ICCJ. Decizia nr. 2797/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2797/2014
Dosar nr. 9127/2/2011
Şedinţa publică de la 12 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1963 din 20 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A.C.C. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României si intervenientul accesoriu M.D.R.T., ca neîntemeiată şi a admis cererea de intervenție accesorie în interesul paratului Guvernul României.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a analizat dispozițiile apreciate de către reclamantă ca nelegale, respectiv cele prevăzute la art. 1 din H.G. nr. 490/2011, prin care s-a completat H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism.
Totodată, s-a constatat că în cauză se reclamă încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor, aprobată prin Legea 591/2002, mai exact a dispozițiilor art. 22, potrivit cu care Furnizorii de reţele de comunicaţii electronice autorizaţi potrivit art. 4 pot, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, să instaleze, să întreţină, să înlocuiască sau să mute orice elemente ale reţelelor de comunicaţii electronice, inclusiv suporturile şi celelalte facilităţi necesare pentru susţinerea acestora, precum şi punctele terminale utilizate pentru furnizarea de servicii de comunicaţii electronice, pe deasupra, în sau sub imobile aflate în proprietate publică sau privată, după caz.
Curtea a opinat ca interdicția instituita prin H.G. nr. 490/2011 nu contravine dispozițiilor Legii 24/2000 privind normele de tehnica legislativa, astfel cum in mod eronat a susţinut reclamanta.
Totodată, instanţa de fond a avut în vedere dispozițiile art. 4 din Legea nr. 24/2000 şi a reţinut că a ctul normativ a cărei anulare parțiala se solicita a fost adoptat în baza şi în executarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismului, dispozițiile art. 18 din acest act normativ stabilind intre atribuțiile M.D.R.L., ca autoritate publică centrală pentru planificarea teritorială, amenajarea teritoriului si urbanism şi pe aceea de elaborare a Regulamentului general de urbanism.
Prima instanţă a constatat că, p otrivit notei de fundamentare a actului normativ in discuție, s-au avut in vedere dispoziţiile Cartei de la Leipzig pentru oraşe europene durabile, document cadru la nivel european asumat de Guvernul României în anul 2007, precum şi dispoziţiile Legii nr. 451/2002 de ratificare a Convenţiei europene a peisajului, prevederi ale căror priorităţi se concentrează pe crearea şi asigurarea unor spaţii publice de bună calitate, respectiv implementarea de măsuri specifice care au ca scop protecţia şi gestiunea adecvată a peisajelor.
Curtea nu a împărtăşit opina reclamantei potrivit căreia dispoziţiile H.G. nr. 490/2011 încalcă dispoziţiile art. 22 din O.U.G. nr. 79/2002, care dau dreptul furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice să instaleze, să înlocuiască sau să mute orice elemente ale reţelelor de comunicaţii electronice, pe deasupra, în sau sub imobilele aflate în proprietatea publică sau privată, câtă vreme dispozițiile art. 23 stabilesc in mod neechivoc condițiile in care aceștia pot exercita drepturile reglementate la art. 22. În acest sens, au fost apreciate ca fiind relevante dispozițiile prevăzute la art. 23 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. b), care prevăd ca efectuarea lucrărilor să nu fie de natură să contravină cerinţelor specifice de urbanism sau de amenajare a teritoriului.
In mod corelativ, Curtea a reținut că dreptul titularului statuat in art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2002 se referă practic la acela „instituit în condiţiile art. 23", astfel că exercitarea acestuia nu poate avea loc decât în aceleași condiții.
Aserțiunea reclamantei potrivit cu care cerințele specifice de urbanism sau de amenajare a teritoriului se refera numai la zonele protejate, zonele de protecție a monumentelor istorice, zonele de protecție a valorilor istorice si arhitectural - urbanistice, zone de protecție ecologică, arheologică, sanitară etc, nu a putut fi primită de judecătorul fondului, in raport de modalitatea concreta de formulare, termenul de specific vizând practic domeniul particular amintit, anume urbanismul si amenajarea teritoriului, iar nu reglementările speciale precum acelea enumerate de reclamanta.
Concluzionând, Curtea a reţinut ca H.G. nr. 490/2011 a fost emis în deplină concordanţă cu normele de tehnică legislativă impuse de Legea nr. 24/2000, fiind respectat principiul ierarhiei actelor juridice, astfel cum acesta este consacrat in art. 4 al Legii anterior menționate, iar dispozițiile acestuia se corelează corespunzător cu cele ale O.U.G. nr. 79/2002.
Faţă de soluția dată cererii principale, Curtea a admis cererea accesorie formulată de intervenientul M.D.R.T. în interesul pârâtului Guvernul României.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A.C.C. susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:
- în mod greşit instanţa de fond a reţinut că H.G. nr. 490/2011 nu încalcă dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Potrivit art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior cu care se află în conexiune. În speţă, actul normativ superior H.G. nr. 490/2011 este O.U.G. nr. 79/2002 (aprobată prin Legea nr. 591/2002), care stabileşte cadrul general de reglementare al comunicaţiilor, iar prin art. 22 din această ordonanţă se conferă dreptul furnizorilor de comunicaţii electronice de a instala reţelele aeriene sau suprateran;
- în mod eronat instanţa de fond a stabilit că H.G. nr. 490/2011 a fost adoptată în baza şi în executarea Legii nr. 350/2011 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului. În acest sens, la pct. 2 al Notei de fundamentare a H.G. nr. 490/2011, intitulat „Motivele emiterii actului normativ” se face referire exclusiv la: Programul de guvernare 2009 - 2012; Carta de la Leipzig pentru oraşe europene durabile; Convenţia europeană a peisajului adoptată la Florenţa la 20 octombrie 2000, ratificată de România prin Legea nr. 451/2002;
- în mod greşit instanţa a considerat că dispoziţiile atacate din H.G. nr. 490/2011 nu încalcă dispoziţiile art. 22 din O.U.G. nr. 79/2002. Din interpretarea literală şi gramaticală a acestui text rezultă că efectuarea lucrărilor prevăzute la art. 22 să nu fie de natură a contraveni cerinţelor specifice de urbanism sau de amenajare a teritoriului, iar sintagma „cerinţe specifice”, spre deosebire de „cerinţele generale de urbanism sau de amenajare a teritoriului” se referă numai la anumite zone speciale, particulare, distincte, cum ar fi zonele protejate, zonele de protecţie a monumentelor istorice, zone de protecţie ecologică, arheologică etc. Totodată, o hotărâre de guvern nu poate modifica Regulamentul general de urbanism prin instituirea unei interdicţii generale de amplasare aeriană sau supraterană a reţelelor de comunicaţii electronice pe întreg cuprinsul ţării.
- dispoziţiile din H.G. nr. 490/2011 care se referă la reţelele de telecomunicaţii au fost abrogate implicit prin Legea nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii reţelelor de comunicaţii electronice, publicată în M. Of. nr. 680 din 1 octombrie 2012, care prevede la art. 4 că „furnizorii de reţele de telecomunicaţii electronice beneficiază de dreptul de acces pe proprietăţi pe deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică, inclusiv pe drumuri, poduri, tuneluri, galerii tehnice - edilitare, pasaje şi viaducte, stâlpi şi piloni, păduri şi terenuri agricole”.
Din punct de vedere procedural recurenta a invocat prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
Critica recurentului privind nerespectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată nu poate fi primită, deoarece H.G. nr. 490/2011 este un act de completare a H.G. nr. 595/1996 privind Regulamentul general de urbanism, această din urmă hotărâre fiind adoptată în baza Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. La rândul său H.G. nr. 595/1996 se subordonează Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, cu modificările şi completările ulterioare, lege care reglementează gestionarea în spaţiu a teritoriului naţional.
La fundamentarea actului normativ contestat (act de completare) nu au mai fost invocate legile care se află în legătură cu hotărârea de guvern completată, ci doar argumentele şi motivele care au dus la emiterea noii hotărâri, respectiv anumite convenţii europene ratificate de România şi analiza factorilor de risc reprezentaţi de amplasarea supraterană a reţelelor tehnico - edilitare pe teritoriul localităţilor.
De asemenea, este nefundamentată critica potrivit căreia prin H.G. nr. 49/2011 au fost încălcate dispoziţiile art. 22 din O.U.G. nr. 79/2002, care dau dreptul furnizorilor de reţele comunicaţii electronice să instaleze, să înlocuiască sau să mute orice elemente ale reţelelor de comunicaţii electronice, pe, deasupra, în sau sub imobilele aflate în proprietatea publică sau/privată, invocând în susţinere şi prevederile art. 23 din acelaşi act normativ care conferă dreptul de a efectua operaţiunile menţionate în sau sub imobilele proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.
Prevederile art. 22 - 31, art. 55 alin. (1) lit. g) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2002 sunt, în prezent, abrogate prin art. 41 din Legea nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii reţelelor de comunicaţii electronice.
Dispoziţiile O.U.G. nr. 79/2002 instituiau dreptul furnizorilor de reţele de comunicaţi electronice autorizaţi de a accede pe proprietăţi pentru realizarea de lucrări „pe deasupra, în sau sub imobile (…)” numai dacă sunt respectate cumulativ condiţiile prevăzute la art. 23 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. b) referitoare la respectarea „cerinţelor specifice de urbanism sau de amenajare a teritoriului”.
Interpretarea dată de recurentă sintagmei „cerinţelor specifice de urbanism sau de amenajare a teritoriului” ca fiind referitoare numai la anumite zone protejate din punct d vedere ecologic sau cultural (arheologic, istoric, arhitectural) este lipsită de orice fundament legal, recurenta neindicând, de altfel, un temei legal al acestei interpretări. Rezultă astfel că O.U.G. nr. 79/2002, prin art. 22 şi art. 23 făcea referire la cadrul normativ care reglementa amenajarea urbanistică, respectiv Legea nr. 350/2001.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.C.C. împotriva sentinţei civile nr. 1963 din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2867/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2685/2014. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
