ICCJ. Decizia nr. 1739/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1739/2014
Dosar nr. 4703/2/2011
Şedinţa publică de la 3 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea primei instanţe
Prin acţiunea formulată, reclamantele SC M.T.T. SRL şi SC V.T.T. SRL au chemat în judecată pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând anularea Deciziei nr. 61 din 29 decembrie 2010 emisă de pârât şi exonerarea de la plata amenzilor stabilite, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 5806 din 16 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamante, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că Preşedintele Consiliului Concurenţei a dispus, prin Ordinul nr. 299 din 27 august 2008, declanşarea din oficiu a unei investigaţii privind posibila încălcare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, republicată, de către agenţii economici implicaţi în activitatea de taximetrie din Municipiul Timişoara şi a art. 9 din aceeaşi lege de către Consiliul local al Municipiului Timişoara.
În urma analizei efectuate în cursul investigaţiei şi a documentelor aflate la dosar, s-a ajuns la concluzia că în perioada 28 noiembrie 2007 - aprilie 2009, au fost încălcate dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, prin realizarea unor înţelegeri şi practici concertate având ca obiect majorarea tarifelor pentru serviciile de transport persoane în regim de taxi în Municipiul Timişoara, începând cu luna decembrie 2007, de către 11 întreprinderi cu activitate de dispecerizare şi operatori exclusivi de transport persoane în regim de taxi.
De asemenea, Consiliul local al Municipiului Timişoara, ca autoritate a administraţiei publice locale, având rolul de a conduce, coordona şi controla activitatea de transport persoane în regim de taxi, s-a implicat în organizarea unei întâlniri cu scop anticoncurenţial între asociaţiile de agenţi economici de profil, în care să se stabilească un tarif de distanţă comun, dând posibilitatea organizaţiilor profesionale şi patronale din domeniu de pe plan local, în acord cu 11 întreprinderi implicate în activitatea de transport persoane în regim de taxi din Municipiul Timişoara, să stabilească un tarif care trebuia practicat de toţi operatorii de transport.
În consecinţă, Consiliul Concurenţei a emis Decizia nr. 61 din 29 decembrie 2010 prin care a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996.
S-a constatat, totodată, încălcarea dispoziţiilor art. 9 lit. a) din Legea nr. 21/1996, prin acţiuni sau inacţiuni care restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa, constând în limitarea autonomiei întreprinderilor, exercitată cu respectarea reglementărilor legale, de către Consiliul local al mun. Timişoara, de la data de 19 septembrie 2007 până în luna decembrie 2009.
În temeiul art. 55 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, reclamantele au fost sancţionate cu amenda contravenţională în procent de 4,75% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2009, pentru săvârşirea faptelor prevăzute de art. 51 alin. (1) lit. a) din lege, prin încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a), amenda stabilită pentru SC M.T.T. SRL fiind de 6.889 lei, iar pentru SC V.T.T. SRL amenda fiind de 93.577 lei.
Curtea de Apel a constatat că excepţia prescripţiei dreptului material de a aplica sancţiunea, invocată de reclamante, este neîntemeiată, nefiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 13 din O.G. nr. 2/2001 care stabilesc că aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, termen care în cazul contravenţiilor continue curge de la data constatării faptei.
Curtea de Apel a avut în vedere că Legea nr. 21/1996 a fost modificată prin O.U.G. nr. 121/2003, aprobată prin Legea 184/2004, stabilindu-se două termene de prescripţie a dreptului de a aplica sancţiuni contravenţionale şi anume: art. 58 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 (în numerotarea textelor după republicare) reglementează un termen de prescripţie de 3 ani pentru săvârşirea contravenţiilor prevăzute de art. 50 şi art. 501 din lege constând în încălcarea obligaţiei de furnizare a informaţiilor şi datelor solicitate de Consiliul Concurenţei, iar art. 58 alin. (1) lit. b) reglementează un termen de prescripţie de 5 ani în cazul celorlalte contravenţii, astfel că în speţă este aplicabil termenul de 5 ani, dată fiind contravenţia pentru săvârşirea căreia reclamantele au fost sancţionate, termen care curge de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial, conform art. 58 alin. (2) din lege, fiind vorba despre o faptă cu caracter de continuitate.
O.G. nr. 2/2001 este un act normativ cu caracter general în materie contravenţională, în timp ce Legea nr. 21/1996 conţine dispoziţii cu caracter special în materie contravenţională în domeniul concurenţei, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 21/1996 conform principiului norma specială derogă de la norma generală.
În consecinţă, amenzile au fost aplicate societăţilor reclamante cu respectarea termenului de prescripţie de 5 ani, excepţia fiind neîntemeiată.
Cât priveşte Decizia nr. 2673 din 19 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în care s-a statuat în sensul aplicării dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001 în privinţa termenului de prescripţie, s-a reţinut că litigiul soluţionat prin această decizie avea ca obiect o decizie emisă de Consiliul Concurenţei în anul 2002, anterior modificării Legii nr. 21/1996 prin O.U.G. nr. 121/2003, astfel că această hotărâre judecătorească nu poate constitui un argument în sprijinul soluţionării favorabile a excepţiei invocate de reclamante.
Curtea de Apel a apreciat că decizia contestată de reclamante este legală, fiind emisă cu respectarea dispoziţiile Legii nr. 21/1996 care în art. 5 alin. (1) lit. a) interzic orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor (...).
În raport de materialul probator administrat în cauză, s-a constatat că a existat o înţelegere între întreprinderile menţionate în decizia contestată, pentru practicarea tarifelor de distanţă şi a tarifelor subsecvente tarifului principal, menţionate în decizie, fiind vădit nefondată susţinerea reclamantelor referitoare la lipsa dovezilor directe privind faptele anticoncurenţiale.
Reclamantele pun accent pe faptul că nu au participat la întâlnirea din 19 septembrie 2007 şi că nu au semnat "înţelegerea" ce a avut loc la această dată.
Sub acest aspect, Curtea de Apel a reţinut că administratorul celor două reclamante face parte din conducerea C.N.T.R. - Filiala Timiş care l-a delegat să participe la şedinţa din 19 septembrie 2007 pe reprezentantul care a semnat Procesul-Verbal din partea acestei asociaţii profesionale, iar ulterior semnării procesului - verbal de către acest reprezentant, administratorul societăţilor reclamante nu s-a manifestat în niciun fel în sensul că nu ar fi de acord cu aspectele discutate şi cu cele convenite prin respectivul proces-verbal.
Mai mult, întâlnirea din 19 septembrie 2007 de la Primăria Municipiului Timişoara nu este singura în care s-a discutat creşterea tarifelor de transport persoane în regim de taxi, asemenea întâlniri s-au desfăşurat şi în perioada 15-20 noiembrie 2007, la acestea participând administratorii firmelor de dispecerat de pe raza Municipiului Timişoara (SC M.T.T. SRL este o firmă de dispecerat), în vederea luării unei decizii referitoare la creşterea tarifelor (declaraţia administratorului SC P.U.).
Organizatoarele întâlnirilor pe probleme de tarife erau C.N.T.R. şi T.T., la acestea participa din partea SC T.T., dl. P.T., conform declaraţiei administratorului SC T.R.T. şi SC E.R.T., astfel că nu poate fi reţinută susţinerea că reclamantele nu au participat la presupusa înţelegere.
Relevantă în această privinţă este şi jurisprudenţa comunitară care a stabilit că o înţelegere anticoncurenţială există acolo unde părţile aderă la un plan comun de acţiune care limitează sau tinde să limiteze activităţile comerciale, prin determinarea unei zone în care aceste firme se abţin să activeze. Nu este neapărat necesar să existe o formă scrisă a înţelegerii, aceasta putând fi atât expresă, cât şi tacită şi să conducă la un atare comportament concurenţial al părţilor.
S-a mai reţinut că reclamanta SC M.T.T. SRL a transmis la 28 noiembrie 2007 cerere de modificare a tarifelor pentru operatorii dispecerizaţi la 1,49 lei/km către firmele de servisare SC T.T.C. SA şi SC T.N. SRL, la aceeaşi dată a transmis prin fax comunicarea aceluiaşi tarif de 1,49 lei/km cu care va opera începând cu data de 28 noiembrie 2007, către clientul său SC C.C.H., iar reclamanta SC V.T.T. SRL (dispecerizată de SC M.T.T. SRL şi având acelaşi administrator cu aceasta) a trimis prin fax comunicarea aceluiaşi tarif cu care va opera (1,49 lei/km) începând cu 28 noiembrie 2007, către şase clienţi ai săi - persoane juridice.
Alte opt întreprinderi au transmis la 28 noiembrie 2007, prin adrese scrise şi telefonic, cereri de modificare a tarifului de distanţă existent la valoarea de 1,49 lei/km şi, subsecvent, a celorlalte tarife către societăţile comerciale avizate de Direcţia Regională de Metrologie Legală Timişoara pentru activitatea de montare şi reparare aparate de transport persoane în regim de taxi - firmele de servisare, rezultând că a fost pusă în aplicare înţelegerea convenită.
Conform declaraţiei administratorului SC T.T.C. SRL, după ce a primit oficial tarifele ce se vor practica începând cu data de 28 noiembrie 2007, de la firmele de dispecerat, a început retarifările.
În consecinţă, nu poate fi primită susţinerea reclamantelor conform căreia pentru a se putea vorbi despre existenţa unui cartel este necesar ca această înţelegere să aibă în mod obligatoriu ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.
În speţă, înţelegerea dintre asociaţiile profesionale şi patronale şi operatorii dispeceri, precum şi practica concertată constând în coordonarea comportamentului concurenţial al societăţilor comerciale cu activitate de dispecerizare a avut ca obiect utilizarea de către operatorii de transport a aceloraşi tarife de taximetrie, dar prin punerea în aplicare a tarifelor la care se referă înţelegerea, a avut şi ca efect denaturarea concurenţei pe piaţa taximetriei din Municipiul Timişoara, prin împiedicarea stabilirii în mod liber a tarifelor de către taximetrişti.
Una dintre criticile formulate de reclamante vizează piaţa relevantă avută în vedere de pârât la efectuarea investigaţiei, acestea apreciind că a fost limitată în mod neîntemeiat la segmentul operatorilor dispeceri, în condiţiile în care în decizia contestată se precizează că în Municipiul Timişoara, la sfârşitul anului 2007, erau 147 firme de transport - transportatori autorizaţi persoane juridice şi 1367 transportatori autorizaţi persoane fizice şi asociaţii familiale.
În speţă, activitatea de dispecerat are relevanţă prin prisma dispoziţiilor art. 15 alin. (5), (6) şi (9) din Legea nr. 38/2003 conform cărora încheierea unui contract de dispecerizare era obligatorie pentru fiecare taxi, în cadrul unui dispecerat fiind permisă folosirea unui tarif unic de transport, conform contractului.
Curtea de Apel a reţinut că înţelegerea dispecerilor era de natură să afecteze concurenţa, independent de comportamentul transportatorilor autorizaţi să execute servicii de transport în regim de taxi, cu atât mai mult cu cât numărul total al autoturismelor dispecerizate de cele 11 întreprinderi sancţionate deţinea o pondere importantă în numărul total al autoturismelor autorizate taxi.
În urma înţelegerii, firmele de dispecerat investigate au programat taxiurile la resetare la tarifele de 1,49 lei/km pentru distanţă; 1,79 lei/km tarif de noapte şi 2,19 lei/km tarif de exterior, tarife care ar fi fost diferite dacă erau stabilite în mod independent de fiecare agent economic, în raport de situaţia economică a fiecăruia, de costurile specifice rezultate în urma desfăşurării activităţii.
Aprecierea reclamantelor că la data de 19 septembrie 2007 erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 38/2003, în forma iniţială, este vădit nefondată în condiţiile în care art. X din Legea nr. 265/2007 prevede că prezenta lege intră în vigoare în termen de 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, prevedere în acord cu dispoziţiile art. 78 din Constituţie conform cărora legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută de textul ei.
În consecinţă, Legea nr. 265/2007 a intrat în vigoare la data de 7 august 2007, astfel că la 19 septembrie 2007 - data şedinţei desfăşurate la Primăria Municipiului Timişoara, erau în vigoare dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 38/2003, modificată, care stabilesc că în cazul transportului de persoane în regim de taxi, nivelul tarifelor de distanţă nu poate depăşi tarifele maximale de distanţă stabilite prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale sau a mun. Bucureşti, după caz. Nivelul maxim al tarifelor de distanţă se stabileşte pe baza metodologiei realizate de ANRSC şi a datelor furnizate la cererea autorităţii cu ocazia consultării filialelor locale ale asociaţiilor definite de art. 54.
Din materialul probator a rezultat atât existenţa unor înţelegeri anticoncurenţiale pe perioada noiembrie 2007 - aprilie 2009 între asociaţiile profesionale şi/sau patronale şi firmele care asigurau dispecerizarea şi transportul public de persoane în regim de taxi, menţionate în decizia contestată, cât şi existenţa unei practici concertate, derulate în perioada 28 noiembrie 2007 - aprilie 2009, a agenţilor economici cu activitate de dispecerizare şi operatorii aparţinând acestora, înţelegându-se prin practici concertate, potrivit CEJ, orice cooperare care conduce la un comportament anticoncurenţial, fără a se încheia o înţelegere scrisă sau un plan de acţiuni.
Sub aspectul individualizării sancţiunilor, Curtea de Apel a reţinut că în decizie, la pct. 214 se precizează că potrivit prevederilor cuprinse în Instrucţiunile emise de Consiliul Concurenţei (menţionându-se că este vorba despre Instrucţiuni privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prev. la art. 51 din Legea nr. 21/1996, puse în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 420 din 20 septembrie 2010, publicate în M. Of., Partea I, nr. 638/10.09.2010), metodologia de determinare a cuantumului amenzii se întemeiază pe fixarea unui nivel de bază care se va determina în funcţie de gravitatea şi durata faptei.
S-a constatat, aşadar, că nu sunt aplicabile în speţă Instrucţiunile la care fac referire reclamantele, ci Instrucţiunile indicate în mod expres în decizie, astfel că modul de calcul al amenzii prezentat de reclamante constând în deducerea din cifra de afaceri a obligaţiilor fiscale este nelegal, întrucât se întemeiază pe dispoziţiile art. 2.1 din Instrucţiunile publicate în M. Of. nr. 440/2004, neincidente în cauza de faţă.
Conform art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării, următoarele fapte săvârşite cu intenţie sau din neglijenţă de întreprinderi sau de asociaţii de întreprinderi: încălcarea prevederilor art. 5 şi 6 din prezenta lege, precum şi a prevederilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
La stabilirea amenzilor, pârâtul a avut în vedere gravitatea mare a faptei, întrucât înţelegerea şi practica concertată se încadrează în categoria restricţionărilor pe orizontală de tip cartel, stabilind un cuantum al amenzii preconizate de 4%.
De asemenea, a ţinut cont de durata medie a faptei (de 18 luni), cuantumul adiţional aplicat fiind de 25% din cuantumul amenzii preconizate, rezultând un nivel de bază al sancţiunii de 5% din cifra de afaceri realizată în anul 2009 de reclamante, iar ca urmare a reţinerii circumstanţei atenuante de 5% din nivelul de bază, constând în încurajarea comportamentului anticoncurenţial de către Consiliul local al Municipiului Timişoara, a rezultat o amendă de 4,75% din cifra de afaceri totală realizată de fiecare reclamantă în anul 2009.
Instanţa de fond a apreciat că modul de calcul al amenzilor, utilizat de pârât, este cel legal şi respectă dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 21/1996 şi Instrucţiunile aprobate prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 420/2010, fiind neîntemeiată cererea reclamantelor de reducere a amenzilor.
2. Recursul declarat în cauză
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantele SC M.T.T. SRL şi SC V.T.T. SRL au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentele au susţinut în esenţă, că:
- instanţa de fond, deşi se referă pe scurt la excepţia prescripţiei în considerentele sentinţei, însă, cu prilejul deliberării şi pronunţării hotărârii recurate ce a avut loc la data de 16 octombrie 2012, nu s-a mai pronunţat şi asupra acesteia prin "minuta" ce se întocmeşte cu ocazia deliberării, şi nici prin dispozitivul sentinţei redactate, aşa cum rezultă din hotărârea comunicată, de unde rezultă cu evidenţă că deliberarea nu a avut loc şi asupra acestei excepţii, iar cu ocazia redactării hotărârii recurate, instanţa constatând că probabil nu a deliberat şi nu s-a pronunţat şi asupra acestei excepţii a găsit de cuviinţă să motiveze pe scurt şi acest capăt de cerere.
- dezbaterile au avut loc la data de 09 octombrie 2012, iar din conţinutul încheierii de şedinţă în care au fost consemnate aceste dezbateri şi prin care s-a dispus amânarea pronunţării, nu rezultă că instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului material al intimatului-pârât de a aplica sancţiunea amenzii.
- a doua critică vizează fondul dedus judecăţii, şi anume neîndeplinirea condiţiilor cerute de ari. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în sensul că din probele administrate în cauză, argumentele instanţei de fond nu pot fi reţinute relativ la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene întrucât potrivit acesteia: "instanţa de judecată are drept obligaţie să stabilească dacă dovezile şi celelalte informaţii avute în vedere de autoritatea de concurenţă sunt suficiente pentru a constata pretinse încălcări ale legii".
- din examinarea conţinutului procesului-verbal încheiat la data de 19 septembrie 2007 la sediul Primăriei Municipiului Timişoara, nu rezultă că reprezentanţii Camerei Naţionale a Taximetriştilor din România - Filiala Timiş, reprezentanţii Asociaţiei Naţionale a Patronatului Operatorilor de Transport în Regim de Taxi - Filiala Timiş şi reprezentanţii Sindicatului Independent al Taximetriştilor Egali de Pretutindeni au stabilit în mod cert adoptarea unor practici de natură anticoncurenţiale prin impunerea unor tarife maximale şi a unor tarife minimale.
- Primăria Municipiului Timişoara avea deplină competenţă în a organiza asemenea întâlniri, contrar a ceea ce a reţinut intimatul-pârât în decizia contestată şi mai ales instanţa de fond în considerentele sentinţei recurate, atunci când a luat în considerare "existenţa înţelegerii având ca obiect fixarea tarifului minim, aceasta a fost dovedită de Consiliul Concurenţei atât prin probe directe, cum este procesul-verbal din data de 19 septembrie 2007 încheiat în urma întâlnirii de la Primăria Timişoara (..) ".
- în mod greşit prima instanţă a luat în considerare următoarele: "declaraţiile a trei întreprinderi de dispecerat participante la înţelegere care au recunoscut fapta, precum contractele de dispecerizare în cuprinsul cărora s-a prevăzut obligaţia taximetristului de a respecta tariful comunicat de firma de dispecer, deşi toate aceste aspecte nu pot fi considerate ca înţelegeri cu caracter anticoncurenţial, atâta timp cât este absolut necesar şi legal ca în activitatea pe care o desfăşurau, acestea să lucreze cu tarife care să fie cunoscute clienţilor.
- a treia critică vizează modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) teza alia din Legea nr. 21/1996, de către instanţa de fond, întrucât fără a-şi întemeia considerentele pe vreun argument de fapt ori de drept, a considerat că nu se impune dovedirea efectului anticoncurenţial, iar prezenţa conjuncţiei "sau" denotă faptul că cele două cerinţe sunt alternative, fiind astfel suficient ca obiectul înţelegerii sau practicii concertate să fie restricţionarea concurenţei, condiţie ce a fost îndeplinită în cauză.
- din cele două texte, respectiv art. 101 din TFUE şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 rezultă că pentru existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale trebuie să fie întrunite următoarele elemente constitutive: a) să existe o înţelegere între întreprinderi; b) să aibă ca obiect sau ca efect restricţionarea concurenţei; c) înţelegerea este susceptibilă de a j afecta comerţul dintre state sau restricţionează concurenţa pe o piaţă naţională sau pe o parte a acesteia.
- în cazul în care o înţelegere nu are ca obiect restrângerea concurenţei, atunci ar trebui analizată din punct de vedere al efectelor sale, reale sau potenţiale, asupra concurenţei. în această privinţă, nu se poate vorbi de o prezumţie a existenţei efectelor anticoncurenţiale.
- în fine, s-a arătat că pentru ca înţelegerea să fi fost restrictivă de concurenţă prin efectele sale, ea trebuia să fi adus atingere concurenţei de la momentul respectiv sau potenţial în aşa măsură încât, efectele negative asupra preţurilor calităţii serviciilor de pe piaţă, ce nu a fost stabilit dacă era vorba despre o piaţă relevantă, puteau fi prevăzute cu suficientă precizie.
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.
Criticile recurentelor referitoare la faptul că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material al intimatului-pârât de a aplica sancţiunea amenzii, sunt nefondate, întrucât din considerentele sentinţei atacate rezultă cu certitudine că instanţa a analizat prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea şi a constatat că trimiterea făcută de reclamante la dispoziţiile art. 13 din O.G. nr. 2/2001, care instituie un termen general de prescripţie de 6 luni, este eronată, întrucât în speţă se aplică dispoziţiile din Legea specială nr. 21/1996, în forma ulterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 121/2003, aprobată prin Legea nr. 184/2004.
Instanţa de control judiciar apreciază că nu se impune casarea sentinţei atacate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentelor potrivit cărora prima instanţă nu a pus în discuţia părţilor, nu a deliberat şi nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea, atâta vreme cât prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea a fost unul din motivele pe care s-a întemeiat acţiunea.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că obiectul cererii deduse judecăţii îl reprezintă anularea Deciziei nr. 61 din 29 decembrie 2010 emisă de pârât şi exonerarea reclamantelor de la plata amenzii în cuantum de 4,75% din cifra de afaceri aferenta anului 2009, ce le-a fost aplicată pentru încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996.
Prin Decizia nr. 61 din 29 decembrie 2010 emisă de Consiliul Concurenţei s-a reţinut încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 rep., cu modificările şi completările ulterioare, prin realizarea unor înţelegeri şi practici concertate având ca obiect majorarea tarifelor pentru serviciile de transport persoane în regim de taxi în municipiul Timişoara, de către 11 întreprinderi cu activitate de dispecerizare şi operatori exclusivi de transport persoane în regim taxi, printre care şi reclamantele SC E.T.M. SRL şi SC V.B. SRL, care au fost sancţionate cu amendă contravenţională în procent de 4,75% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2009, în baza art. 55 alin. (4) din Legea concurenţei, pentru săvârşirea, în perioada noiembrie 2007 - aprilie 2009, a faptelor prevăzute la art. 51 alin. (1) lit. a) rap. la art. 5 alin. (1) lit. a) din lege. În stabilirea sancţiunii, s-a aplicat o reducere de 5% din nivelul de bază al amenzii, ca urmare a reţinerii, în favoarea tuturor întreprinderilor implicate, a circumstanţei atenuante constând în aceea că atitudinea Consiliului Local al Municipiului Timişoara a încurajat comportamentul anticoncurenţial. A rezultat o amendă de 141.232 lei în cazul SC E.T.M. SRL, respectiv 56.576 lei în cazul SC V.B. SRL,
Contrar susţinerilor recurentelor în sensul că Primăria Municipiului Timişoara avea deplină competenţă în a organiza asemenea întâlniri, astfel cum a arătat şi instanţa de fond, prevederile art. 13 lit. b) din Legea nr. 38/2003 în forma modificată, au restrâns competenţele autorităţilor locale în materie de stabilire de preţuri, în sensul că se permite consiliilor locale ca, în cadrul atribuţiilor de coordonare a activităţilor de taximetrie, să emită reglementări referitoare numai la nivelul tarifelor maximale, spre deosebire de prevederile legale anterioare, care permiteau şi reglementarea locală a tarifului minim, prin urmare, în luna septembrie 2007, Consiliul Local al Municipiului Timişoara nu mai avea atribuţii de stabilire a unor tarife minime.
Înalta Curte constată că problema pusă în discuţie şi căreia trebuie să i se dea o rezolvare este aceea dacă fapta reţinută în sarcina recurentelor-reclamante poate fi încadrată în practicile anticoncurenţiale interzise de Legea concurenţei nr. 21/1996, modificată şi completată.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996: "sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale".
Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că înţelegerile realizate între agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici, deciziile şi practicile concertate sunt interzise, fie că au ca obiect, fie că au ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, indiferent dacă sunt săvârşite cu intenţie sau din culpă.
Astfel fiind, urmarea imediată a săvârşirii contravenţiei constă fie în efectul propriu-zis asupra concurenţei prin împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei, fie numai prin crearea unei situaţii de pericol asupra concurenţei, care ia naştere chiar şi în lipsa efectelor propriu-zise, fiind determinată de obiectul anticoncurenţial al unei astfel de înţelegeri.
În speţă, acordul de fixare a unui tarif de distanţă comun, reprezintă o înţelegere anticoncurenţială prin obiect, în care urmarea imediată suficientă pentru constatarea existenţei contravenţiei este reprezentată de starea de pericol generată de obiectivul anticoncurenţial al înţelegerii şi care poate fi însoţită sau nu de producerea efectelor propriu-zise de distorsionare a concurenţei.
Această interpretare a dispoziţiilor legale mai sus menţionate a fost confirmată şi de jurisprudenţa instanţei supreme, potrivit căreia este suficient ca practicile să fie de natură a produce efecte anticoncurenţiale pentru a fi sancţionate, nefiind necesar ca efectele păgubitoare să se fi produs, deoarece ele au ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei.
Din această perspectivă, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 şi cuprinde motivele pe care se sprijină prin analizarea situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în privinţa legalităţii deciziei contestate.
Înalta Curte reţine că înţelegerea pentru aplicarea aceluiaşi tarif de distanţă de 1,49 lei/km, cu aplicarea aceloraşi valori pentru toate tarifele subsecvente, realizată de asociaţiile de agenţi economici de profil, face parte din categoria celor mai grave încălcări ale legislaţiei concurenţei - astfel cum a subliniat şi doctrina în materie -, care, prin însăşi natura ei, are capacitatea de a restrânge concurenţa, deoarece practicarea unor preţuri sub această limită nu mai este posibilă, fiind eliminată concurenţa prin preţ, iar dreptul consumatorilor de a beneficia de preţuri concurenţiale ca urmare a confruntării dintre cerere şi ofertă, este afectat.
În acest context, este de menţionat faptul că, potrivit prevederilor legale aplicabile în speţă, respectiv dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, existenţa efectelor anticoncurenţiale nu este reglementată ca o condiţie cumulativă celei privind obiectul anticoncurenţial al înţelegerii/practicii, aceste prevederi fiind, de altfel, preluate din legislaţia comunitară, respectiv dispoziţiile art. 81 din Tratatul CE (actual art. 101 din Tratatul asupra funcţionării Uniunii Europene) şi confirmate şi de practica în materie a Curţii Europene de Justiţie - Cauza C-8/2008 "T-Mobile Netherlands BV", pct. 28 al hotărârii pronunţate la 9 iunie 2009, potrivit căruia obiectul anticoncurenţial al faptei, pe de o parte şi efectele anticoncurenţiale ale faptei, pe de altă parte, reprezintă condiţii alternative, iar nu cumulative pentru încadrarea înţelegerii/practicii ca având caracter anticoncurenţial.
Înalta Curte constată că participarea administratorului la întâlnirea din data de 19 septembrie 2007 de la sediul Primăriei Timişoara în calitate de reprezentant al unei asociaţii profesionale şi nu în calitate de reprezentant al recurentelor-reclamante, nu este de natură a înlătura răspunderea celor două societăţi, căci comportamentul anticoncurenţial al acestora rezultă din coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză.
Instanţa de fond, în mod corect, a reţinut faptul că reprezentantul reclamantelor a participat în mod direct şi nemijlocit la înţelegere, chiar dacă într-o altă calitate, deţinută concomitent, alături de alţi operatori, au aplicat înţelegerea prin modificarea tarifelor, fiind astfel evident că au acţionat cu vinovăţie şi în deplină cunoştinţă de cauză, comportamentul lor intrând sub incidenţa art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 rep., care interzice nu doar înţelegerile între întreprinderi prin care se stabilesc preţuri de vânzare, ci şi practicile concertate în acest sens.
În concluzie, Înalta Curte reţine că întotdeauna înţelegerile orizontale şi practicile concertate între agenţii economici concurenţi aflaţi la acelaşi nivel al circuitului economic afectează mediul concurenţial, deoarece conduc la restrângerea sau eliminarea concurenţei pe piaţa relevantă, prin urmare, autoritatea de concurenţă a încadrat corect faptele săvârşite de recurentele-reclamante în practicile anticoncurenţiale interzise de Legea concurenţei nr. 21/1996 modificată şi completată, fiind sancţionate contravenţional pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de societăţile reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC M.T.T. SRL şi de SC V.T.T. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 5806 din 16 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1738/2014. Contencios. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 1757/2014. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
