinul nr. 98/2010, iar o eventuală cerere ulterioară va fi soluţionată în conformitate cu dispoziţiile acestui ultim ordin care este în vigoare.
Deci, cu alte cuvinte, instanţa de fond era datoare să constate că cererea este nefondată, excepţia de nelegalitate nefiind întemeiată pe vătămarea unui drept şi nici a unui interes legitim în ceea ce îl priveşte pe intimatul-reclamant.
De altfel, în recursul în cadrul căruia a fost invocată excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor din Anexa la Ordinul nr. 295/2007, intimatul-reclamant atacase Sentinţa civilă nr. 2542 din 26 mai 2010 prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal îi respinsese acţiunea, reţinând inexistenţa unui drept sau interes vătămat ca urmare a faptului că acesta nu formulase/înregistrase o cerere de acordare a plăţilor potrivit art. 3 alin. (2) din Ordinul nr. 295/2007, în lipsa căreia nu poate fi reţinut un refuz nejustificat din partea autorităţilor.
Astfel fiind, recursurile au fost admise, sentinţa pronunţată a fost desfiinţată şi cererea privind excepţia de nelegalitate a fost respinsă.
2. Revizuirea exercitată în cauză
Împotriva Deciziei nr. 624 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat cerere de revizuire intimatul-reclamant N.G.E., invocând ca temei legal dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea cererii sale, revizuentul arată că, sub aspectul primului motiv de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Decizia nr. 624/2013 este nelegală, întrucât instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate prin întâmpinare.
Sub aspectul motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuentul invocă existenţa a două hotărâri potrivnice, respectiv Decizia nr. 624/2013 şi încheierea din data de 05 octombrie 2011, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, susţine revizuentul, în cazul de faţă există o hotărâre dispusă prin încheiere irevocabilă în Dosarul nr. 12258/2/2009, care arată că excepţia de nelegalitate are legătură cu soluţionarea cauzei şi Decizia nr. 642 din 02 iulie 2013, care arată că excepţia de nelegalitate ar fi fost nefondată, "nefiind întemeiată pe vătămarea unui drept şi nici a unui interes legitim".
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra revizuirii
Examinând cererea în condiţiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată inadmisibilitatea căii de atac formulate de revizuentul N.G.E.
Potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri se poate cere când instanţa "s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut".
Acest motiv de revizuire constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale, principiu în conformitate cu care instanţa este "în drept" să statueze numai în limitele în care a fost sesizată, fiind obligată, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând să hotărască asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu se pronunţe asupra unui lucru cerut.
Nerespectarea acestor exigenţe poate conduce la exercitarea revizuirii în condiţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., însă cererea de revizuire nu declanşează un litigiu nou, ci reprezintă o fază procesuală a aceluiaşi litigiu, care se desfăşoară în cadrul procesual conturat de etapele anterioare.
Însă, Înalta Curte constată faptul că, în argumentarea acestui motiv de revizuire, sunt combătute motivele de recurs formulate de autorităţile recurente şi reiterate apărările expuse în întâmpinarea depusă la instanţa de recurs, în susţinerea unei soluţii de respingere a recursurilor.
În această situaţie, revizuirea formulată cu scopul de a obţine o nouă analiză şi rejudecare a cauzei nu poate fi primită, întrucât ar interveni o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice care implică respectarea principiului res judicata.
De altfel, în astfel de situaţii şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "o cale extraordinară de atac introdusă de una din părţile în proces, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea în absenţa unui "defect fundamental".
Faptul că instanţa care soluţionează contestaţia şi instanţa a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea şi relevanţa probatoriului este un caz tipic în care nu se justifică desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile" (cauza Mitrea vs. România, 26105/03, Hotărârea din 29 iulie 2008).
Sub aspectul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7, instanţa reţine că., "revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere [(...)] dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una sau aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs".
În jurisprudenţă şi doctrină s-a reţinut că pentru a fi aplicabil acest motiv de revizuire, "este necesar ca hotărârile să conţină elemente caracteristice pentru existenţa lucrului judecat. Revizuirea nu poate fi admisă atunci când între decizia instanţei de recurs şi celelalte hotărâri invocate de revizuentă nu există contrarietate, întrucât acestea nu conţin elementele caracteristice pentru existenţa lucrului judecat" (G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă, adnotat, ediţia a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.735).
În cauză, Înalta Curte constată că:
- Prin încheierea din data de 05 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, suspendând judecarea recursului până la soluţionarea excepţiei şi nu s-a pronunţat în legătură cu fondul cauzei, cum în mod greşit susţine revizuentul.
- Pentru a pronunţa Decizia nr. 624 din 07 februarie 2013, Înalta Curte a analizat recursurile promovate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie Pentru Agricultură - Centrul Judeţean Argeş şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, hotărând că acestea sunt întemeiate şi motivate în raport cu susţinerile revizuentului invocate prin întâmpinare.
Înalte Curte reţine că, în privinţa celor două hotărâri judecătoreşti nu există contrarietate, motiv pentru care, în raport cu dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este inadmisibilă cererea de revizuire formulată intimatul-reclamant.
Pentru considerentele arătate, în raport cu dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi pct. 7 cu referire la art. 326 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 624 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de N.G.E. împotriva Deciziei nr. 624 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1134/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1147/2014. Contencios. Conflict de... → |
|---|
