ICCJ. Decizia nr. 1383/2014. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1383/2014
Dosar nr. 6801/2/2011
Şedinţa publică de la 18 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Inspecţia Muncii a formulat contestaţie împotriva încheierii din 4 iulie 2011 pronunţată de comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, precum şi împotriva măsurilor stabilite la pct. 8, pct. 10 şi pct.11 din decizia din 29 aprilie 2011 emisă de Departamentul V al Curţii de Conturi a României.
Ulterior, s-a formulat o cerere completatoare prin care s-a solicitat şi suspendarea executării măsurii nr. 8 din decizie.
Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1502 din 2 martie 2012 Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, astfel cum a fost completată, ca nefondată.
Pentru a motiva această soluţie, instanţa de fond a reţinut că a fost iniţiată o acţiune de audit financiar asupra contului de execuţie a bugetului de stat pe anul 2010 efectuat de către Curtea de Conturi în perioada 1 februarie-28 martie 2011 în urma căreia a fost emisă decizia contestată în care au fost dispuse măsurile nr. 8, nr. 10 şi nr. 11 din decizie, contestate în cauză, iar prin încheierea din 4 iulie 2011 s-a dispus respingerea contestaţiilor formulate.
Referitor la măsurile dispuse de autoritatea pârâtă din cadrul deciziei contestate, reclamanta apreciază ca fiind nelegale măsurile dispuse deoarece în opinia acesteia nu există niciun prejudiciu, considerând nelegale măsurile dispuse.
Camera de Conturi a Municipiului Bucureşti a efectuat o misiune de audit financiar asupra contului de execuţie bugetară şi a bilanţului contabil şi a încheiat raportul de audit financiar din 30 martie 2011 şi procesul–verbal de constatate anexă la acesta.
Astfel la pct. 8: „Analizarea datelor raportate prin balanţele contabile, de către unităţile teritoriale, înainte de întocmirea situaţiilor financiare la nivelul Inspecţiei Muncii şi dispunerea de măsuri concrete pentru soluţionarea eventualelor nereguli. În cazul Inspectoratului Teritorial de Muncă Bucureşti se vor dispune măsuri şi termene pentru analizarea sumelor raportate în contul de creditori şi respectiv debitori, pe baza documentelor care au stat iniţial la înregistrarea operaţiunilor în evidenţa contabilă, iar în funcţie de concluziile ce vor rezulta, sumele din creditori se vor face venit la bugetul de stat, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, iar pentru sumele evidenţiate în contul de debitori, se vor dispune măsuri pentru recuperarea conform prevederilor legale în vigoare a acestora şi virarea sumelor încasate la bugetul de stat. termen de realizare: 31 octombrie 2011”.
La pct. 10: „Stabilirea sumelor plătite fără temei legal pentru funcţiile de directori coordonatori şi directori coordonatori adjuncţi în perioada 1 martie-30 iunie 2010, prin nepunerea în aplicare a prevederilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1629/2009, de la data intrării în vigoare a acesteia. Evidenţierea în contabilitate a sumelor plătite nelegal, recuperarea conform prevederilor legale în vigoare şi virarea la bugetul de stat a sumelor încasate, termen de realizare: 31 decembrie 2011”;
La pct. 11: „Regularizarea sumelor plătite în anul 2010 din surse bugetare, pentru cheltuielile de personal ale „Revistei O.”, cu veniturile proprii înregistrate la această activitate autofinanţată, venituri reportate anual. Revizuirea bugetului de venituri şi cheltuieli ale instituţiei pe anul 2011, în sensul cuprinderii finanţării cheltuielilor curente şi de capital ale activităţii „Revistei O.” din venituri proprii, conform prevederilor H.G. nr. 1377/2009, cu modificările şi completările ulterioare şi ale Legii nr. 500/2002, republicată, termen de realizare: 29 iulie 2011”.
În ce priveşte măsura de la pct. 8 contestată, aceasta se referă la unele sume suportate anual prin bilanţul contabil al inspecţiei muncii întocmit prin centralizarea în calitate de coordonator secundar de credite a bilanţurilor inspectoratelor teritoriale de muncă.
Începând cu anul 2003 din bilanţurile contabile încheiate Inspecţia Muncii Bucureşti a raportat creanţe de încasat şi obligaţii de plată referitor la bugetul de stat provenind de la fostul Oficiu al Muncii, al cărei patrimoniu după desfiinţare a fost preluat de către Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti aflat în subordinea reclamantei Inspecţia Muncii.
Instanţa de fond a apreciat că este evident că preluarea patrimoniului a implicat preluarea integrală a activului şi a pasivului, deci a drepturilor şi obligaţiilor fostului Oficiu al Muncii.
Potrivit Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1753/2004 şi Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 2891/2009, analiza debitelor şi a creanţelor trebuie efectuată cel puţin anual cu prilejul închiderii exerciţiului financiar.
Nu au fost reţinute susţinerile reclamantei referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (7) din H.G. nr. 737/2003 care potrivit reclamantei nu stipulează în mod expres preluarea în afara patrimoniului şi a personalului angajat şi preluarea în totalitate a fostului Oficiu al Muncii, iar prin Legea nr. 130/1999 Inspecţia Muncii nu putea gestiona legal venituri ale bugetului de stat ci numai venituri proprii deoarece potrivit art. 1 din Legea nr. 108/1999 de înfiinţare a Inspecţiei Muncii, aceasta potrivit alin. (2) are personalitate juridică şi este finanţată de la bugetul de stat şi din venituri extrabugetare.
După preluarea patrimoniului Inspectoratului Teritorial de Muncă al Muncii Bucureşti a încasat de la debitori şi a virat la bugetul de stat suma de 117.039 RON astfel încât a fost înlăturată afirmaţia reclamantei referitoare la nelegiferarea preluării respective de patrimoniu şi a modalităţii de gestionare a fondurilor.
Referitor la măsura de la pct. 10 din decizie care a fost menţinută conform pct. 2 din încheierea contestată s-a constatat de către echipa de audit plata nelegală a unor drepturi salariale în perioada 28 februarie-30 iunie 2010 pentru persoanele care au ocupat funcţii de conducere la inspectoratele teritoriale de muncă în condiţiile în care contractele de management încheiate la numirea în funcţie îşi încetaseră efectele la 27 februarie 2010 dată la care a intrat în vigoare Decizia nr. 1629/2009 a Curţii Constituţionale constatând că dispoziţiile art. I pct. 1-pct. 5 şi pct. 26, art. III, art. IV şi art. V din O.U.G. nr. 105/2009 sunt neconstituţionale.
Prin urmare, şi-au încetat de drept contractele de management încheiate, fiind emise de către Inspecţia Muncii deciziile inspectorului general de stat din 25 februarie 2010.
Auditul a constatat că prevederile acestor decizii nu au fost puse în aplicare la nivelul Inspectoratelor teritoriale de muncă, directorii fiind menţinuţi în funcţie fără bază legală până la 1 iulie 2010, fiind astfel încălcate prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, astfel că nu au fost reţinute apărările reclamantei în ce priveşte măsura de la pct. 10 din decizia contestată.
Susţinerile reclamantei potrivit căreia legislaţia funcţiei publice permite exercitarea temporară a unei funcţii publice de conducere prin numirea temporară pe o funcţie publică nu a fost reţinută deoarece în perioada februarie-iunie 2010 conducerea Inspectoratelor teritoriale de muncă a fost asigurată de directorii adjuncţi, funcţii care sunt funcţii contractuale, nefiind numiri cu caracter temporar în perioada 28 februarie-30 iunie 2010.
În ce priveşte măsura de la pct. 11 din decizia contestată echipa de control a constatat efectuarea de către reclamantă a unor plăţi nejustificate în perioada 1 iulie-31 decembrie 2010 prin suportarea cheltuielilor de personal ale revistei „O.” din sursele primite de la bugetul de stat, deşi prin H.G. nr. 1377/2009 cu modificările şi completările ulterioare se precizează că aceste cheltuieli curente se finanţează din venituri proprii, excedentul anual reportându-se în anul următor.
Potrivit art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 68/2010 privind unele măsuri de reorganizare a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale reclamanta a preluat personalul revistei şi l-a reîncadrat în limita numărului de posturi vacante ale aparatului central.
Totodată s-a reţinut că prin H.G. nr. 968/2010 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 1377/2009 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Muncii a fost modificat pt. a se corela cu prevederile O.U.G. nr. 68/2010.
Astfel, în anexa nr. 1 la art. 4 s-au introdus 5 alineate noi din cuprinsul cărora se reţine că veniturile realizate de activitatea revista „O.” constituie venituri proprii ale acesteia, cheltuielile curente necesare pentru realizarea activităţii se finanţează din venituri proprii, iar excedentul anual realizat din execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli se reportează în anul următor.
Din analiza dispoziţiilor legale citate s-a constatat astfel că, Inspecţia Muncii nu a respectat prev. legale continuând să suporte cheltuielile pentru activitatea revista „O.” în mod nejustificat de la bugetul de stat.
Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Inspecţia Muncii şi a solicitat modificarea acesteia, iar pe fond, admiterea cererii de anulare a măsurilor nr. 8, nr. 10 şi nr. 11 dispuse prin decizia din 29 aprilie 2011 emisă de Departamentul V al Curţii de Conturi a României.
În motivele de recurs a fost criticată soluţia instanţei de fond:
a) instanţa a omis a se pronunţa asupra capetelor de cerere ce au vizat suspendarea executării măsurilor dispuse de Curtea de Conturi deşi a reţinut că au fost formulate cereri completatoare cu acest obiect;
b) referitor la măsura nr. 10 din decizia din 29 aprilie 2011 emisă de Curtea de Conturi a fost criticată soluţia instanţei de fond pentru că s-a limitat să reţină doar argumentele prezentate în întâmpinarea formulată de Curtea de Conturi fără a analiza speţa şi prin prisma argumentelor reiterate de Inspecţia Muncii.
Soluţia instanţei de fond a fost criticată şi pentru că nu a analizat că măsura menţinerii în funcţie a directorilor coordonatori şi a directorilor coordonatori adjuncţi a fost făcută ca urmare a dispoziţiilor exprese a unui membru al guvernului, respectiv ministrul muncii de la acel moment, iar ulterior Inspecţia Muncii nu a mai avut atribuţii referitoare la încetarea raporturilor de muncă a conducătorilor unităţilor din subordine. Dar instanţa de fond nu a ţinut seama nici de faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat câştig de cauză, sub aspectul acordării de drepturi salariale unor directori coordonatori din 25 februarie 2010 şi chiar peste data de 1 iulie 2010, reţinută ca fiind data „intrării în legalitate” de către Curtea de Conturi.
A fost invocat faptul că autorităţile publice au fost sancţionate de către instanţele de contencios administrativ prin dispunerea de reintegrări în funcţiile de directori coordonatori şi directori coordonatori adjuncţi şi/sau acordarea de drepturi salariale pentru perioada martie-iulie 2010, iar pe de altă parte, Curtea de Conturi sancţionează pentru argumente contrare celor existente în motivaţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Soluţia instanţei de fond a fost criticată şi pentru că nu a reţinut argumentele prezentate în cererea de chemare în judecată:
- nu s-a ţinut seama de contextul în care au fost emise O.U.G. nr. 37/2009 şi O.U.G. nr. 105/2009 şi care au fost atacate cu excepţia de neconstituţionalitate, iar în momentul în care a fost pronunţată excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 105/2009 s-au căutat soluţii care să evite litigiile care au apărut ca urmare a declarării ca neconstituţională a O.U.G. nr. 37/2009;
- nu s-a avut în vedere că potrivit legislaţiei funcţiei publice, funcţionarul este obligat să se conformeze dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici, în condiţiile legii.
A fost invocat un e-mail trimis de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale prin care se arăta că „Deciziile emise la 25 februarie 2010 se aplică de la data intrării în vigoare a prevederilor legale cuprinse în proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, aflat în dezbaterea Parlamentului” şi Ordinul nr. 189/2010 emis de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale, ce are un conţinut identic cu e-mailul şi prin care au fost menţinuţi în funcţii similare toţi directorii coordonatori şi coordonatorii adjuncţi ai instituţiilor din subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, dar şi faptul că Inspecţia Muncii a informat ministerul că decizia luată ar fi eronată;
- nu a fost analizată apărarea reclamantei ce viza lipsa unui prejudiciu adus bugetului statului prin menţinerea, pentru o anumită perioadă limitată de timp, a funcţiilor de director coordonator şi director coordonator adjunct.
S-a menţionat faptul că prin actele Curţii de Conturi, deşi s-a afirmat existenţa unui prejudiciu, nu a fost indicat cuantumul acesteia, din ce este constituit şi persoanele responsabile, iar reclamanta a depus o situaţie privind drepturile salariale încasate de către directorii coordonatori şi directorii coordonatori adjuncţi comparativ cu drepturile salariale aferente funcţiilor publice de conducere similare acestora, situaţie din care rezultă că salariul aferent funcţiei publice era mai mare decât cel al funcţiilor de director coordonator şi director coordonator adjunct şi, astfel, se dovedeşte că nu a existat un prejudiciu.
A fost invocată şi situaţia de la Inspectoratul Teritorial de Muncă Suceava, unde Înalta Curte a stabilit în sarcina Inspecţiei Muncii faptul că directorul coordonator nu ar fi trebuit eliberat din funcţie nici ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 105/2009 şi nici ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acestei ordonanţe şi, ca atare, i-a acordat acestui director despăgubiri materiale, echivalentul drepturilor băneşti de care acesta ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost eliberat din funcţia de director coordonator.
Cel puţin în raport de această soluţie, se apreciază că măsura dispusă de Curtea de Conturi contravine celor dispuse de o instanţă judecătorească, iar neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios administrativ poate duce la sancţionarea pecuniară sau chiar penală a conducătorului autorităţii publice, dar şi neexecutarea măsurii dispuse de Curtea de Conturi poate duce la sancţionarea acestuia.
c) referitor la măsura nr. 8 din decizia din 29 aprilie 2011 emisă de Curtea de Conturi, Departamentul V, a fost criticată soluţia instanţei de fond pentru că s-a limitat a-şi fundamenta susţinerile doar pe considerentul că potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 108/1999 privind înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, în vigoare la acel moment, finanţarea acesteia era atât din bugetul de stat cât şi din venituri extrabugetare, considerent greşit, deoarece la acel moment finanţarea instituţiei era exclusiv din fonduri extrabugetare şi că dacă instituţia a întreprins demersuri pentru recuperarea sumelor nu poate fi considerat de instanţă ca o modalitate de recunoaştere din partea instituţiei ci ca o modalitate de a pune în executare aceste măsuri;
d) referitor la măsura nr. 11 din decizia din 29 aprilie 2011, s-a arătat că din coroborarea prevederilor Legii nr. 500/2002 a finanţelor publice şi a prevederilor Legii nr. 11/2010 a bugetului de stat pe anul 2010 a rezultat că nu a existat un cadrul legal care să permită Inspecţiei Muncii redistribuirea posturilor de la aparatul central la activitatea revista „O.”, astfel încât să fie posibilă întocmirea şi aprobarea unui stat de funcţii distinct pentru această activitate.
Mai mult, Inspecţia Muncii a solicitat un punct de vedere al Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, ordonatorul principal de credite, referitor la posibilitatea includerii posturilor corespunzătoare activităţii revistei „O.” la statul de funcţii pe anul 2011, ca fiind finanţate exclusiv din venituri proprii, iar începând cu 8 martie 2011, Inspecţia Muncii are repartizat un număr de 183 posturi, finanţate integral de la bugetul de stat.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi admiterea cererii de anulare a măsurilor nr. 8, nr. 10 şi nr. 11 dispuse de Curtea de Conturi prin decizia din 29 aprilie 2011.
Recurenta Inspecţia Muncii a formulat concluzii scrise şi a solicitat proba cu înscrisuri pentru a dovedi faptul că prin încheierea din 8 decembrie 2011 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României s-a dispus, într-o situaţie identică cu măsura nr. 10, admiterea contestaţiei C.N.P.A.S. cu motivaţia că au fost reţinute argumentele prezentate de preşedintele instituţiei şi conducătorii acestor structuri teritoriale au fost salarizaţi pentru o muncă efectiv prestată.
Intimata Curtea de Conturi a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi, ulterior, Note scrise.
Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a fost investită cu acţiune în anulare a măsurilor nr. 8, nr. 10 şi nr. 11 din decizia din 29 aprilie 2011 emisă de Curtea de Conturi, Departamentul V şi a încheierii din 4 iulie 2011 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României.
Aşa cum se arată şi în motivele de recurs, instanţa de fond s-a limitat a prelua unele susţineri din întâmpinarea formulată de pârâta Curtea de Conturi, dar nu a făcut nicio referire la apărările invocate de către reclamantă.
Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.
Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.
De altfel, chiar C.E.D.O.(vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.
A nu motiva o hotărâre şi a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.
Astfel, instanţa de fond, de exemplu, în cazul măsurii nr. 10 privind plata unor drepturi salariale în perioada 28 februarie-30 iunie 2010 pentru persoanele care au ocupat funcţii de conducere la inspectoratele teritoriale de muncă de director coordonator şi director coordonator adjunct, deşi au fost invocate litigiile ce aveau ca obiect solicitări de reintegrare pe funcţii şi acordare de drepturi băneşti ca urmare a eliberării lor din funcţiile de conducere, a fost relevată problema delegării atribuţiilor ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale către inspectorul general de stat adjunct şi succesiunea acestor ordine de delegare, precum şi raporturile dintre cele două autorităţi dar şi inexistenţa unui prejudiciu, deoarece salariul aferent funcţiei publice era mai mare decât cel al funcţiilor de director coordonator şi director coordonator adjunct, nu a analizat niciunul dintre aceste argumente.
Prin urmare, se constată că, cel puţin în ceea ce priveşte măsura nr. 10, instanţa de fond nu a analizat niciunul din motivele pentru care s-a solicitat anularea actelor contestate, iar pentru celelalte două măsuri, motivarea este foarte succintă şi tot fără a înlătura argumentele reclamantei. Pentru că nu s-a realizat o analiză a celor invocate de reclamantă, se poate aprecia că nu a fost cercetat fondul cauzei, astfel că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
La rejudecare, instanţa de fond va solicita probe în legătură cu prejudiciul creat ca urmare a măsurii nr. 10 în raport de susţinerile reclamantei dar şi ale Curţii de Conturi, eventual şi punerea în discuţie a părţilor a necesităţii efectuării unei expertize care să stabilească dacă prin menţinerea în funcţii, după data de 1 martie 2010 a directorilor coordonatori adjuncţi şi directorilor coordonatori, s-a creat sau nu un prejudiciu bugetului de stat având în vedere că numai în cazul existenţei unor abateri de la legalitate, care au determinat producerea unor prejudicii pot fi stabilite măsuri pentru recuperarea lor, astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 94/1992 şi ale Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi.
Dacă se va stabili că a existat un prejudiciu adus bugetului de stat, instanţa de fond va trebui să analizeze şi dacă măsurile se impuneau a fi luate de către Inspecţia Muncii, în raport de ordinele succesive semnate de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale şi prin care au fost delegate atribuţii către inspectorul general adjunct al Inspecţiei Muncii dar şi de „ordinele” dispuse de către acelaşi ministru în privinţa aceloraşi probleme către toate instituţiile subordonate ministerului, respectiv Inspecţia Muncii, C.N.P.A.S. În motivele de recurs chiar s-a făcut referire la un e-mail al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi de o notă de relaţii date de ministrul M.S. chiar Curţii de Conturi în legătură cu această problemă.
Mai mult, vor fi analizate înscrisurile depuse la dosar prin care inspectorul general de stat adjunct al Inspecţiei Muncii a informat ministrul în legătură cu problemele ivite în privinţa suspendării deciziilor din 25 februarie 2010, adresă ce a fost înregistrată la 4 martie 2010 la minister, iar la aceeaşi dată inspectorul general de stat adjunct a fost eliberat din funcţie, prin Ordinul nr. 206/2010 şi a fost numit un alt inspector adjunct.
Vor fi analizate şi adresa din 24 iunie 2011 emisă de Departamentul V al Curţii de Conturi şi punctul de vedere al ministrului.
În raport de susţinerile Curţii de Conturi se impun clarificări pentru a se stabili dacă măsurile dispuse prin actele contestate în prezenta cauză se suprapun peste măsurile dispuse în sarcina Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi care a format obiectul Dosarului nr. 8763/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, dar vor fi analizate şi celelalte susţineri din recurs referitoare la măsura nr. 8 şi nr. 11.
De aceea, în baza art. 312 alin. (1) şi alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta Inspecţia Muncii împotriva sentinţei civile nr. 1502 din 2 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1379/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 1391/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
