ICCJ. Decizia nr. 1660/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1660/2014
Dosar nr. 956/787/2012/al
Şedinţa publică de la 1 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În cauza aflată pe rolul Judecătoriei Sibiu, având ca obiect anulare încheiere de carte funciară, reclamanta R.N.P. -Romsilva - Direcţia Silvică Sibiu a ridicat excepţia de nelegalitate parţială a H.G. nr. 978/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Sibiu, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Sibiu, Anexa nr. 25 - nr. crt. 106, pag. 4, codul de clasificare 1.3.7.4 - Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei C., prin care s-a atestat apartenenţa la acest domeniu a drumului forestier în suprafaţă de 0,17 km, nr. cadastral C1., precum şi a H.C.L. nr. 15/2001 a Consiliului Local al comunei C.
În motivarea excepţiei s-a arătat că actele administrative atacate pe această cale procedurală sunt nelegale, întrucât dispun de un bun, în speţă drum forestier, care este în proprietatea statului şi este administrat de autoarea excepţiei în baza H.G. nr. 229/2009, fiindu-i dat în folosinţă încă din anul 1993, are valoare de inventar în contabilitate şi este cuprins în amenajamentele silvice.
Prin sentinţa civilă nr. 141 din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta R.N.P. - Romsilva - Direcţia Silvică Sibiu.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond, raportându-se la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa C.J.C.E., a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Împotriva sentinţei nr. 141 din 29 aprilie 2013 a declarat recurs reclamanta R.N.P. - Romsilva - Direcţia Silvică Sibiu, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate invocate.
În motivarea căii de atac, recurenta a criticat înlăturarea aplicării, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca fiind contrară jurisprudenţei şi dispoziţiilor constituţionale, precum şi dispoziţiilor comunitare invocate în hotărârea recurată.
A mai susţinut că intimata nu deţine nici un titlu de proprietate privind bunul în discuţie, că legalitatea hotărârii de Guvern trebuia examinată în funcţie de condiţiile de validitate prevăzute de actele normative în vigoare la momentul emiterii sale, că dispoziţiile art. 6 alin. (1) C.E.D.O. nu sunt aplicabile în cauzele de contencios administrativ şi că instanţa de fond a restrâns în mod nelegal şi neîntemeiat domeniul de aplicare ratione materiae a excepţiei de nelegalitate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat.
Astfel, obiectul excepţiei de nelegalitate dedusă judecăţii în prezenta cauză îl reprezintă prevederile H.G. nr. 978 din 19 septembrie 2002 Anexa 2, prin care s-a atestat domeniul public al comunei C., cuprinzând bunurile inventariate conform H.C.L. nr. 15 din 23 aprilie 2011 a Consiliului Local al comunei C.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, H.G. atacată este un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Cu privire la această categorie de acte administrative, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, prevede, într-adevăr, că „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar art. II alin. (2) teza finală din acest din urmă act normativ prevede că „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
Referitor la dispoziţiile legale susmenţionate, Curtea Constituţională a reţinut că acestea sunt constituţionale, prin raportare la următoarele prevederi din Legea fundamentală: art. 1 alin. (5), care instituie obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor; art. 15 alin. (2), care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile; art. 16 alin. (1), care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice; art. 20 alin. (2) referitoare la principiul priorităţii tratatelor privitoare la drepturile omului, la care România este parte; art. 21 privind accesul liber la justiţie; art. 23 referitor la libertatea individuală şi art. 44 privind dreptul de proprietate privată.
În procesul de aplicare la speţă a dispoziţiilor legale incidente cauzelor cu a căror soluţionare este sesizat - în speţă fiind vorba de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate - judecătorului naţional îi revine însă rolul de aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului) şi, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitare.
În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutatis mutandis, Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 214-C, parag. 84, parag. 26)" (C.E.D.O., Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (Cererea nr. 71.525/01), parag. 103, în M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).
În privinţa rolului ce revine judecătorului naţional, în calitate de prim judecător comunitar, Curtea de Justiţie de la Luxemburg a reţinut că „este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 şi C-385/06).
De aceea, în exercitarea rolului ce revine judecătorului naţional, ca prim judecător convenţional şi comunitar, prin raportare la Convenţia europeană a drepturilor omului, la practica C.E.D.O. (blocul de convenţionalitate), precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală, a excepţiei de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale, convenţionale şi comunitare, a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
Astfel, Curtea reţine că dispoziţiile susmenţionate din Legea contenciosului administrativ, în măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi în practica C.E.D.O., precum şi de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care este implicit în totalitatea articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, parag. 39).
Or, sub aspectul posibilităţii de cenzurare a legalităţii unui act juridic, C.E.D.O. a reţinut că posibilitatea de a anula, fără limită în timp, o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (C.E.D.O., Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumarescu împotriva României, parag. 62, în M. Of. nr. 414 din 31 august 2000) iar în opinia separată la această hotărâre a fost introdusă o nuanţare sub acest aspect, în sensul că „atunci când încălcarea acestui principiu (al securităţii raporturilor juridice - n.r.) se datorează posibilităţii de a anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată, (...) încălcarea trebuie considerată ca o înfrângere a „dreptului la justiţie", garantat de art. 6 din Convenţie".
Validitatea argumentelor C.E.D.O. în speţa de faţă este susţinută de similitudinea de efecte juridice existentă între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil de către autoritatea emitentă şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor de atac prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Curtea de Justiţie de la Luxemburg a reţinut, de asemenea - în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare - că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate. [Hotărârea din 27 septembrie 1983, Universităt Hamburg (C-216/82 pct. 5 şi urm.), Hotărârea din 9 martie 1994, TWD Textilwerke Deggendorf (C-188/92, pct. 10 şi urm.), Hotărârea din 12 decembrie 1996, Accrington Beef şi alţii (C-241/95, pct. 14 şi urm.), Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/95, pct. 15 şi urm.), Hotărârea din 11 noiembrie 1997, Eurotunnel şi alţii (C-408/95, pct. 26 şi urm.), Hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe (C-239/99, pct. 28 şi urm.), Hotărârea din 20 septembrie 2001, Banks (C-390/98, pct. 109 şi urm.) şi Hotărârea din 23 februarie 2006, Atzeni şi alţii (C-346/03 şi C-529/03, pct. 30 şi următoarele)].
Faţă de cele arătate, Înalta Curte reţine că dispoziţiile în discuţie din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care permit repunerea în discuţie, în mod repetat şi fără limită în timp, a legalităţii oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile şi drepturile fundamentale arătate, contravenind practicii C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, pronunţate în situaţii juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privinţa actelor administrative individuale admiterea excepţiei de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului respectiv.
În consecinţă, în aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, prin raportare la principiile mai sus amintite, la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi la jurisprudenţa C.E.D.O. şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, în mod corect a procedat instanţa fondului la înlăturarea în speţă, a aplicării dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, şi ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, cu privire la H.G. nr. 978 din 19 septembrie 2002 - Anexa 2, act administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, a cărui nelegalitate a fost invocată în cauză, pe cale de excepţie.
Pentru considerentele arătate, urmează a fi respins recursul ca nefondat, menţinându-se hotărârea instanţei de fond ca temeinică şi legală.
Cererea intimatei-pârâte Comuna C. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată va fi însă respinsă, constatându-se că intimata nu a făcut dovada acestor cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R.N.P. - ROMSILVA - Direcţia Silvică Sibiu împotriva sentinţei civile nr. 141 din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea intimatei-pârâte Comuna C. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1624/2014. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1671/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
