ICCJ. Decizia nr. 1753/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1753/2014
Dosar nr. 571/46/2012
Şedinţa publică de la 3 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 17 mai 2010, reclamantul E.D. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 9 din 3 aprilie 2012 şi a solicitat desfiinţarea acesteia şi pe cale de consecinţă a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 19462 din 28 februarie 2012.
În motivare, a susţinut că intimata a emis decizia de angajare a răspunderii solidare menţionată pentru obligaţii datorate şi neachitate la scadenţă de către debitoarea SC C.C. SRL, pentru plata unui debit în sumă de 1.547.599 lei, constând în 752.420 lei obligaţii fiscale şi 795.179 lei accesorii.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 366/F/Cont din 24 octombrie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a respins contestaţia formulată de E.D. împotriva Deciziei nr. 9 din 3 aprilie 2012, emisă de D.G.F.P. Argeş - A.F.P.C.M.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că Decizia de soluţionare a contestaţiei a fost semnată conform art. 205 şi art. 209 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., de organul fiscal competent să soluţioneze contestaţia, respectiv şeful A.F.P.C.M., C.R., fiind inexact că din acest punct de vedere actul administrativ fiscal este lovit de nulitate absolută.
Pe fondul contestaţiei, din declaraţiile fiscale cu termene scadente în perioada decembrie 2005-noiembrie 2011 şi deciziile de impunere emise de organele de control, Curtea a observat că valoarea creanţei în sumă de 1.547.599 lei este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 de zile, superioară valorii prag stabilită de art. 3 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 85/2006.
Prin urmare, corect prin actele administrativ fiscale contestate s-a reţinut insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor şi starea iminentă de insolvenţă, încă din luna mai 2010, când debitoarea a efectuat ultimele plăţi către bugetul general consolidat al statului.
În această situaţie, a devenit limpede că în baza art. 27 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, SC C.C. SRL trebuia să adreseze tribunalului o cerere, prin care să ceară deschiderea procedurii insolvenţei, în termen de maxim 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă prevăzută de alin. (1).
În cauză, debitoarea a fost declarată insolvabilă cu bunuri urmăribile prin procesul verbal de declarare a stării de insolvabilitate din 17 noiembrie 2011, comunicat la sediul acesteia prin poştă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, apoi prin publicitate la data de 11 ianuarie 2012 conform art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, aducându-i-se la cunoştinţă situaţia obligaţiilor fiscale restante pe categorii de impozite şi termene de plată, precum şi măsurile de executare demarate de organul fiscal.
Aşadar, în pofida susţinerilor din contestaţie, debitorul a fost declarat insolvabil fiindu-i comunicat procesul verbal atestător, iar organul fiscal a îndeplinit toată procedura prevăzută de lege sub acest aspect.
În consecinţă, faţă de considerentele prezentate, Curtea a reţinut că sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii solidare în baza art. 27 alin. (2) C. proc. fisc., deoarece contestatorul figura cu debite fiscale scadente şi neachitate în momentul declarării stării de insolvabilitate şi nu a formulat cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă cu rea-credinţă, desprinsă şi din săvârşirea unor fapte penale pentru care a fost cercetat şi arestat în perioada de referinţă.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamantul E.D. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul solicită, în principal, admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii contestaţiei, desfiinţarea Deciziei nr. 9 din 03 aprilie 2012, precum şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 19462 din 28 februarie 2012.
În motivarea căii de atac, susţine, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. civ. pentru angajarea răspunderii solidare a recurentului.
Pe de altă parte, recurentul invocă nemotivarea sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursul, pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, iar potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind sesizată cu recursul declarat, a constatat faptul că pricina dedusă judecăţii a fost soluţionată de o instanţă necompetentă material.
Necompetenţa ratione materiae, este o excepţie de ordine publică ridicată din oficiu de Înalta Curte, întrucât competenţa materială vizează împărţirea atribuţiilor între diferitele instanţe judecătoreşti, competenţă ce derivă din lege.
Actul administrativ dedus judecăţii are ca obiect atragerea răspunderii solidare în conformitate cu prevederile art. 27-28 din O.G. nr. 92/2003 republicată şi nu se referă la taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora.
Din acest motiv, se constată că, soluţionând cererea de anulare a deciziei privind angajarea răspunderii solidare, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea normelor de competenţă materială în litigiile de contencios administrativ şi fiscal în raport de obiectul acţiunii şi de competenţa funcţională a autorităţii administrative chemate în judecată.
Curtea de Apel Piteşti a considerat că a fost legal investită în baza art. 10 din Legea nr. 554/2004, după criteriul valorii debitului fiscal, chiar dacă organul fiscal competent să stabilească răspunderea solidară cu debitorul declarat insolvabil este, potrivit art. 28 C. proc. fisc., D.G.F.P.J. Argeş, ca serviciu public deconcentrat.
Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a aplicat greşit normele legale privind competenţa materială după valoarea obiectului litigiului, care nu erau aplicabile în cauză, întrucât decizia contestată de intimată se referă numai la atragerea răspunderii solidare, fără a se contesta existenţa sau cuantumul debitului fiscal pentru care a fost angajată această răspundere.
În cazul contestării altor acte administrativ fiscale decât cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale sau accesorii ale acestora, sunt aplicabile normele generale de competenţă materială care reglementează raporturile procesuale în orice litigiu de contencios administrativ şi fiscal.
Dreptul comun în această materie îl constituie prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd competenţa de soluţionare a litigiilor în raport de calitatea şi competenţa funcţională a autorităţii chemată în judecată.
Potrivit acestor dispoziţii legale, competenţa de a se pronunţa în primă instanţă asupra legalităţii deciziei de atragere a răspunderii solidare cu debitorul declarat insolvabil, întocmită de organul fiscal teritorial, aparţine tribunalului.
De altfel şi în procedura prealabilă administrativă, reglementată de legea specială, competenţa organelor fiscale de a soluţiona contestaţia este stabilită în principal în raport de obiectul actului administrativ fiscal, iar nu după criteriul valorii sumei contestate.
Astfel, dispoziţiile art. 179 alin. (2) C. proc. fisc., republicat, prevăd că, în cazul contestării altor acte administrativ fiscale decât cele care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorii sau debite accesorii ale acestora, calea administrativă de atac a contestaţiei se soluţionează de către organul fiscal emitent.
De altfel, chiar în cuprinsul Deciziei nr. 19462 din 28 februarie 2012 s-a indicat că, în conformitate cu prevederile art. 207 din O.G. nr. 92/2003, republicată, se poate formula contestaţie în termen de 30 de zile de la comunicare la organul fiscal emitent şi nu la M.F.P., a cărei competenţă ierarhică ar fi fost determinată de cuantumul debitului fiscal.
Pentru aceste considerente, văzând că hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material, în temeiul art. 312 și 313 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, ca casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Argeş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de E.D. împotriva sentinţei nr. 366/F/Cont din 24 octombrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Argeş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1750/2014. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 176/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
