ICCJ. Decizia nr. 1330/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1330/2014
Dosar nr. 8514/2/2011
Şedinţa publică de la 14 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul T.F. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii C.N.C.D. şi M.M.F.P.S., anularea hotărârii C.N.C.D. nr. 282 din 11 iulie 2011 prin care i-a fost respinsă petiţia nr. 8426 din 25 octombrie 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 3289 din 16 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului T.F., în contradictoriu cu pârâţii C.N.C.D. şi M.M.F.P.S.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin hotărârea contestată pârâtul a apreciat că fapta reclamată de petiţionar nu întruneşte elementele constitutive ale faptei de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, neexistând un tratament diferenţiat.
Curtea de Apel a mai constatat că prin sesizarea nr. 8426 din 25 octombrie 2010, reclamantul a afirmat că a solicitat eliberarea unei adeverinţe de la registrul agricol în vederea întocmirii dosarului pentru acordarea ajutorului de încălzire, dar funcţionarii publici din cadrul P. Bran au refuzat să elibereze adeverinţa solicitată, ceea ce ar constitui o faptă de discriminare la adresa sa.
Pentru a dispune în sensul clasării petiţiei reclamantului, C.N.C.D. a reţinut că aspectele sesizate de reclamant nu constituie faptă de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, nefiind îndeplinite condiţiile cerute de lege, anume existenţa în cauză a unui tratament diferenţiat.
Instanţa de fond a mai reţinut că reclamantul nu indică prin acţiunea sa care sunt criticile pe care le aduce soluţiei de fond a C.N.C.D., în ce a constat tratamentul diferenţiat aplicat, nici în raport de care alte persoane şi nici nu probează că s-ar fi aflat în situaţii comparabile, pentru a fi întrunită ipoteza normei legale cuprinsă în art. 2 din O.G. nr. 137/2000.
Or, cât timp nu se face dovada tratamentului diferenţiat, în raport de alte persoane aflate în situaţii comparabile, aspectele invocate de reclamant relativ la îndreptăţirea sa sau nu la plata ajutorului bănesc pentru încălzire nu pot face obiectul analizei instanţei într-o atare procedură, legea instituind o procedură distinctă pentru contestarea unui atare refuz.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul T.F. prin curator T.S., a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului reclamantul, susţine că instanţa de fond a încălcat principiile de drept ce stabilesc obligaţia pentru instanţă să analizeze toate motivele şi toate capetele de cerere.
Recurentul susţine că instanţa trebuie să aibă rol activ, administrând toate probele necesare soluţionării cauzei.
Se mai arată că a fost încălcat principiul liberului acces la justiţie.
În opinia recurentului, instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile pentru existenţa unui tratament diferenţiat, reluând criticile formulate prin acţiunea principală.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Prin petiţia nr. 8426 din 25 octombrie 2010 recurentul-reclamant a solicitat eliberarea unei adeverinţe de la Registrul Agricol în vederea întocmirii dosarului pentru acordarea ajutorului de încălzire, dar funcţionarii publici din cadrul P. Bran au refuzat eliberarea adeverinţei solicitate. Recurentul-reclamant consideră că, prin comportamentul lor, angajaţii P. Bran au săvârşit o faptă de discriminare.
În urma analizării întregii documentaţii aflate la dosar, a lucrărilor de specialitate (audieri, solicitări puncte de vedere), Colegiul Director a decis că faptele prezentate nu întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare cu toate modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte constată că atât instanţa de fond cât şi pârâtul au adoptat soluţii corecte, raportat la definiţia discriminării, astfel cum este reglementată de art. 2 alin. (1) din O.G. 137/2000 cu modificările şi completările ulterioare, republicată, astfel că nu poate fi reţinută vreuna din situaţiile prevăzute de O.G. 137/2000, republicată, aspectele invocate de către recurent neconturând elementele constitutive ale unei discriminări.
Pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2 alin. (1) şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior.
Deci, principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi.
Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
În plus, Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
De asemenea, Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut.
Mai precis, în opinia C.E.D.O., „a distinge nu înseamnă a discrimina”, iar diferenţa de tratament devine discriminare atunci când autorităţile naţionale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Se cuvine a fi subliniat faptul că instanţa constituţională a precizat, în acord cu jurisprudenţa europeană, că principiul egalităţii presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice.
Natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge din faptul ca diferenţa de tratament este determinată de existenţa unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus şi criteriul interzis de lege.
Înalta Curte apreciază că intimata nu putea reţine existenţa unei situaţii de comparabilitate, în sensul în care se constată că între cele două categorii reţinute de recurentul-reclamant ca şi situaţie comparabilă, nu poate fi pus un semn al egalităţii, devreme ce vorbim despre asistente şi asistente şef, cu atribuţii şi competenţe diferite.
Coroborând aceste aspecte cu faptele care fac obiectul petiţiei şi definiţia discriminării astfel cum este prevăzută de ari, 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte constată că în cauză nu se poate reţine întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricţie, excludere, preferinţă intre persoane care se află în situaţii comparabile, sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege şi care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul T.F. prin curator T.S. împotriva sentinţei civile nr. 3289 din 16 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1329/2014. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 1208/2014. Contencios → |
|---|
