ICCJ. Decizia nr. 1310/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1310/2014
Dosar nr. 6714/2/2012
Şedinţa publică de la 13 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Obiectul cauzei şi procedura derulată de prima instanţă
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A.C.M. a chemat în judecată pe pârâta C.N.V.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:
-anularea pct. 5, pct. 8 şi pct. 17 din ordonanţa din 10 aprilie 2012, precum şi a deciziei din 29 mai 2012, ambele emise de pârâtă;
- suspendarea executării deciziei din 29 mai 2012;
- plata cheltuielilor de judecată.
În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată.
Instanţa a încuviinţat părţilor administrarea probei cu înscrisuri.
Pârâta a depus la dosar documentaţia care a stat la baza emiterii celor două acte administrative contestate în cauză.
Hotărârea Curţii de Apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 6210 din 1 noiembrie 2012, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin ordonanţa din 10 aprilie 2012 emisă de C.N.V.M., reclamanta a fost sancţionată cu amendă în sumă de 4.000 RON, ca urmare a constatării unor deficienţe în activitatea societăţii SSIF R. SA şi a calităţii acesteia de conducător şi reprezentant al compartimentului de control al acestei societăţi.
Mai precis, pentru aplicarea acestei sancţiuni, pârâta a reţinut existenţa a 17 fapte în sarcina reclamantei, fiind vorba despre responsabilitatea acesteia care, în calitate de conducător şi reprezentant al compartimentului de control intern al sediului central, nu şi-a exercitat corespunzător atribuţiile, respectiv nu a prevenit şi nu a propus soluţii de remediere a oricărei situaţii de încălcare a legilor şi reglementărilor aplicabile pieţei de capital de către SSIF R. SA sau de către angajaţii acesteia.
Reclamanta a formulat contestaţie împotriva acestei ordonanţe, care a fost respinsă prin decizia C.N.V.M. din 29 mai 2012.
Prin acţiunea în contencios administrativ dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat anularea pct. 5, pct. 8 şi pct. 17 din ordonanţa din 10 aprilie 2012, precum şi a deciziei din 29 mai 2012, ambele emise de pârâtă.
Cu privire la pct. 17, reclamanta a susţinut faptul că nu mai era posibilă sancţionarea sa la data emiterii ordonanţei, întrucât nu mai deţinea calităţile indicate în acest act.
Această apărare a reclamantei este lipsită de relevanţă, în condiţiile în care acesta a avut calitatea de conducător şi reprezentant al compartimentului de control intern al SSIF R. SA la data săvârşirii faptelor imputate, respectiv de la data de 22 decembrie 2008 şi până la data de 30 iunie 2009.
Argumentul juridic reţinut de instanţă este reprezentat de dispoziţiile art. 2 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004 şi art. 76 lit. d) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006.
Un alt motiv de nelegalitate invocat de reclamantă se referă la faptul că pârâtul C.N.V.M. nu a identificat, prin ordonanţa prin care i s-a aplicat sancţiunea, serviciile ce ar excede obiectului de activitate autorizat conform avizului din 22 iulie 2010 şi care nu ar fi fost prevenite a fi realizate de către parte.
În plângerea administrativă adresată C.N.V.M., reclamanta a arătat faptul că societatea „a oferit clienţilor posibilitatea tranzacţionării pe instrumente forex considerând că acestea se încadrează în categoria instrumentelor financiare conform Directivei MIFID, Anexa I Secţiunea C punctul 4”, indicând şi că „în data de 9 iulie 2010, odată cu publicarea avizului C.N.V.M. din 9 iulie 2010, societatea noastră a oprit accesul clienţilor la tranzacţionarea pe instrumente tip forex, accesul fiind reluat după publicarea avizului C.N.V.M. din 22 iulie 2010”.
De altfel, chestiunea menţionată de reclamantă a şi făcut obiectul de analiză al considerentelor deciziei C.N.V.M. din 29 mai 2012, ceea ce denotă că aceasta nu s-a aflat în vreo eroare de fapt sau în necunoştinţă de cauză cu privire la serviciile vizate la pct. 17 din ordonanţa din 10 aprilie 2012. În plus, şi în raportul de control au fost în discuţie intermedierile de tranzacţii cu perechi valutare pe pieţe externe de tip forex, apreciate ca servicii ce exced obiectului de activitate autorizat de C.N.V.M., în sensul că operaţiunile nu se includeau în definiţia prevăzută de art. 7 alin. (1) pct. 141 din O.U.G. nr. 99/2006.
Nu este fondată nici susţinerea reclamantei în sensul că SSIF R. SA a efectuat servicii, respectiv tranzacţii, contracte derivate în legătură cu valori mobiliare, valute, rate ale dobânzii, sau rentabilităţi, mărfuri, prin intermediul platformei de tranzacţionare pusă la dispoziţie de un intermediar autorizat într-un stat membru cu respectarea prevederilor din Legea nr. 297/2004, din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 şi din Regulamentul (CE) nr. 1827/2007, inclusiv cele referitoare la schema de compensare la clasificarea clienţilor, la evaluarea clienţilor şi oportunitatea serviciului de investiţii prestate, fără încălcarea prevederilor avizului C.N.V.M. din 22 iulie 2010.
În soluţionarea acestei probleme specifice reglementărilor proprii pieţei de capital, instanţa a făcut trimitere, pe de o parte, la dispoziţiile art. 7 alin. (1) pct. 141 din O.U.G. nr. 99/2006 care definesc instrumentele financiare, iar pe de altă parte, la Directiva 2004/39/CE privind pieţele instrumentelor financiare care indică instrumentele financiare în Anexa I, Secţiunea C, la pct. 4 figurând contractele de opţiuni, contractele la termen, contractele swap, contractele la termen pe rata dobânzii şi orice alte contracte derivate referitoare la valori mobiliare, monede, rate ale dobânzii sau ale rentabilităţii sau alte instrumente derivate, indici financiari sau măsuri financiare care pot fi regularizate prin livrare fizică sau în numerar.
Prin avizul din 9 iulie 2010, C.N.V.M. a indicat faptul că „tranzacţiile de vânzare/cumpărare cu perechi valutare efectuate pe platforme de tip forex, cu decontare în maximum două zile de la data încheierii tranzacţiei, la cursul de schimb stabilit între părţi (operaţiuni la vedere spot) nu se încadrează în serviciile şi activităţile de investiţii”, în legătură cu instrumente financiare definite la art. 7 alin. (1) pct. 141din O.U.G. nr. 99/2006.
Ulterior, prin avizul din 22 iulie 2010, C.N.V.M. a stabilit faptul că „societăţile de servicii de investiţii financiare pot efectua tranzacţii cu contracte derivate în legătură cu valori mobiliare, valute, rate ale dobânzii sau rentabilităţii, mărfuri, prin intermediul platformelor de tranzacţionare puse la dispoziţie doar de intermediari din state membre, autorizaţi de autorităţile competente, cu respectarea prevederilor incidente din Legea nr. 297/2004, din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 şi din Regulamentul (CE) nr. 1287/2006, inclusiv cele referitoare la schema de compensare, la clasificarea clienţilor, la evaluarea clienţilor şi a oportunităţii serviciului de investiţii prestat”.
Din punctul de vedere al reclamantei, tranzacţiile cu perechi valutare pe platforme tip forex sunt tranzacţii incluse în definiţia „orice instrument financiar derivat având ca suport valute”, conform avizului C.N.V.M. din 22 iulie 2010.
Punctul de vedere al C.N.V.M. este diametral opus, susţinând că intermedierea de operaţiuni cu perechi valutare pe platforme de tip forex, cu decontarea în 2 zile lucrătoare de la tranzacţionare, nu intră în definiţia reglementată de art. 7 alin. (1) pct. 141 din O.U.G. nr. 99/2006, încălcând art. 1 din avizul C.N.V.M. din 22 iulie 2010.
Instanţa a subliniat faptul că, în interpretarea avizului C.N.V.M. din 22 iulie 2010, punctul de vedere al părţii pârâte este cel care primează, deoarece, pe de o parte, aceasta este autoritatea de la care emană avizul aflat în discuţie, iar de pe altă parte, s-a raportat la cadrul legal aplicabil în materie.
Ca atare, prima instanţă a concluzionat în sensul că reclamantei îi sunt imputabile aspectele reţinute în ordonanţa C.N.V.M. din 10 aprilie 2012, prin prisma calităţii sale de conducător şi reprezentant al compartimentului de control intern al SSIF R. SA.
Cu toate că, din punct de vedere formal, reclamanta a contestat şi pct. 5 şi pct. 8 din ordonanţa C.N.V.M. din 10 aprilie 2012, aceasta nu a indicat în concret niciun motiv de nelegalitate sau netemeinicie în privinţa lor.
În legătură cu plata cheltuielilor de judecată, curtea de apel a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 274 C. proc. civ., întrucât pârâta nu a căzut în pretenţii.
Recursul declarat de reclamanta A.C.M.
În recursul său, reclamanta a solicitat modificarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că prima instanţă a acordat mai mult decât s-a cerut.
Astfel, conform raportului de control, perioada controlată a fost 1 octombrie 2008-5 noiembrie 2011, iar ulterior emiterii avizului din 9 iulie 2010, SSIF R. SA. a prestat servicii de investiţii financiare care nu se regăsesc cuprinse în definiţia prevăzută de art. 7 alin. (1) pct. 141 din O.U.G. nr. 99/2006.
Cu toate acestea, prima instanţă reţine în mod nefondat faptul că societatea a prestat aceste servicii cu încălcarea prevederilor legale pe toată perioada controlată şi nu numai pentru perioada 22 iulie 2010-25 noiembrie 2011, considerând sancţiunea astfel îndreptăţită.
Justificarea instanţei face referire la existenta actelor normative europene (respectiv Directiva MIFID) anterior datei de 9 iulie 2010, astfel neputându-se concluziona că nu ar fi existat dispoziţii normative care să împiedice serviciile prestate.
În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a formulat două critici de nelegalitate:
Curtea de apel a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii.
SSIF R. SA a efectuat tranzacţii pe pieţele externe (inclusiv pe piaţa Forex Spot) în baza contractului semnat cu Banca S. Danemarca (acord de tranzacţionare instituţională) încheiat în 25 iunie 2009 (anexă) unde, la art. 2, pct. 1; sunt prevăzute instrumentele pe care Banca S. le oferă Clientului Instituţional (SSIF R. SA) pentru tranzacţionarea online prin intermediul Platformei de Tranzacţionare. Astfel, prin contractul antemenţionat Banca S. permite SSIF R. SA execuţia tranzacţiilor pe un interval larg de produse financiare, inclusiv contracte Forex Spot şi Forward, opţiuni Forex OTC, acţiuni cash şi CFD-uri, contracte Forex Futures, CFD pe indici de fonduri.
Acest contract şi intenţia de a efectua aceste operaţiuni a fost notificată de către SSIF R. SA pârâtei intimate prin adresa din 4 august 2009 (anexă). SSIF R. SA a demarat tranzacţionarea prin intermediul platformei online în luna septembrie 2009. Până la data efectuării controlului, pârâta intimată nu a comunicat societăţii faptul ca nu aprobă efectuarea acestor tranzacţii, motiv, pentru care societatea a considerat lipsa de răspuns, notificare ori înştiinţare ca acord tacit.
Prima instanţă a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
În concret, judecătorul fondului a reţinut că sunt nefondate susţinerile reclamantei în sensul că ar fi efectuat operaţiunile prin intermediul platformei de tranzacţionare pusă la dispoziţie de un intermediar autorizat într-un stat membru, cu respectarea legislaţiei române. Cu toate acestea, instanţa nu a indicat motivele pentru care a ajuns la o asemenea concluzie.
În cel de-al treilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii.
Mai precis, instanţa a încadrat greşit instrumentele de tipul rolling-spot (Forex Spot) în categoria instrumentelor financiare derivate, în condiţiile în care acestea nu sunt încadrate nicicum în legislaţia naţională şi pot fi tranzacţionate.
În cel de-al patrulea motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a precizat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată:
În primul rând, instanţa a încălcat dreptul societăţii la apărare atunci când a reţinut că trebuie să acorde prioritate interpretării juridice realizate de autoritatea intimată.
În al doilea rând, în mod greşit prima instanţă a aplicat în cauza de faţă prevederile Directivei MIFID şi a reţinut interdicţia intermediarilor financiari de a efectua tranzacţii pe piaţa Forex Spot, în condiţiile în care, până la data de 9 iulie 2010, legislaţia naţională nu a prevăzut o astfel de interdicţie.
În al treilea rând, în mod greşit curtea de apel a reţinut că nu pot fi invocate în cadrul acţiunii în contencios administrativ motive de nelegalitate care nu au fost prezentate şi în contestaţia administrativă. Mai precis, este vorba despre faptul că în cadrul ordonanţei de sancţionare nu au fost individualizate serviciile care exced obiectului de activitate al societăţii.
Procedura derulată în recurs
La termenul de judecată din data de 18 februarie 2014, la solicitarea recurentei, Înalta Curte a dispus introducerea în cauză în calitate de intimată a Autorităţii de Supraveghere Financiară, succesorul în drepturi al C.N.V.M., conform O.G. nr. 93/2012, aprobată prin Legea nr. 113/2013.
Intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru argumentele prezentate la dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, precum şi concluzii scrise.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a apărărilor cuprinse în întâmpinare, dar şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Argumentele de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ cu acţiunea având ca obiect anularea pct. 5, pct. 8 şi pct. 17 din ordonanţa din 10 aprilie 2012, precum şi a deciziei din 29 mai 2012, ambele emise de C.N.V.M.
Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei pentru argumentele prezentate la pct. 1.2 din prezenta decizie.
Detaliind problemele de drept deduse judecăţii şi răspunzând la motivele de recurs anterior prezentate, Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că prima instanţă nu a acordat mai mult decât s-a cerut, ci s-a rezumat să analizeze cele două acte administrative deduse judecăţii prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că prima instanţă a respectat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât a prezentat în mod detaliat argumentele pentru care a pronunţat soluţia atacată în prezenta cale de atac, raportându-se la susţinerile părţilor, la conţinutul actelor administrative atacate, la probatoriile administrate în cauză, precum şi la cadrul legal aplicabil în materia de faţă.
Totodată, instanţa de control judiciar constată că recurenta nu a individualizat „motivele contradictorii” existente în sentinţa atacată, ci doar s-a prezumat să prezinte o situaţie de fapt.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Judecătorul fondului nu a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, mai precis al contractul de intermediere pentru operaţiuni pe piaţa futures, după cum susţine recurenta.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa cum a prezentat şi prima instanţă, prin ordonanţa din 10 aprilie 2012 emisă de C.N.V.M., recurenta-reclamantă a fost sancţionată cu amendă contravenţională în sumă de 4.000 RON, în calitate de conducător şi reprezentant al compartimentului de control intern al sediului central al SSIF R. SA. Temeiul juridic al aplicării sancţiunii contravenţionale este următorul: art. 17 alin. (2) lit. b) din Statutul C.N.V.M. adoptat prin O.U.G. nr. 25/2002 cu modificările şi completările ulterioare, art. 271, art. 272 lit. a) şi lit. c), art. 273 alin. (1) lit. b), art. 275 alin. (1), art. 276 lit. b), art. 277 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, art. 227, art. 228 alin. (1) lit. a) pct. 2, art. 228 alin. (2), alin. (3) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006.
Totodată, autoritatea intimată a stabilit obligaţia remedierii deficienţelor constatate la pct. 5, pct. 8 şi pct. 17 din ordonanţă, în termen de 30 de zile de la data emiterii sale.
Dintre neregulile constatate la pct. 1-pct. 17, recurenta le-a contestat pe cele de la pct. 5, pct. 8 şi pct. 17 din actul administrativ aflat în discuţie.
La pct. 17 din ordonanţa aflată în discuţie, emitentul a reţinut următoarele: „SSIF R. SA a prestat servicii care exced obiectului de activitate autorizat prin decizia C.N.V.M. din 2 octombrie 2007, servicii prevăzute de art. 7 alin. (1) pct. 6 din O.U.G. nr. 99/2006, prin intermedierea unor operaţiuni cu instrumente neincluse în definiţia prevăzută de art. 7 alin. (1) pct. 141 din O.U.G. nr. 99/2006, încălcând astfel prevederile art. 6 şi ale art. 8 din alin. (1) lit. c) din Legea nr. 297/2004 şi ale art. 1 din avizul C.N.V.M. din 22 iulie 2010.”
Cu privire la acest punct din ordonanţă, recurenta a invocat, în primul rând, lipsa calităţii de reprezentant al SSIF R. SA la data aplicării sancţiunii contravenţionale.
Pe acest aspect, în mod corect prima instanţă a reţinut următoarele:
Perioada vizată prin controlul efectuat de intimată a fost 1 octombrie 2008-25 noiembrie 2011.
Recurenta a fost autorizată ca reprezentant al compartimentului de control intern al SSIF R. SA prin decizia C.N.V.M., începând cu data de 22 decembrie 2008 şi a exercitat această funcţie până la data de 30 iunie 2009, când a fost emisă decizia C.N.V.M. din 2009.
De asemenea, recurenta a dobândit calitatea de conducător al SSIF R. SA la data de 26 aprilie 2007, prin decizia C.N.V.M. din 2007.
Recurenta a fost sancţionată atât pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale ce au fost identificate la data efectuării controlului pentru perioada în care aceasta a avut calitatea de reprezentant al compartimentului de control intern al SSIF R. SA, respectiv 22 august 2008-30 iunie 2009, cât şi pentru perioada în care partea a avut calitatea de conducător al SSIF R. SA, adică 2008-2011.
Conform art. 76 lit. d) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006: „În aplicarea responsabilităţilor prevăzute la art. 68 alin. (1), reprezentantul compartimentului de control intern are următoarele atribuţii: (…) d) să prevină şi să propună măsuri de remediere a oricărei situaţii de încălcare a legilor şi reglementărilor în vigoare, incidente pieţei de capital, sau a procedurilor interne ale societăţii de către S.S.I.F. sau de către angajaţii acesteia.”
Aşadar, funcţia de control intern se exercită efectiv de către reprezentanţii compartimentului de control intern autorizaţi de C.N.V.M. şi înscrişi în registrul C.N.V.M.
Reprezentanţii compartimentului de control intern poartă responsabilitatea pentru faptele angajaţilor SSIF aflaţi sub supravegherea lor, săvârşite în perioada în care aceştia exercită în mod efectiv funcţia de control intern, respectiv de la data numirii în aceasta funcţie şi până la data încetării raporturilor de muncă sau, după caz, până la numirea în altă funcţie.
În ceea ce priveşte în calitatea recurentei de conducător al SSIF R. SA, atribuţiile şi responsabilităţile specifice funcţiei conducător al unei societăţi de servicii de investiţii financiare sunt prevăzute la art. 84 alin. (2) de Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, şi sunt următoarele:
- conducătorii SSIF sunt răspunzători pentru asigurarea respectării regulilor şi procedurilor SSIF şi trebuie să fie informaţi permanent cu privire la activitatea SSIF,
- activitatea compartimentului de control intern, precum şi cu privire la metodele de evaluare şi administrarea riscului.
- conducătorii SSIF au obligaţia să asigure menţinerea unor standarde profesionale şi de conduită adecvate ale întregului personal al societăţii.
- conducătorii trebuie să evalueze şi să verifice periodic eficacitatea politicilor, măsurilor şi procedurilor în vigoare, implementate pentru respectarea obligaţiilor stabilite conform prevederilor Regulamentului C.N.V.M. nr. 32/2006 şi să dispună măsurile corespunzătoare pentru remedierea deficienţelor.
- conducătorii SSIF sunt responsabili pentru asigurarea respectării de către societate a obligaţiilor sale, conform prevederilor regulamentului anterior nominalizat .
Se observă că aceste prevederi regulamentare instituie obligaţii de rezultat a căror îndeplinire constituie unul din scopurile activităţii de conducător al SSIF, fără a stabili mijloacele concrete de realizare a acestor obiective, lăsând astfel persoanelor care deţin funcţia de conducere libertate deplină în alegerea lor, dar şi responsabilitatea pentru opţiunea făcută în cazul în care măsurile adoptate se dovedesc a fi lipsite de eficienţă.
De asemenea, potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr. 297/2004, conducătorii sunt persoanele care, potrivit actelor constitutive şi/sau hotărârilor organelor statutare ale SSIF, sunt împuternicite să conducă şi să coordoneze activitatea zilnică a acesteia şi sunt investite cu competenţa de a angaja răspunderea intermediarului, iar, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din Regulamentul nr. 32/2006, conducătorii SSIF sunt răspunzători pentru asigurarea respectării regulilor şi procedurilor SSIF, după cum s-a precizat anterior.
Din analiza dispoziţiilor normative anterior enunţate, rezultă faptul că răspunderea conducătorului societăţii este întemeiată, în baza art. 277 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, pe ideea unei culpe proprii în supraveghere, ce constă în aceea că deşi putea şi trebuia să prevină săvârşirea faptelor imputate nu a făcut acest lucru.
Ca atare, în raport de cele anterior prezentate, Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia judecătorului fondului, în sensul că motivul de nelegalitate aflat în discuţie nu poate fi primit.
O altă critică de nelegalitate formulată de recurentă cu privire la acest punct se referă la faptul că nu au fost menţionate de către intimată serviciile ce exced obiectului de activitate al societăţii pentru care a fost sancţionat.
Înalta Curte reţine că SSIF R. SA oferă clienţilor săi, pe lângă instrumentele menţionate în contractul de intermediere, şi posibilitatea tranzacţionării, prin intermediul platformei S.W., a perechilor valutare pe platforme de tip Forex, cu decontare în 2 zile lucrătoare de la data tranzacţiei.
Din analiza extraselor de cont aferente operaţiunilor derulate pe pieţele externe pentru contul propriu şi pentru dosarele clienţilor verificaţi de către echipa de control, rezultă că societatea aflată în discuţie a oferit servicii de intermediere a tranzacţiilor cu perechi valutare pe pieţe externe de tip Forex, cu decontare în maximum 2 zile lucrătoare de la data încheierii tranzacţiei, adică nu numai cu instrumente financiare derivate având ca activ suport valute.
De menţionat faptul că avizul C.N.V.M. din 22 iulie 2010 se referă la tranzacţii cu instrumente financiare derivate în legătură cu valorile mobiliare, valute, rate ale dobânzii sau rentabilităţii, mărfuri şi nu creează posibilitatea pentru societăţile de servicii de investiţii financiare de a efectua tranzacţii cu perechi valutare pe platforme de tip Forex, cu decontare în 2 zile lucrătoare de la data tranzacţiei.
Ca atare, SSIF R. SA a prestat servicii care exced obiectului de activitate autorizat prin decizia C.N.V.M. din 2007, servicii prevăzute de art. 7 alin. (1) pct. 6 din O.U.G. nr. 99/2006, prin intermedierea unor operaţiuni cu instrumente neincluse în definiţia reglementată de art. 7 alin. (1) pct. 141 din aceeaşi ordonanţă, eludând prevederile art. 6 şi art. 8 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 297/2004.
Înalta Curte nu poate primi critica recurentei referitoare la încălcarea dreptului său la apărare, în condiţiile în care prima instanţă a analizat atât punctul de vedere exprimat de partea adversă cât şi cadrul normativ aplicabil în speţă.
Prin urmare, şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, întrucât prima instanţă a interpretat corect dispoziţiile normative aplicabile în speţă.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
În consecinţă, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.C.M. împotriva sentinţei civile nr. 6210 din 1 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1248/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1317/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
