ICCJ. Decizia nr. 1984/2014. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1984/2014
Dosar nr. 1209/44/2012
Şedinţa publică de la 29 aprilie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond. Cadrul procesual
Prin sentinţa nr. 98 din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC T.P.C. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei N. şi Consiliul Judeţean Tulcea, şi a obligat cele două pârâte la bugetarea contului de plăţi a Unităţii Administrativ Teritoriale N. în vederea achitării debitului stabilit prin sentinţa civilă nr. 1779/2011, pronunţată de Tribunalul Galaţi, precum şi la plata daunelor cominatorii, de 100 RON fiecare pe zi de întârziere, până la îndeplinirea obligaţiilor legale privind bugetarea contului de plăţi a Unităţii Administrativ Teritoriale N. Prin aceeaşi sentinţă, au fost respinse, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Unitatea Administrativ Teritorială a comunei N., precum şi acţiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect obligaţia de a face.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale, invocată de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei N., se consideră a fi nefondată întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (2) şi (21) din Legea nr. 225/2001, primarul este reprezentantul unităţilor administrativ teritoriale în justiţie, iar potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din aceeaşi lege, unităţile administrativ teritoriale sunt compuse din comune, oraşe, municipii şi judeţe.
Cu privire la fondul cauzei, s-a reţinut că acţiunea este fondată în parte, în raport cu sentinţa civilă nr. 1779/2011 a Tribunalului Galaţi şi cu dispoziţiile art. 3711 C. proc. civ., conform cărora obligaţiile stabilite prin hotărâri judecătoreşti se duc la îndeplinire de bunăvoie iar, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, hotărârea se duce la îndeplinire prin executare silită.
Reţine prima instanţă că acţiunea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 1558-1560 C. civ., având ca scop obligarea pârâţilor de a întreprinde măsurile legale pentru ca debitoarea să fie în măsură să-şi achite sumele pe care a fost obligată să le plătească prin hotărâre judecătorească.
Apreciază prima instanţă că, în raport cu dispoziţiile art. 32, art. 46 alin. (6) din Legea nr. 500/2002, art. 36-39 şi 49 alin. (134) din Legea nr. 273/2006 şi art. 2 şi 4 din O.G. nr. 22/2002, pârâtele au posibilitatea legală de a întreprinde măsurile legale pentru suplimentarea bugetului local al comunei N., în vederea achitării sumei datorate către reclamantă.
Întrucât din probele administrate nu rezultă că debitoarea a sesizat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice pentru suplimentarea bugetului local cu sumele necesare achitării debitului către reclamantă, acţiunea faţă de această pârâtă se consideră neîntemeiată.
2. Cererile de recurs şi motivele de recurs înfăţişate
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs reclamanta, precum şi pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei N., prin administrator judiciar F.M. SPRL, şi Consiliul Judeţean Tulcea.
2.1. Recursul reclamantei-recurente SC T.P.C. SRL.
Recurenta-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 şi a art. 3041 C. proc. civ., modificarea în parte a deciziei recurate în sensul (i) admiterii acţiunii şi în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi obligarea acestuia la bugetarea contului de plăţi al comunei N. cu sumele necesare achitării către reclamantă a sumei de 38.954.328 RON, potrivit dispoziţiilor cuprinse în sentinţa civilă nr. 1779/2011 şi al (ii) admiterii capătului de cerere privind obligarea intimaţilor pârâţi la plata daunelor cominatorii în cuantum de 1000 euro pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei ce face obiectul cererii de chemare în judecată.
În contextul prezentării istoricului cauzei, incluzând hotărârile judecătoreşti anterioare, cu directă legătură asupra cauzei de faţă şi reiterând obiectul prezentului litigiu, întemeiat pe prevederile art. 1558-1560 C. civ., recurenta-reclamantă a înfăţişat, în esenţă, următoarele critici, raportat la hotărârea atacată:
- instanţa de fond a interpretat eronat prevederile art. 1560 C. civ. raportat la acţiunea formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor, ignorând împrejurarea că acţiunea oblică de faţă a fost exercitată tocmai datorită pasivităţii debitoarelor care nu au acţionat direct pentru valorificarea dreptului de a obţine suplimentarea bugetului local cu sumele necesare achitării debitului conform sentinţei civile nr. 1779/2011;
- interpretarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale cu privire la obligaţia Ministerului Finanţelor Publice în calitatea sa de ordonator de credite;
- greşita respingere de către instanţa de fond a acţiunii în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, raportat la prevederile O.G. nr. 22/2002, privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii.
2.2. Recursul pârâtului-recurent Consiliul Judeţean Tulcea
La rândul său, pârâtul Consiliul Judeţean Tulcea a formulat recurs împotriva hotărârii instanţei de fond, dezvoltând următoarele critici prin motivele de recurs:
- nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii instanţei de fond, conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ. întrucât instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut în raport de petitul cererii, a încălcat prevederile Legii nr. 500/2002 şi nr. 273/2006 şi reţinând inopozabilitatea, în ceea ce o priveşte, a titlului executoriu invocat;
- hotărârea nu cuprinde motivarea respingerii excepţiei invocate cu referire la calitatea procesuală pasivă a Consiliului Judeţean Tulcea, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.;
- hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind şi netemeinică soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Judeţean Tulcea, autoritate a administraţiei publice locale constituită la nivel judeţean, fără personalitate juridică astfel că nici preşedintele acestuia nu are calitatea de ordonator principal de credite faţă de comuna N.
2.3. Recursul-pârâtei recurente Unitatea Administrativ Teritorială a comunei N.
Recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială a comunei N. a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ca temei de drept al demersului său judiciar susţinând, în esenţă, că hotărârea primei instanţe, în sensul obligării sale la bugetarea contului de plăţi al Unităţii Administrativ Teritoriale a comunei N. în vederea achitării debitului în valoare de 39.954.238 RON către T.P.C. SRL, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii.
S-a mai arătat că nici cererea de plată a daunelor cominatorii nu era admisibilă întrucât o atare solicitare poate fi formulată numai în cazul obligaţiilor a căror executare silită în natură este imposibilă, aşa cum sunt obligaţiile de a face sau de a nu face, or în cazul de faţă s-a început deja executarea silită împotriva sa, privind o obligaţie de a da.
3. Procedura de soluţionare a recursurilor
La termenul de judecată fixat în recurs pentru data de 4 februarie 2012, Înalta Curte a solicitat părţilor să depună la dosar, în scris, precizări şi puncte de vedere cu privire la competenţa materială a instanţei de contencios administrativ în raport de obiectul acţiunii, mai precis asupra legăturii dintre acţiunea oblică formulată în condiţiile art. 1560 C. civ. şi competenţa exclusivă în materia contenciosului administrativ, reglementată potrivit art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004.
Recurenta-reclamantă a depus note scrise în sensul solicitat, reiterând că art. 1560 C. civ. reprezintă în cauză temeiul de drept material privind obligarea pârâtelor la plata debitului datorat, ce izvorăşte dintr-un contract de concesiune a cărui executare este contestată şi indicând totodată că în speţă competenţa materială de soluţionare a cauzei revine instanţei de contencios administrativ.
Ministerul Finanţelor Publice a formulat concluzii scrise solicitând, în esenţă, respingerea ca nefondat a recursului formulat de societatea reclamantă.
4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la cadrul normativ aplicabil, dar şi sub toate aspectele, astfel cum permit prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursurile sunt fondate întrucât se impune casarea hotărârii primei instanţe, în sensul însă şi pentru considerentele în continuare arătate.
Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor motivul de recurs, de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., ce vizează casarea hotărârii atunci când s-a încălcat competenţa unei alte instanţe şi din această perspectivă va analiza şi se va pronunţa asupra legalităţii hotărârii primei instanţe.
Expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus, arată că reclamanta recurentă SC T.P.C. SRL a învestit instanţa de contencios administrativ cu soluţionarea unei acţiuni pauliene, astfel cum fără echivoc a indicat şi în cursul soluţionării recursului, întemeiată pe prevederile art. 1558-1560 C. civ. Reclamanta a solicitat ca pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială a comunei N., Consiliul Judeţean al Judeţului Tulea şi Ministerul Finanţelor Publice să fie obligaţi la bugetarea contului de plăţi al Unităţii Administrativ Teritoriale a comunei N. cu sumele necesare achitării în favoarea sa a sumei de 38.954.238 RON, potrivit dispoziţiilor cuprinse în sentinţa civilă nr. 1779/2011, plus dobânzi legale aferente, până la achitarea integrală a debitului.
Instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantei-recurente, în sensul mai sus arătat, făcând trimitere expresă la dispoziţiile art. 1556-1560 C. civ., potrivit cu care creditorul poate exercita drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.
Contrar primei instanţe de contencios administrativ învestită cu soluţionarea acestei acţiuni, care a apreciat că este competentă material să se pronunţe în cauză, Înalta Curte apreciază că din punct de vedere juridic litigiul de faţă are natură civilă şi ca atare, competenţa de soluţionare a cererii reclamantei-recurente aparţine instanţei civile şi nu celei de contencios administrativ.
Prevederile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, republicată, reglementează şi configurează obiectul acţiunii judiciare în materia contenciosului administrativ, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorităţi publice poate sesiza instanţa de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei cauzate.
Cu alte cuvinte, în contenciosul administrativ cererea privind recunoaşterea unui drept sau a unui interes legitim şi repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în caz contrar, competenţa revenind instanţelor civile, determinate potrivit criteriilor prevăzute de art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
În cuprinsul acţiunii de faţă cu care a fost învestită instanţa de contencios administrativ nu se face, în mod evident, nicio referire la anularea vreunui act administrativ sau la un refuz de rezolvare a unei cereri, în sensul pe care legea contenciosului administrativ îl conferă acestor concepte.
Mai mult, chiar recurenta-reclamantă, ca şi instanţa de fond de altfel, au indicat şi precizat că acţiunea formulată în cauză este o acţiune pauliană, temeiul de drept invocat fiind prevederile art. 1558-1560 C. civ.
Acţiunea pauliană sau revocatoare este o acţiune civilă în mod necontestat, fiind una din instituţiile importante ale dreptului obligaţiilor civile.
Ca atare, reţinând faţă de toate argumentele sus arătate că acţiunea de faţă, prin obiectul său dar şi fundamentele juridice indicate, susţinute fără echivoc chiar de reclamanta-recurentă, nu se circumscrie contenciosului administrativ, în sensul reglementării cuprinse în Legea nr. 554/2004, republicată, fiind o acţiune civilă, Înalta Curte urmează să admită recursurile de faţă în baza art. 312 alin. (1) şi (2), cu referire la art. 306 alin. (2) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ. şi urmare casării sentinţei recurate să trimită cauza spre competentă soluţionare instanţei civile, determinată potrivit art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., respectiv secţiei civile a Tribunalului Galaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei materiale.
Admite recursurile declarate de reclamanta SC T.P.C. SRL şi de pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială a comunei N., prin administrator judiciar F.M. SPRL, şi Consiliul Judeţean Tulcea, împotriva sentinţei civile nr. 98 din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza la Tribunalul Galaţi, secţia civilă, spre competentă soluţionare.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1975/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1990/2014. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
