ICCJ. Decizia nr. 1750/2014. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1750/2014
Dosar nr. 417/44/2012
Şedinţa publică de la 3 aprilie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 417/44/2012, reclamantul S.V.M. a chemat în judecată pe pârâţii Universitatea S.H. Bucureşti şi M.E.C.T.S. Bucureşti, solicitând să fie obligată prima pârâtă să-i elibereze diploma de licenţă promoţia 2006, iar cea de-a doua autoritate pârâtă să fie obligată să aprobe tipărirea formularelor tipizate pentru diploma de licenţă.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că, aşa cum rezultă din adeverinţa din 9 iulie 2009 eliberată de pârâta Universitatea S.H. Bucureşti, este absolvent al facultăţii de drept din cadrul acestei universităţi, forma de învăţământ I.D.
Pârâta Universitatea S.H. Bucureşti, prin întâmpinarea formulată, a învederat instanţei că şi-a îndeplinit obligaţiile legale faţă de reclamant, însă, întrucât pârâtul M.E.C.T.S. Bucureşti refuză aprobarea tipăririi diplomelor de licenţă, este în imposibilitatea practică de a elibera absolvenţilor acest document.
În sensul celor susţinute, pârâta a solicitat chemarea în garanţie a M.E.C.T.S. Bucureşti pentru a fi obligat să aprobe tipărirea diplomelor de licenţă.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 446/2012 din 9 octombrie 2012, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de chemare în garanţie a pârâtului M.E.C.T.S. Bucureşti ca nefondată, a admis acţiunea reclamantului S.V.M., în contradictoriu cu pârâţii Universitatea S.H. şi M.E.C.T.S., având ca obiect obligaţia de a face, a obligat pârâtul M.E.C.T.S. Bucureşti să aprobe tipărirea formularelor tipizate pentru diploma de licenţă şi a obligat pârâta Universitatea S.H. să elibereze reclamantului diploma de licenţă promoţia 2009.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că se impune respingerea, ca nefondată, a cererii de chemare în garanţie a M.E.C.T.S. Bucureşti, motivat de faptul că această instituţie are în cauză calitatea de pârâtă, solicitându-se de către reclamant tocmai obligarea acesteia să aprobe tipărirea formularelor diplomelor de licenţă.
Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că potrivit disp. art. 38 din Regulamentul privind regimul actelor de studii aprobat prin Ordinul M.E.C.T.S. nr. 2284/2007, după finalizarea studiilor, la cererea absolvenţilor li se eliberează adeverinţa de absolvire a cărei termen de valabilitate este de maxim 12 luni.
Aşa cum rezultă din cap. VII din Metodologia de desfăşurare a examenelor de finalizare a studiilor emisă de pârâta Universitatea „S.H.”, aceasta s-a obligat să elibereze persoanelor îndreptăţite diploma de licenţă.
Din adeverinţa emisă de pârâta Universitatea „S.H.” rezultă că reclamantul a fost admis să susţină examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009, examen pe care l-a şi promovat, astfel că în mod justificat i s-a eliberat adeverinţa din care rezultă că este licenţiat în drept.
Din probele analizate rezultă că reclamantul a urmat cursurile organizate de pârâtă şi este licenţiat în drept, motiv pentru care este îndreptăţit să i se elibereze diploma de licenţă.
Pentru tipărirea diplomelor de licenţă instituţia de învăţământ superior are nevoie de avizul ministerului.
Curtea a considerat că şi al doilea capăt de cerere este întemeiat având în vedere că pentru tipărirea diplomelor de licenţă instituţia de învăţământ are nevoie de avizul M.E.C. şi a obligat paratul M.E.C. să aprobe tipărirea formularelor pentru diploma de licenţă a reclamantului.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâţii Universitatea S.H. şi M.E.C. au declarat recurs.
3.1. Recursul declarat de pârâta Universitatea S.H.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., autoritatea pârâtă susţine că instanţa de fond, în mod greşit, a respins cererea de chemare în garanţie a M.E.C.T.S., apreciind ca este nefondată, motivând că M.E.C.T.S. are deja calitatea de pârât în cauză, la solicitarea reclamantului.
Astfel, chemarea în garanţie a M.E.C.T.S. este o necesitate obiectivă, deoarece diploma de licenţă se emite numai cu avizul M.E.C.T.S., iar acesta refuză să aprobe tipizarea formularului pentru a fi emis reclamantului în vederea executării hotărârii de fond.
3.2. Recursul formulat de pârâtul M.E.C.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu depășirea atribuțiilor judecătorești.
Mai precis, instanța de fond s-a substituit organismelor de certificare a calității studiilor universitare și a decis să acorde diplome unor persoane care au urmat studii universitare la specializări neautorizate/neacreditate, deși nu are competența de a se pronunța cu privire la conținutul, calitatea sau îndeplinirea criteriilor și standardelor de autorizare sau acreditate ale unităților de învățământ superior, competență care aparține doar ministerului recurent și A.R.A.C.I.S.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru interpretarea greşită dată legii şi materialului probator administrat de părţi, în sensul că, metodologia unei persoane juridice de drept privat a fost considerată ca având o putere superioară legilor şi hotărârilor de guvern incidente în domeniul organizării şi funcţionării învăţământului superior.
Recurentul a susţinut că instanţa de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care Universitatea S.H. a fost acreditată şi autorizată să funcţioneze, structurile şi specializările universitare, fără a ţine cont de faptul că, actele de studii pot fi eliberate doar absolvenţilor care au promovat examenul de licenţă, urmând o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu conform legislaţiei în vigoare şi în consecinţă nu se poate elibera avizul pentru tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a diplomelor de licenţă, ci doar absolvenţilor care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu.
4. Procedura în faţa instanţei de recurs
La termenul de judecată din data de 3 aprilie 2014, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetenţa Curţii de Apel Galaţi de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2), precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2) C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Galaţi nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Aşadar, având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursurile, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vrancea, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele în continuare arătate:
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă către reclamant.
Pârâta Universitatea „S.H.” din Bucureşti poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H.” din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu M.E.C. care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior M.E.C.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea „S.H.” din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vrancea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Universitatea S.H. şi de M.E.N. împotriva sentinţei nr. 446/2012 din 9 octombrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vrancea, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 175/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1753/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
