ICCJ. Decizia nr. 1327/2014. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1327/2014
Dosar nr. 5727/2/2012
Şedinţa publică de la 14 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC O.T. SRL, în insolvenţă, prin administrator judiciar A.S. IPURL, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea ca netemeinică şi nelegală a Deciziei C.N.A. nr. 555 din 26 iunie 2012, suspendarea sancţiunii până la pronunţarea hotărârii definitive şi irevocabile, în temeiul art. 952 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, în subsidiar, înlocuirea sancţiunii contravenţionale a amenzii cu avertisment, în temeiul art. 7 din O.G. nr. 2/2001 coroborat cu art. 94 din Legea nr. 504/2002 şi obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii în privinţa capătului de cerere având ca obiect suspendarea sancţiunii până la pronunţarea hotărârii definitive şi irevocabile, susţinând că temeiul juridic invocat de reclamantă, respectiv dispoziţiile art. 952 alin. (2) operează numai în cazul deciziilor emise de Consiliu în condiţiile art. 95 şi art. 951 din Legea audiovizualului, condiţii diferite de cele în baza căruia a fost adoptată decizia contestată, solicitând, totodată, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 6985 din 6 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind suspendarea executării deciziei contestate, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC O.T. SRL prin administrator judiciar A.S. IPURL, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că, în cauză, capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării sancţiunii a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 952 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, care însă nu sunt incidente cauzei, întrucât decizia contestată a fost emisă în temeiul art. 90 şi 91 şi nu în condiţiile art. 95 şi 951 din acest act normativ.
Însă, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acestui capăt de cerere, întrucât calificarea juridică a cererii se face de instanţă, în considerarea obiectului şi a motivelor de fapt ale acesteia, fără a fi ţinută de temeiul de drept invocat de reclamant.
Or, din expunerea împrejurărilor, a circumstanţelor şi a principiilor prezentate de reclamant pentru explicarea şi lămurirea obiectului procesului se constată că solicitarea de suspendare a executării sancţiunii aplicate până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile se impune a fi analizată prin raportare la dispoziţiile art. 14 şi art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care constituie reglementarea generală în materia suspendării executării actului administrativ astfel că demersul judiciar al reclamantei este admisibil.
În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în susţinerea cererii de anulare a Deciziei C.N.A. nr. 555/2012, instanţa de fond le-a apreciat ca fiind neîntemeiate, în considerarea următoarelor argumente:
În materia contenciosului administrativ nu operează distincţia între nulitatea absolută şi nulitatea relativă a actului administrativ, instanţa de contencios administrativ putând dispune, conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, anularea în tot sau în parte a actului administrativ, dacă se constată nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data emiterii acestuia.
Prin urmare, motivul de nulitate absolută a deciziei pentru interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 90 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 504/2002 a fost examinat ca motiv de nelegalitate a deciziei contestate.
Dispoziţiile art. 90 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 504/2002 nu instituie pentru Consiliu obligaţia de a emite, în mod obligatoriu, pentru fiecare faptă în parte, indiferent de gravitatea efectivă a acesteia, o somaţie publică de intrare în legalitate, Normele legale analizate au în vedere, pe de o parte, emiterea de către Consiliu a unei somaţii publice în situaţia în care decide că efectele faptei sunt minime, iar pe de altă parte, criteriile de individualizare a sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute de acest act normativ.
Existenţa faptelor reţinute în sarcina reclamantei prin decizia contestată, având la bază Raportul de monitorizare a modului în care a fost reflectată desfăşurarea, prin intermediul posturilor de radio şi televiziune, a campaniei electorale din anul 2012 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a fost dovedită de autoritatea pârâtă cu documentaţia care a stat la baza emiterii deciziei, depusă la dosarul cauzei, în temeiul art. 13 din Legea nr. 554/2004.
Individualizarea sancţiunii s-a realizat cu respectarea criteriilor instituite de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2004, având în vedere că, anterior aplicării acestei sancţiuni, reclamanta a mai fost sancţionată pentru încălcarea art. 3 din Legea nr. 504/2002, cu amendă în cuantum de 50.000 lei, prin Decizia nr. 39/2012 şi cu amendă în cuantum de 200.000 lei, prin Decizia nr. 87/2012.
De asemenea, reclamantei i-au mai fost aplicate sancţiuni şi pentru încălcarea Deciziei C.N.A. nr. 195/2012 privind desfăşurarea campaniei electorale în audiovizual, respectiv : somaţie publică prin Decizia nr. 238 din 15 mai 2012, amendă în cuantum de 5.000 lei prin Decizia nr. 253 din 17 mai 2012, amendă în cuantum de 25.000 lei prin Decizia nr. 289/2012 şi amendă în cuantum de 50.000 lei prin Decizia nr. 501/2012.
Prin urmare, Curtea de Apel a constatat că Decizia C.N.A. nr. 555 din 26 iunie 2012 a fost emisă cu respectarea prevederilor legale.
De asemenea, a fost respins, ca neîntemeiat, şi capătul de cerere privind suspendarea executării deciziei de sancţionare, întrucât condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii pagubei, nu sunt îndeplinite în cauză.
Referitor la cerinţa cazului bine justificat, instanţa de fond a apreciat că argumentele expuse evidenţiază netemeinicia criticilor de nelegalitate invocate de reclamantă, ceea ce denotă cu evidenţă lipsa cazului bine justificat în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
În privinţa cerinţei pagubei iminente, cu probatoriile administrate în cauză, s-a reţinut că reclamanta nu a demonstrat faptul că executarea sancţiunii amenzii aplicate ar afecta bunul mers al activităţii raportat la obligaţiile financiare ale acesteia.
Astfel fiind, s-a apreciat că în lipsa unor elemente de probă care să contureze cu suficientă precizie consecinţele executării imediate şi integrale a sancţiunii aplicate prin decizia contestată, adoptarea unei măsuri de protecţie jurisdicţională provizorie nu se impune.
De asemenea, instanţa de fond a considerat că şi solicitarea reclamantei de înlocuire a sancţiunii amenzii contravenţionale cu avertisment, în considerarea art. 94 din Legea nr. 504/2002, de care aceasta se prevalează, este neîntemeiată, întrucât acest text de lege vizează contravenţiile constatate de A.N.A.R.C. şi nu contravenţiile constatate şi sancţionate de C.N.A.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta SC O.T. SRL prin administrator judiciar A.S. IPURL a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea pronunţată de prima instanţă este netemeinică şi nelegală, în sensul dat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere în primul rând că s-a nesocotit principiul proporţionalităţii în raportul dintre fapta ilicită şi sancţiunea aplicată. Invocarea nulităţii Deciziei nr. 555 din 26 iunie 2012 emisă de intimatul-pârât C.N.A. este motivată de încălcarea dispoziţiilor art. 90 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 504/2002.
Recurenta consideră discutabilă recalificarea dată de prima instanţă a motivului expus privind nulitatea Deciziei C.N.A. pentru încălcarea art. 90 din Legea nr. 504/2002, motiv recalificat drept cauză de nelegalitate a actului administrativ contestat în prezentul litigiu. Printre condiţiile de validitate ale actelor administrative de autoritate este şi aceea a conformităţii actului administrativ cu scopul legii sau cu interesul public urmărit de lege.
Din cele expuse mai sus rezultă cel puţin două idei principale conturate cât se poate de limpede la nivelul C.J.U.E. şi C.E.D.O., dar cu aceeaşi tărie şi în dreptul intern, aspecte pe care prima instanţă le-a nesocotit, pronunţând o sentinţă netemeinică şi nelegală. În primul rând, nerespectarea dispoziţiilor legale, aspect ce echivalează cu nelegalitatea actului administrativ emis în asemenea condiţii, atrage ca sancţiune specifică nulitatea actului. De altfel, sancţiunea nulităţii actului juridic este specifică ipotezei nerespectării normelor legale imperative. Ca atare, recalificarea făcută de prima instanţă cu privire la chestiunea încălcării de către C.N.A. a art. 90 din Legea nr. 504/2002, din motiv de nulitate în motiv de nelegalitate, din punct de vedere procesual este superfluă.
Recurenta mai susţine că prima instanţă nu a verificat absolut deloc îndeplinirea condiţiilor pentru ca actul administrativ contestat să se bucure pe mai departe de prezumţia relativă de legalitate. Deşi aparent prima instanţă lasă a se deduce că a evocat fondul, în fapt, din modul în care este redactată hotărârea recurată, rezultă că analiza făcută, în cazul în care poate fi considerată ca îndeplinită, este una cât se poate de superficială. Prima instanţă nu a verificat, în primul rând, acuzaţiile aduse şi care au fost consecinţele faptelor respective. Pe de altă parte, intimatul-pârât a aplicat amendă în cuantumul maximum prevăzut de lege, de unde rezultă că periculozitatea socială concretă a faptei este cea mai ridicată posibilă. Motivarea în acest sens a constat însă, cu preponderenţă, în istoricul sancţiunilor dispuse de-a lungul timpului.
Prima instanţă avea posibilitatea cenzurării unui asemenea comportament abuziv şi profund eronat al intimatului-pârât, care a dispus sancţiunea prin raportare la alte sancţiuni pentru alte categorii de fapte.
Ceea ce pârâtul, Însă, nu a recunoscut, iar prima instanţă a ignorat complet, este faptul că sancţiunile anterioare au fost aplicate pentru alte fapte, motivate pe alte temeiuri de drept. Ca atare, intimatul-pârât nu putea dispune ab initio sancţiunea amenzii contravenţionale împotriva societăţii în cuantumul maxim, în condiţiile în care nu există identitate de fapte. Tocmai acesta este raţionamentul textului legal invocat, respectiv se sancţionează pretinsele fapte ilicite în mod gradual, intimatul-pârât având posibilitatea de a aplica amenda contravenţională numai în măsura în care ar fi constatat că se insistă în conduita ilicită sancţionată anterior. Or, dispunerea de la bun început a amenzii contravenţionale în cuantumul maxim constituie o nelegală aplicare a sancţiunii contravenţionale a amenzii şi, în fond, o greşită aplicare a textului legal avut în vedere.
Recurenta mai arată că între sancţiunea dispusă şi gravitatea faptei trebuie să existe un raport de directă proporţionalitate, în conformitate cu art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, care se aplică potrivit art. 94 din Legea nr. 504/2002. Totuşi, cu o desăvârşită nesocotire a normelor legale, pârâtul a dispus sancţionarea contravenţională prin aplicarea amenzii în cuantum de 200.000 lei, sumă total disproporţională faţă de împrejurările concrete, cu atât mai mult cu cât reprezintă maximul amenzii pe care putea să o aplice pârâtul.
Pe de altă parte, intimatul-pârât cu rea-credinţă a susţinut că solicitarea de înlocuire a sancţiunii contravenţionale a amenzii cu avertisment, prin raportare la toate nelegalităţile deciziei, dar şi din prisma principiului proporţionalităţii şi a condiţiilor concrete în care s-au produs pretinsele fapte, ar reprezenta o recunoaştere a culpei.
Recurenta mai susţine că fapta de care a fost acuzată nu constituie contravenţia avută în vedere de către intimatul-pârât, deoarece nu a făcut publicitate electorală în ziua alegerii şi, mai important, nu a făcut publicitate negativă niciunui partid sau formaţiune politică. Totuşi, în măsura în care instanţa ar fi înţeles să menţină actul administrativ contestat, trebuia să dispună înlocuirea sancţiunii administrative dispusă în cauză cu una mai uşoară, adecvată stării de fapt, respectiv un avertisment.
Recurenta consideră că prima instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, respectiv asupra petitului subsidiar de înlocuire a sancţiunii administrative.
În opinia recurentei, prima instanţă, prin soluţia pronunţată, a nesocotit cu desăvârşire o practică relativ constantă conturată chiar la nivelul aceleiaşi instanţe. Deşi este general recunoscut că jurisprudenţa, cu mici excepţii, nu constituie un izvor de drept, totuşi instanţele nu pot ignora desele: soluţii similare pronunţate în speţe similare. Contrazicerea flagrantă a unei practici relativ unitare atrage o impreviziune periculoasă a actului de justiţie, încălcând principii fundamentale statuate de C.E.D.O. şi C.J.U.E. privitoare la stabilitatea şi predictibilitatea sistemului judiciar şi a încrederii legitime în actul de justiţie. În acest sens recurenta susţine că, pe fondul problemei, aceeaşi instanţă s-a pronunţat în mod constant în sens favorabil argumentelor invocate în prezenta cauză.
Cu privire la cererea de suspendare a efectelor deciziei contestate până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentei cauze, recurenta susţine că soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii este una justă, însă Legea nr. 504/2002 nu prevede care sunt condiţiile de fond în vederea suspendării efectelor unei decizii de sancţionare emisă de autoritatea publică pârâtă, astfel că făcând o aplicare corectă a tehnicilor de interpretare juridică, în mod just cererea se analizează prin raportare la condiţiile generale date de Legea nr. 554/2004 în materia suspendării provizorii a unui act administrativ.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În perioada 11 mai - 7 iunie 2012 s-a desfăşurat campania electorală pentru alegerile locale, campanie reglementată în audiovizual prin Decizia de reglementare C.N.A. nr. 195/2012 privind principii şi reguli de desfăşurare, prin intermediul posturilor de radio şi de televiziune, a campaniei electorale din anul 2012 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
Prin actul ce a făcut obiectul controlului de legalitate recurenta-reclamantă a fost sancţionată cu amendă de 200.000 lei pentru încălcarea art. 3 din Legea audiovizualului, întrucât, în emisiunea: „A. în acţiune” difuzată pe tot parcursul zilei de 10 iunie 2012, ziua votării, a dezinformat publicul, încercând să influenţeze opţiunea de vot a acestuia prin prezentarea unor rezultate la alegerile locale în unele circumscripţii electorale în care competitorul electoral PP-DD a avut candidaţi.
De asemenea, sancţiunea a fost aplicată şi pentru încălcarea art. 71 din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, întrucât, după încheierea campaniei electorale, în emisiunea: „A. în acţiune”, ediţiile din zilele de 8 şi 9 iunie 2012, au fost făcute comentarii privind desfăşurarea campaniei electorale.
Sancţiunea a fost aplicată şi pentru nerespectarea prevederilor art. 3 din Decizia nr. 195/2012, întrucât în emisiunile electorale difuzate în perioada 01 - 07 iunie 2012 radiodifuzorul nu a reflectat în mod echitabil şi echilibrat campania electorală.
Faţă de aceste aspecte, ţinând cont şi de faptul că recurenta-reclamantă mai fusese sancţionată pentru încălcarea dispoziţiilor legale privind informarea corectă a publicului şi a celor referitoare la reflectarea campaniei electorale în audiovizual, Consiliul a decis sancţionarea acesteia cu amendă în cuantum de 200.000 lei.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, precum că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, respectiv asupra cererii subsidiare de înlocuire a amenzii cu avertisment, Înalta Curte constată că aceasta este contrazisă de conţinutul Sentinţei recurate, instanţa de fond pronunţându-se în mod clar şi fără echivoc asupra acestui capăt de cerere, aşa cum reiese din ultimul paragraf al motivării sentinţei.
Referitor la „practica relativ constantă” a Curţii de Apel Bucureşti în speţe similare, nesocotită de instanţa de fond, pe care recurenta-reclamantă o invocă în susţinerea interpretării sale privind nelegalitatea actului contestat din perspectiva faptului că nu i-a fost aplicată o somaţie, ci o amendă, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este relevantă, fiecare cauză având particularităţile ei.
Cu privire la cererea de suspendare a efectelor deciziei contestate Înalta Curte constată că, din cuprinsul sentinţei recurate rezultă că instanţa de fond a analizat şi respins acest capăt de cerere, pronunţând-se cu privire la ambele condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru protecţia jurisdicţională provizorie, atât cu privire la cerinţa cazului bine justificat, cât şi la cerinţa pagubei iminente raportat la probatoriile administrate în cauză.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.
Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Înalta Curte apreciază că, în cauză, instanţa de fond în mod corect a apreciat că această condiţie nu este îndeplinită.
Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
De asemenea, instanţa de control judiciar consideră, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.
Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant dacă efectele actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a actului.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine că deşi libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, este unanim admis că exerciţiul acestei libertăţi comportă îndatoriri şi responsabilităţi specifice în cazul jurnaliştilor şi radiodifuzorilor, aceştia având obligaţiile generale de a relata obiectiv şi echilibrat faptele şi activităţile de interes public, de a respecta drepturile si libertăţile fundamentale ale omului şi de a nu aduce atingere, prin programele audiovizuale, dezvoltării mentale şi morale a copiilor.
Atât Curtea Constituţională a României, cât şi C.E.D.O. au statuat că între exerciţiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale ce aparţin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.
S-a stabilit, de asemenea, că orice drept fundamental, consacrat ca atare de norme juridice interne sau internaţionale, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept.
Cu privire la solicitarea recurentei-reclamante de a dispune înlocuirea sancţiunii contravenţionale a amenzii cu avertismentul, Înalta Curte apreciază că intimatul-pârât a ţinut cont de gravitatea faptelor şi de efectele acestora, de sancţiunile primite anterior, de intervalul orar de difuzare a emisiunilor ce au făcut obiectul sancţiunii, precum şi de faptul că recurenta-reclamantă nu este la prima abatere în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor legale privind informarea corectă a publicului şi a celor referitoare la desfăşurarea campaniei electorale în audiovizual.
Înalta Curte apreciază că folosirea unei măsuri coercitive trebuie să fie condiţionată de respectarea principiului proporţionalităţii.
Prin menţinerea amenzii, instanţa de fond a respectat tocmai acest principiu, date fiind circumstanţele legate de gravitatea abaterii, aşa cum au fost evidenţiate mai sus.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC O.T. SRL prin administrator judiciar A.S. IPURL împotriva sentinţei civile nr. 6985 din 6 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1318/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1329/2014. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
