ICCJ. Decizia nr. 1333/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1333/2014
Dosar nr. 65/33/2013
Şedinţa publică de la 14 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta M.M. a solicita, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii din 16 ianuarie 2012 şi pe cale de consecinţă să i se acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 166 din 4 martie 2013 Curtea de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis contestaţia formulată de reclamanta M.M., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, a anulat hotărârea Casei Judeţene de Pensii Cluj din 16 ianuarie 2012 şi a obligat pârâta să emită o hotărâre prin care să recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 şi să îi acorde drepturile prevăzute de lege pentru perioada 1 aprilie 1942-6 martie 1945, începând cu data de 1 februarie 2011.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că recunoaşterea calităţii de refugiat conform legii în cazul în care nu există nici un document oficial se bazează pe două declaraţii notariale.
Recurenta consideră că lipsesc actele oficiale concludente, dosarul fiind întocmit exclusiv pe bază de declaraţii de martori şi a unei adeverinţe în care se arată că nu există înregistrări cu numele petentei.
Aşadar, recurenta apreciază că refuzul a avut la bază neconcordanţa între datele specifice refugiului martorilor şi cele declarate în acţiune, informaţiile adunate de instanţă nefiind suficiente pentru a acorda drepturile pe perioada respectivă.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situaţii expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Intimata-reclamantă a încercat să-şi dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.
În scopul emiterii eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
La dosarul cauzei nu au fost depuse hotărârile prin care li se recunoaşte martorilor calitatea de persoană refugiată.
Din actele dosarului rezultă, fără putinţă de tăgadă, că înscrisurile şi declaraţiile martorilor pe care instanţa de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., recursul va fi admis iar sentinţa atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 166/2013 din 4 martie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1326/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1338/2014. Contencios. Conflict de... → |
|---|
