ICCJ. Decizia nr. 3162/2014. Contencios
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3162/2014
Dosar nr. 782/2/2014
Şedinţa publică de la 9 septembrie 2014
Asupra contestaţiei de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin cererea înregistrata la 10 februarie 2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A.M.R. a chemat in judecata pe pârâtul C.S.M., solicitând anularea, în tot, a Hotărârii nr. 1408 din 10 decembrie 2013 emisă de Plenul C.S.M., iar, pe fond, reanalizarea cererii înregistrată sub nr. 27590/1154 din 20 noiembrie 2013 formulată de procurorul L.D.B., în calitate de prim-adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa respingerii acesteia
S-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
A arătat contestatoarea că este persoană interesată, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, interesul acesteia rezultând din conţinutul art. 5 din Statutul A.M.R., potrivit căruia Asociaţia are drept scop: ,,reprezentarea intereselor magistraţilor în raporturile cu celelalte subiecte de drept pe plan intern şi internaţional" şi potrivit art. 6 pct. 4 din Statut, potrivit căruia asociaţia are ca obiectiv apărarea libertăţii, demnităţii şi statutului profesional al magistraţilor, sens în care A.M.R. îşi exprimă poziţia faţă de deciziile luate de organele de justiţie, astfel cum sunt prevăzute în legea de organizare judiciară, în ceea ce priveşte profesia de magistrat şi cei ce o exercită.
În calitate de organizaţie profesională naţională, de interes public, a judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor - asistenţi, A.M.R. a invocat încălcarea unui interes legitim, fiind mandatată să apere drepturile şi interesele magistraţilor atunci când ele sunt vătămate prin acte sau demersuri ce se înscriu în afara cadrului legal, iar in speţă, atacarea recunoașterii unui grad profesional realizat într-o procedură administrativă care nu are la bază o dispoziţie legală şi nicio hotărâre judecătorească irevocabilă, se încadrează in scopul acesteia.
A arătat contestatoarea că, din argumentarea soluţiei adoptate, nu rezultă că magistratul ar fi susţinut vreun concurs de promovare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind singura modalitate de promovare într-un grad profesional superior.
Mai mult decât atât, s-a arătat că această formă de promovare s-a realizat şi cu eludarea principiului valabil pentru toţi ceilalţi magistraţi şi anume, de promovare „din treaptă în treaptă", procurorul L.D.B. primind recunoaşterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din calitatea de procuror cu gradul profesional corespunzător parchetului de pe lângă tribunal, aspect confirmat de menţiunile existente în hotărârea ce face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată.
Împrejurarea că legiuitorul nu a înţeles să facă o excepţie de la regula promovării, prin concurs, în funcţii de execuţie, pentru procurorii care ocupă, temporar, diferite funcţii de conducere în cadrul Parchetultu de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori pentru cei care au fost numiţi în cadrul structurilor speciale, a precizat că rezultă şi din dispoziţiile art. 30 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 26 din Legea nr. 508/2004, ce stabilesc, în mod expres, că dispoziţiile Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale Legilor nr. 303/2004, nr. 304/2004 şi nr. 317/2004, se aplică în mod corespunzător.
Ca atare, s-a susţinut că prevederile din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, atunci când se referă la promovare, doar prin concurs, valabile şi în cazul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se aplică tuturor procurorilor, fără nicio discriminare.
În concluzie, s-a arătat că „numirea" într-o funcţie de conducere, chiar şi în cadrul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, numire ce presupune mai mult exercitarea unor atribuţii manageriale, pentru o perioadă limitată (întrucât aceasta poate dura numai 3 ani, cu posibilitatea reinvestirii o singură dată), nu poate deschide calea dobândirii unei funcţii de execuţie (aşa cum s-a întâmplat prin recunoaşterea dată în baza Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 1408 din 10 decembrie 2013), recunoaştere ce are un efect definitiv.
La data de 20 martie 2014, paratul a depus întâmpinare, invocând excepţia necompetenţei materiale a curţii de apel, privind acţiunea formulată de reclamanta A.M.R., precum şi excepţia lipsei de interes.
S-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (7) şi (5) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M., republicată, cu modificările ulterioare, lege specială în domeniu, hotărârile Plenului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu contestaţie de orice persoană interesată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în termen de 15 zile de la publicare sau comunicare.
S-a invocat şi excepţia lipsei de interes a reclamantei, raportat la împrejurarea că aceasta nu justifică nicio o vătămare prin actul atacat, invocând jurisprudenţa in materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 52-56 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările ulterioare, care reglementează o procedură specială, derogatorie de la procedura concursului reglementat de dispoziţiile art. 43 din aceeaşi lege.
Prin sentinţa nr. 1537 din data de 16 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în baza art. 29 alin. (7) şi (5) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M., republicată, cu modificările ulterioare s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanta A.M.R., în contradictoriu cu pârâtul C.S.M., la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa a fost investită, prin declinare de la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu o acţiune formulată in temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M. republicată, de către A.M.R.
A fost contestată Hotărârea nr. 1408 din 10 decembrie 2013 emisă de Plenul C.S.M., prin care a fost recunoscut pentru Licu Dimitrie Bogdan, prim-adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a numirii sale în funcţia de conducere menţionată.
Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, respectiv asupra excepţiei lipsei de interes invocată de către intimată.
Astfel, se constată că reclamanta este o asociaţie profesională a judecătorilor şi procurorilor, aceasta susţinând prin acţiune că are legitimare in promovarea acestei acţiuni, interesul rezidând din obiectul de activitate menţionat in Statut, respectiv art. 5, art. 6 pct. 2 şi 4.
S-a susţinut că asociaţia este împuternicită prin actul constitutiv să acţioneze in apărarea intereselor tuturor magistraţilor pe care ii reprezintă, iar contestarea recunoaşterii unui grad profesional printr-o procedură pe care o apreciază nelegală, reprezintă o astfel de acţiune pentru apărarea independenţei justiţiei.
Constată Înalta Curte, însă, că în cadrul secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a instanţei supreme s-a conturat o jurisprudenţă constată in sensul că, raportat la prevederile art. 2 alin. (1) cu referire la art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, interesul invocat de contestatoare nu întruneşte cerinţele impuse de legea specială în sensul anulării, chiar prin procedura derogatorie reglementată de Legea nr. 317/2004, a unui act administrativ individual, cum este cazul hotărârii Plenului C.S.M. nr. 1408 din 10 decembrie 2013.
Astfel, in acord cu jurisprudenţa instanţei (Decizia nr. 2538/2010; Decizia nr. 2493/2010), se constată că nu poate fi reţinut un interes direct şi personal al contestatoarei în a ataca un act administrativ individual ce vizează exclusiv un alt subiect de drept.
Nu este suficient, raportat la cerinţa vătămării, consacrată prin art. 1 raportat la art. 2 lit. a) din Legea nr. 554/2004 ca A.M.R. să invoce un drept general de „reprezentare a intereselor magistraţilor in raporturile cu celelalte subiecte de drept pe plan intern şi internaţional” (art. 5 din Statut) sau obiectivul apărării şi promovării libertăţii şi demnităţii profesiei de magistrat (art. 6 din Statut).
Contestatoarea, cu excepţia acestor afirmaţii de ordin general, nu a precizat conţinutul interesului legitim public pretins a fi fost vătămat prin actul atacat, astfel că nu justifică niciun interes legitim colectiv, derivând din calitatea acesteia de asociaţie profesională, fără scop patrimonial.
Or, raportat la hotărârea atacată, prin care se stabilesc drepturi cu privire la un magistrat, nu poate fi constatată o legitimitate a contestatoarei prin prisma obiectului de activitate.
S-a reţinut prin jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că, potrivit principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, persoana juridică nu poate întreprinde decât activităţile pentru care s-a constituit şi tocmai de aceea exercitarea unor acţiuni conexe obiectului de activitate nu poate interveni decât în măsura în care acestea corespund în mod firesc cerinţelor statutare, cerinţă care însă nu este întrunită in speţă.
Faţă de toate cele mai sus arătate, apreciind aşadar că excepţia invocată de intimatul C.S.M. este întemeiată întrucât interesul contestatoarei în promovarea acţiunii de faţă nu întruneşte cerinţele legale în condiţiile contenciosului administrativ, Înalta Curte o va admite şi va respinge, pe acest temei, contestaţia declarată de A.M.R. împotriva Hotărârii nr. 1408 din 10 decembrie 2013 pronunţată de Plenul C.S.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia lipsei de interes invocată de intimatul C.S.M.
Respinge contestaţia declarată de A.M.R. împotriva Hotărârii nr. 1408 din 10 decembrie 2013 pronunţată de Plenul C.S.M., ca lipsită de interes.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3174/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3041/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
