ICCJ. Decizia nr. 2450/2014. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2450/2014
Dosar nr. 345/45/2012
Şedinţa publică de la 27 mai 2014
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 226 din 4 iulie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta SC "R." SA Iaşi, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi - Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabilii Mici şi Mijlocii, prin care solicita obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale pentru prejudiciul suferit de societate în urma emiterii unor acte administrativ fiscale nelegale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reţinând următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a, cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2).
Conform art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;
c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv a termenului legal de soluţionare a cererii;
d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. b), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a. cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.
De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: "Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 1 an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal, după caz".
Momentul la care reclamanta a cunoscut întinderea pagubei se situează chiar la data la care i-au fost comunicate actele atacate - Decizia nr. 185 din 6 iunie 2008 şi Decizia nr. 639 din 16 iunie 2009 - iar nu la data pronunţării Sentinţei civile nr. 196 din 9 august 2010, în Dosarul nr. 874/45/2009, astfel încât data limită la care trebuia formulată acţiunea în despăgubiri este 16 iunie 2010, iar nu 6 aprilie 2012 când a fost înregistrată.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea acesteia, respingerea, excepţiei prescripţiei acţiunii şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, pentru judecarea cauzei pe fond.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., reclamanta arată, în esenţă, că în mod greşit şi cu ignorarea dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a reţinut prima instanţă că acţiunea este prescrisă.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivul de casare invocat de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.
Obiectul acţiunii formulate în cauză îl constituie obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale pentru prejudiciul suferit de societatea reclamantă, ca urmare a emiterii unor acte administrativ-fiscale nelegale.
Acţiunea are drept cauză Sentinţa nr. 196/CA din 9 august 2010 a Curţii de Apel Iaşi, prin care a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată a reclamantei, fiind anulate actele administrativ-fiscale în temeiul cărora societatea reclamantă a fost supusă procedurii de executare silită, pentru sumele imputate; sentinţa respectivă a devenit irevocabilă la data de 19 aprilie 2011, când a fost pronunţată Decizia nr. 2320 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de autorităţile administrative emitente ale actelor fiscale anulate.
Temeiul acţiunii, aşa cum acesta este menţionat expres în preambulul cererii de chemare în judecată, îl reprezintă dispoziţiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
În conformitate cu aceste din urmă prevederi legale, "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" [alin. (1)] şi "Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)" [alin. (2)].
Rezultă, din dispoziţiile legale citate, că o astfel de acţiune, al cărei obiect îl constituie acordarea de despăgubiri, este formulată ulterior anulării actului administrativ vătămător, tocmai ca o consecinţă a acestei anulări, termenul de prescripţie fiind de 1 an, care se calculează începând cu data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Această dată, dies a quo, la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, este, în cazul prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de anulare a actului administrativ vătămător, în speţă - 19 aprilie 2011.
Or, raportat la această dată, cererea de despăgubiri, înregistrată la instanţa de fond la data de 6 aprilie 2012, este formulată în termenul legal de prescripţie, prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, mai sus citat.
În mod greşit s-a raportat prima instanţă la momentele de început ale termenului de prescripţie, prevăzute de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reţinând că data la care reclamanta a cunoscut întinderea pagubei este chiar data la care i-au fost comunicate actele administrativ-fiscale, ulterior anulate; aceasta, întrucât prima instanţă nu a observat că trimiterea pe care art 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 o face la art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege vizează exclusiv durata termenului de prescripţie, nu şi momentul de început al acestuia, care este prevăzut în mod expres în cuprinsul art. 19 alin. (1) şi care este data la care reclamantul "a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".
Prima instanţă a pronunţat, aşadar, o hotărâre nelegală, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi admis recursul, casată sentinţa atacată şi, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ., trimisă cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare.
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC "R." SA Iaşi împotriva Sentinţei civile nr. 226 din 4 iulie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 2446/2014. Contencios. Anulare decizie Uniunea... | ICCJ. Decizia nr. 2453/2014. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
