ICCJ. Decizia nr. 1770/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1770 /2014
Dosar nr. 7294/2/2012
Şedinţa publică de la 3 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5776 din 15 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta A.A.J. în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi a anulat dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi alin. (3) din Ordinul nr. 894 din 1 noiembrie 2011 emis de către pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a examinat dispoziţiile art. 1-3 din Ordinul nr. 894 din 1 noiembrie 2011 privind aplicarea prevederilor art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, emis de către preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, reţinând faptul că acest act a avut la bază Referatul de aprobare al directorului general al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate din 26 octombrie 2011; art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale; art. 256 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile art. 209 alin. (4) şi ale art. 281 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 17 alin. (5) din Statutul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, aprobat prin H.G. nr. 972/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Curtea a constatat că susţinerile reclamantei privind nelegalitatea art. 3 alin. (1) şi (3) din Ordinul atacat sunt fondate având în vedere că prin actul administrativ normativ atacat este restrânsă incidenţa dispoziţiilor legale, cu forţă juridică superioară actului administrativ, sub aspectul noţiunii „de obligaţii fiscale restante la 31 august 2011”, respectiv sub aspectul întinderii în timp a majorărilor de întârziere, respectiv pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 30 iunie 2010, faţă de facilitatea prevăzută în mod efectiv de art. XI alin. (1) şi (4) din O.G. nr. 30/2011, care nu prevede în acest sens o restrângere în privinţa perioadei pentru care sunt recunoscute astfel de facilităţi sub modalitatea anulării acestor accesorii aferente obligaţiilor fiscale principale restante la data de 31 august 2011.
Prin urmare, a constatat judecătorul fondului, această facilitate priveşte toate obligaţiile fiscale scadente la data de 31 august 2011, iar nu numai acelea care sunt individualizate în declaraţiile contribuabilului depuse până la data de 31 august 2011 şi/sau decizii de impunere emise şi comunicate contribuabilului până la această dată de fiecare dintre organele competente, neavând relevanţă din perspectiva textului cu forţă juridică superioară, modul şi data la care sunt individualizate astfel de obligaţii fiscale principale, esenţial conform legii fiind împrejurarea ca acestea să fie scadente până la data de 31 august 2011.
În plus, Curtea a observat că astfel de obligaţii fiscale principale devin scadente la data expirării termenelor prevăzute pentru depunerea declaraţiilor privind veniturile estimate/obţinute efectiv de către contribuabili, iar faptul că ulterior organele fiscale constată că aceste obligaţii nu au fost îndeplinite întocmai pentru o astfel de individualizare a obligaţiilor fiscale scadente nu poate conduce la declararea scadenţei acestora la data individualizării, ci chiar la expirarea termenelor legale prevăzute pentru scadenţa diferitelor contribuţii fiscale, concluzie care se desprinde atât din dispoziţiile O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc., cât şi ale Legii nr. 95/2006, acte normative cu putere de lege, în temeiul cărora a fost emis ordinul atacat în prezenta cauză.
Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că prin art. 3 alin. (3) din acelaşi ordin atacat, pârâtul a restrâns sfera beneficiarilor unor astfel de facilităţi care privesc accesoriile obligaţiilor fiscale principale, acestea din urmă scadente potrivit dispoziţiilor legale, până la data de 31 august 2011.
Astfel, Curtea a reţinut că potrivit art. XI alin. (4) din O.G. nr. 30/2011 (4) prevederile alin. (1) - (3) se aplică în mod corespunzător şi pentru o cotă de 50% din majorările de întârziere, reprezentând componenta de penalitate a acestora, aferente obligaţiilor fiscale stinse prin plată sau compensare, alineat care presupune îndeplinirea situaţiei premisă prevăzută de alineatul întâi, respectiv faptul că există obligaţii fiscale principale scadente la data de 31 august 2011, precum şi faptul că potrivit art. 120 din O.G. nr. 92/2010, în forma în vigoare anterior O.U.G. nr. 39/2010, majorările de întârziere curgeau până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.
Din această perspectivă s-a constatat că dispoziţiile art. XI alin. (4) din O.G. nr. 30/2011 nu restrânge sfera majorărilor de întârziere, în sensul că urmează a fi luate în considerare exclusiv majorările calculate până la data modificării disp. art. 120 din O.G. nr. 92/2003 în sensul înlocuirii acestora cu dobânzile de întârziere (O.U.G. nr. 39/2010), astfel cum dispune însă ordinul atacat, acesta dispunând exclusiv cu privire la majorările privind perioada 1 ianuarie 2006 - 30 iunie 2010, eliminând prin interpretare totodată acordarea acestor facilităţii şi pentru eventuale perioade ulterioare de calcul al majorărilor în cauză.
În plus, Curtea a reţinut că pot exista situaţii în care astfel de majorări să fie calculate de către organele fiscale în sarcina unor contribuabili ulterior modificării disp. art. 120 C. proc. fisc., situaţie vizată în esenţă de legiuitor care prin disp. art. XI din O.G. nr. 30/2011 a vizat toate aceste situaţii, astfel încât orice contribuabil care plăteşte până la data menţionată în textul de lege debitele fiscale principale scadente până la data de 31 august 2011 să beneficieze de aceste măsuri de scutire de la plata accesoriilor aferente, iar orice restrângere printr-un act administrativ cu caracter normativ a sferei contribuabililor care pot beneficia, cel puţin ipotetic de aceste beneficii fiscale, exclusiv la persoanele în privinţa cărora s-a constatat că datorează aceste majorări până la data de 30 iunie 2010, încalcă disp. art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 77 din O.G. nr. 24/2000, precum şi actele normative care au stat la baza emiterii acestora.
Împotriva sentinței civile nr. 5776 din 15 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantei A.A.J.
Recurenta a învederat, prin motivele de recurs, că sentința civilă nr. 5776 din 15 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a de contencios administrativ și fiscal, este nelegală și netemeinică, neputându-se acorda facilități de natura celor solicitate de reclamantă în situația în care contribuabilii înregistrează doar obligații de plată accesorii, obligațiile principale fiind achitate anterior datei de 31 august 2011, precum și în cazul în care obligațiile restante nu sunt individualizate în declarațiile contribuabilului depuse până la data de 31 august 2011 și/sau decizii de impunere emise și comunicate contribuabilului până la această dată.
A precizat recurenta că o condiție esențială pentru acordarea facilităților este individualizarea sumelor restante în declarațiile ce trebuiau depuse la casele de sănătate sau în deciziile de impunere emise de aceste instituții până la data de 31 august 2011, astfel că este greșită interpretarea dată de instanța de fond în sensul că nu sunt necesare formalitățile de înregistrare a declarațiilor la casele de asigurări de sănătate cu atât mai mult cu cât obligație menționată este prevăzută de prevederile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare.
A considerat recurenta că dispozițiile Ordinului nr. 894/2011 al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nu aduc nicio restrângere a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, acestea fiind emise similar cu prevederile Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 2604/2011, pentru a pune în aplicare prevederile art. XI din ordonanța mai sus menționată.
Intimata A.A.J. nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul declarat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 5776 din 15 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a de contencios administrativ și fiscal, urmează a fi respins ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În mod întemeiat, prin sentința recurată, cu aplicarea și interpretarea corectă a legii, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A.A.J. și au fost anulate dispozițiile art. 3 alin. (1) și alin. (3) din Ordinul nr. 894 din 1 noiembrie 2011 privind aplicarea prevederilor art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, emis de președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, dispoziții prin care s-a stipulat că ”Prin obligații de plată principale restante la data de 31 august 2011 se înțelege obligațiile de plată care sunt individualizate în declarațiile contribuabilului depuse până la data de 31 august 2011 și/sau decizii de impunere emise și comunicate contribuabilului până la această dată de fiecare dintre organele competente prevăzute la art. 1 alin. (2)” [art. 3 alin. (1)], și, respectiv, că ”Majorările de întârziere pentru care se acordă facilitățile prevăzute la art. 2 sunt cele datorate pentru perioada 1 ianuarie 2006 – 30 iunie 2010”.
Potrivit art. art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, „(1) Pentru obligaţiile fiscale restante la 31 august 2011, penalităţile de întârziere se anulează sau se reduc, astfel: a) penalităţile de întârziere se anulează dacă obligaţiile principale şi dobânzile aferente acestora se sting prin plată voluntară sau compensare până la 31 decembrie 2011; b) penalităţile de întârziere se reduc cu 50% dacă obligaţiile principale şi dobânzile aferente acestora se sting prin plată voluntară sau compensare până la 30 iunie 2012. (2) Pentru dobânzile datorate până la data stingerii şi stabilite prin decizii comunicate după această dată, condiţia se consideră îndeplinită dacă dobânzile se sting până la termenul de plată prevăzut la art. 111 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (3) În cazul prevăzut la alin. (1), se desfiinţează, total sau parţial, chiar dacă împotriva acestora s-au exercitat ori nu căi de atac, actele administrative fiscale sau titlurile executorii prin care s-au stabilit creanţe fiscale accesorii aferente creanţelor fiscale principale, stinse potrivit alin. (1). (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi pentru o cotă de 50% din majorările de întârziere, reprezentând componenta de penalitate a acestora, aferente obligaţiilor fiscale stinse prin plată sau compensare”.
Prima instanță a reținut judicios că prin dispozițiile atacate de reclamantă, cuprinse într-un act administrativ normativ, este restrânsă incidența dispozițiilor legale, cu forță juridică superioară, sub aspectul noțiunii de ”obligații fiscale restante la 31 august 2011” și, respectiv sub aspectul întinderii în timp a majorărilor de întârziere ”pentru perioada 1 ianuarie 2006 – 30 iunie 2010”, față de facilitatea prevăzută în mod efectiv de art. XI alin. (1) și (4) din O.G. nr. 30/2011, care nu prevede în acest sens o restrângere în privința perioadei pentru care sunt recunoscute astfel de facilități sub modalitatea anulării acestor accesorii aferente obligațiilor fiscale principale restante la data de 31 august 2011, fiind astfel nesocotite prevederile art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora „Ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora”.
Analizându-se dispoziţiile legale menţionate anterior, se reţine că pentru a se acorda facilităţile fiscale prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor art. XI alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 30/2011, se impune îndeplinirea următoarelor condiţii: obligaţiile fiscale să fie restante la 31 august 2011 şi obligaţiile fiscale principale şi dobânzile aferente acestora să fie plătite voluntar sau prin compensare până la 31 decembrie 2011.
Dispozițiile art. 3 alin. (1) și (3) din Ordinul nr. 894/2011 privind aplicarea prevederilor art. XI din O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale explicitează ce se înţelege prin obligaţii de plată principale restante la data de 31 august 2011, însă, această individualizare prevăzută în cuprinsul art. menţionat nu poate conţine soluţii care să contravină prevederilor cuprinse în O.G. nr. 30/2011 pe baza şi în executarea cărora a fost emis Ordinul nr. 894/2011.
Or, în mod evident, în raport de dispozițiile art. 78 din Legea nr. 24/2000, dispozițiile mai sus menționate prin care stabileşte ce se înţelege prin obligaţii de plată principale restante la data de 31 august 2011, sunt nelegale dacă se interpretează în sensul excluderii unor obligaţii fiscale, care erau restante la data de 31 august 2011 şi care au fost achitate până la data de 31 decembrie 2011, întrucât modul de individualizare şi de constatare a acestora nu trebuie să restrângă/limiteze condiţia ca obligaţiile fiscale să fie restante la data de 31 august 2011.
În raport de cele mai sus arătate, constatând că motivele de recurs nu sunt întemeiate și că sentinţa atacată este legală şi temeinică, urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 5776 din data de 15 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei civile nr. 5776 din 15 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1752/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1969/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
