ICCJ. Decizia nr. 3269/2014. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3269/2014
Dosar nr. 1270/1/2013
Şedinţa publică de la 16 septembrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Primul ciclu procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat ca pârâţii Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Vâlcea şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, să fie obligaţi să-i achite suma de 300.000 RON, reprezentând alocaţie bugetară la care reclamanta este îndreptăţită în condiţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 150/2003.
2. Hotărârea de fond în primul ciclu procesual
Prin sentinţa civilă nr. 312/F-Cont din 1 iunie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL şi, în consecinţă, a obligat pârâţii Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Vâlcea şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la plata, către reclamantă, a sumei de 300.000 RON alocaţie bugetară conform Legii nr. 150/2003 şi H.G. nr. 615/2009 şi a sumei de 39,3 RON, cheltuieli de judecată.
Curtea de apel a reţinut că Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale are legitimare procesuală pasivă, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 150/2003 şi H.G. nr. 816/2003, pârâtul are atribuţii concrete, a căror neexercitare face imposibilă valorificarea dreptului pretins de reclamant.
Prima instanţă a mai reţinut că, în condiţiile Legii nr. 150/2003, reclamanta a încheiat contractul de creditare din anul 2009 al cărui obiect era acordarea unui împrumut numit „facilitate de credit” în scopul finanţării/refinanţării activităţii de producţie agricolă, mai precis a achiziţionării şi producţiei puilor de pasăre şi asigurarea altor condiţii necesare în domeniul zootehnic, că, la 9 octombrie 2009, între părţi a intervenit un act adiţional, în temeiul căruia facilitatea se acorda până cel mai târziu la 21 iulie 2010 şi ea era valabilă maxim 20 de zile de la data primei trageri, condiţii în care s-a modificat şi termenul de scadenţă, iar creditul a fost acordat la 10 martie 2010 şi rambursat integral la 19 mai 2010, beneficiarul utilizându-l conform destinaţiei aprobate şi respectând termenele de rambursare a ratelor de credit şi a dobânzilor aferente, aşa cum rezultă din actele aflate la dosar.
În aceste condiţii, reclamanta a solicitat acordarea alocaţiei de 30%, solicitarea ce i-a fost respinsă.
Instanţa de fond a reţinut că beneficiarii unor credite de natura celui de care s-a bucurat reclamanta erau îndreptăţiţi, dacă aceste credite sunt încheiate în anul 2009, la alocaţii bugetare de 30%, fără a fi impusă nici o condiţie cu privire la momentul la care trebuie trasă facilitatea de credit şi nici cu privire la momentul de scadenţă.
Obiecţiunea pârâtelor privind faptul că ajutorul de stat prevăzut de Legea nr. 150/2003 (act normativ abrogat la 24 decembrie 2010) nu mai putea fi acordat după 1 ianuarie 2010, el încălcând prevederile art. 107 şi art. 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex. art. 87-art. 88) a fost respinsă, cu motivarea că dreptul reclamantei s-a născut în anul 2009, când era posibilă naşterea sa, putând fi considerat „ajutor existent” în sensul art. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 659/1999.
3. Hotărârea instanţei de control judiciar în primul ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 2348 din 17 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de pârâţii Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Vâlcea şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva sentinţei civile nr. 312/F-Cont din 1 iunie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi, în consecinţă, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
Înalta Curte a arătat, în esenţă, că în cauză este necesară administrarea probei cu expertiză de specialitate în vederea lămuririi tuturor aspectelor referitoare la cheltuielile eligibile din contractul de credit încheiat de reclamantă în anul 2009 şi la cuantumul alocaţiei bugetare cuvenite reclamantei în raport de dispoziţiile Legii nr. 150/2003 ale H.G. nr. 816/2003 şi ale H.G. nr. 615/2009.
4. Hotărârea instanţei de fond în cel de-al doilea ciclu procesual
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 13 iunie 2012.
S-a dispus efectuarea probei cu expertiză contabilă pentru stabilirea cuantumului cheltuielilor eligibile din contractul de credit şi cuantumul alocaţiei bugetare cuvenite acesteia, raportul de expertiză fiind depus la dosar la data de 29 noiembrie 2012.
Prin sentinţa civilă nr. 408/F-Cont din 12 decembrie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de formulată de reclamanta SC A. SRL şi, în consecinţă, a obligat pârâţii Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Vâlcea şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la plata, către reclamantă, a sumei de 300.000 RON alocaţie bugetară şi suma de 2.952,3 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a evocat concluziile raportului de expertiză depus în cauză, care arată că toate cheltuielile au fost efectuate şi sunt dovedite cu documente, fiind înregistrate în contabilitatea beneficiarului, bunurile au fost livrate, iar creditul, inclusiv dobânzile, a fost rambursat în condiţiile legii, respectiv art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 150/2003.
Curtea a respins argumentele pârâtei Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Vâlcea privind neeligibilitatea cheltuielilor, în condiţiile în care, din probele administrate nu ar reieşi dacă acestea au fost făcute pentru furajele necesare creşterii şi îngrăşării puilor în conformitate cu consumul specific pe kg/spor sau ar fi fost făcute cu eficienţa economică impusă unei astfel de activităţi şi dacă, prin volumul acestor cheltuieli, nu se pune problema creării stocurilor, aspecte pentru clarificarea cărora, a susţinut această pârâtă, ar fi fost nevoie de aportul unui specialist în zootehnie.
Instanţa de fond a constatat că aceste apărări nu au fost invocate în primul ciclu procesual, ci reprezintă aspecte care nu au făcut obiectul analizei şi dezbaterii contradictorii, astfel că nu pot fi luate în considerare, cu atât mai mult cu cât nu este vorba de susţineri dovedite, ci de exprimarea unor simple dubii, iar, sub aspect probator, nici în primă instanţă şi nici la termenul de dezbatere a suplimentării probatoriului, în rejudecarea cauzei, pârâta nu a solicitat aportul unui specialist în zootehnie sau efectuarea unei expertize de acest tip.
În acelaşi context a fost apreciată şi contestarea cheltuielilor dovedite prin 3 facturi, şi anume din 22 februarie 2010, din 8 februarie 2010, din 10 martie 2010, în condiţiile în care, a arătat prima instanţă, nici pârâta Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, nici vreuna din celelalte părţi nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză.
Curtea a concluzionat că au fost respectate atât dispoziţiile legii, cât şi ale H.G. nr. 816/2003, şi H.G. nr. 615/2009, iar alocaţia bugetară cuvenită se calculează conform acestui ultim act normativ ca procent (30%) din cheltuielile eligibile, rezultând suma de 300.000 RON alocaţie bugetară la care reclamanta este îndreptăţită şi pe care pârâţii au refuzat în mod nejustificat să o achite.
5. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei civile nr. 408/F-Cont din 12 decembrie 2012 au formulat recurs, în termenul legal, pârâţii Direcţia pentru Agricultură Vâlcea şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
5.1. Motivele de recurs înfăţişate de recurentul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale
În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale solicitând, urmare admiterii recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, în primul rând urmare a încălcării de către instanţă a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la necomunicarea raportului de expertiză efectuat în cauză, ceea ce constituie o încălcare a principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.
A mai susţinut recurentul că în mod eronat instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, câtă vreme nu s-a demonstrat existenţa unui raport juridic între această entitate şi societatea reclamantă.
Cu referire la plata anticipată a creditului, recurentul a susţinut că instanţa de fond în mod evident a realizat o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor Legii nr. 150/2003, întrucât persoanele care solicită alocaţie bugetară trebuie să îndeplinească condiţia de plată a creditului şi a dobânzilor conform graficului de rambursare, însă din documentele depuse la dosar rezultă că intimata a rambursat anticipat creditul, ceea ce demonstrează că nu mai sunt îndeplinite condiţiile cumulative impuse de lege.
În fine, recurentul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul respingerii solicitării de înlăturare a normei interne, chiar dacă aceasta nu fusese abrogată expres întrucât, începând cu 1 ianuarie 2010, orice ajutor de stat ce nu corespunde reglementărilor comunitare trebuie modificat sau eventual oprit în a mai produce efecte, or acordarea fondurilor publice reglementate de Legea nr. 150/2003 constituie ajutor de stat.
5.2. Motivele de recurs înfăţişate de recurentul-pârât Direcţia pentru Agricultură Vâlcea
Recurentul-pârât Direcţia pentru Agricultură Vâlcea, la rândul său, a criticat hotărârea instanţei de fond pe care a apreciat-o ca fiind netemeinică şi nelegală, urmare a greşitei interpretări asupra incidenţei prevederilor Legii creditului agricol nr. 150/2003 şi cele din H.G. nr. 615/2009, în sensul că se impunea aplicarea în mod prioritar a normelor comunitare.
În fine, a mai susţinut recurentul că în mod eronat instanţa de fond a primit concluziile expertului care în cuprinsul raportului întocmit a făcut numai consideraţii generale asupra eligibilităţii cheltuielilor.
6. Apărările intimatei-reclamante
Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare faţă de recursurile promovate, arătând, pentru motivele dezvoltate, corespunzător fiecăreia dintre criticile formulate, că soluţia instanţei de fond este legală şi a fost dată pe baza unei corecte interpretări şi evaluări atât în ceea ce priveşte prevederile legale incidente ca şi probatoriul administrat.
7. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor celor două recurente, raportat la probatoriul administrat în cele două cicluri procesuale, dar şi la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, de natură a antrena fie casarea, fie modificarea sentinţei primei instanţe, în considerarea celor în continuare arătate.
Hotărârea supusă prezentului recurs a fost pronunţată de instanţa de fond, în rejudecare, urmare casării cu trimitere dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 2438 din 17 mai 2012, în limitele şi conform îndrumărilor obligatorii date de instanţa de control judiciar, prin respectiva decizie.
Aceasta rezultă de altfel şi din istoricul cauzei, sus prezentat, asupra căruia nu se impune a se reveni, în contextul analizării prezentelor recursuri promovate.
Examinând aşadar punctual criticile celor două recurente, Înalta Curte reţine că un prim motiv de recurs a vizat pretinsa încălcare de către instanţa de rejudecare a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin necomunicarea raportului de expertiză în cauză, ceea ce a generat încălcarea principiilor contradictorialităţii ca şi a dreptului la apărare.
Înalta Curte apreciază că aceste susţineri nu sunt întemeiate.
Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
Totodată, potrivit art. 209 alin. (1) C. proc. civ. „expertul numit de dator să-şi depună lucrarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată”.
Interpretarea şi aplicarea coroborată a prevederilor sus-citate, raportat şi la împrejurarea ce rezultă neîndoios din actele dosarului, în sensul că raportul de expertiză contabilă a fost depus la dosar la data de 29 noiembrie 2012, cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată fixat pentru data de 7 decembrie 2012, conduce la concluzia că vătămarea, pretinsă de cele două recurente şi neprezumată, nu a fost dovedită în cauză.
Înalta Curte constată, pe de-o parte, că raportul de expertiză contabilă a fost depus cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 209 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, reţine că recurenta nu a dovedit nici împiedicarea efectivă şi obiectivă în luarea la cunoştinţă a raportului de expertiză depus la dosar, în respectarea normei procesuale aplicabile şi nici că ar fi solicitat expres instanţei de rejudecare comunicarea raportului pe o altă cale.
Drept urmare, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, depunerea raportului de expertiză, în termen a avut drept consecinţă, după cum bine a reţinut şi judecătorul fondului, aprecierea în sensul că părţile nu mai pot cere amânarea judecăţii în vederea studierii raportului.
Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reţinând că prima instanţă nu a încălcat nicio formă de procedură prevăzută sau nu sub sancţiunea nulităţii, urmează a respinge toate criticile şi argumentele subsumate acestui motiv de recurs.
Nefondate sunt şi criticile recurentelor referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, în condiţiile în care instanţa de rejudecare nu a încălcat normele de procedură ce vizează derularea judecăţii în fond, incluzând administrarea probatoriilor.
Mai mult, se constată că prima instanţă a acordat recurentei prezente la termenul de judecată din 7 decembrie 2012, posibilitatea de a depune note scrise, pronunţarea fiind amânată pentru data de 12 decembrie 2012.
Drept urmare, recurenta-pârâtă Direcţia pentru Agricultură Vâlcea a depus concluzii scrise în cuprinsul cărora nu au fost însă combătute în mod concret şi efectiv concluziile expertului tehnic, opiniile exprimate fiind corect calificate de judecătorul fondului ca simple afirmaţii cu caracter dubitativ.
Cu referire la criticile recurentelor vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, instanţa de control judiciar arată că această excepţie a fost definitiv soluţionată prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, nr. 2438 din 17 mai 2012, prin care instanţa de recurs, raportat la obiectul cererii şi reţinând atribuţiunile ce-i revin acestei autorităţi în derularea procedurii de acordare a creditului agricol pentru producţie, a stabilit că ministerul are calitate procesuală pasivă.
Chiar în condiţiile în care prin respectiva decizie s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivul arătat, pronunţarea asupra excepţiei invocate reprezintă o problemă de drept dezlegată, în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., obligatorie pentru instanţa de rejudecare şi asupra căreia desigur că nu se impunea a se reveni.
Pentru aceleaşi argumente şi în temeiul aceluiaşi art. 315 alin. (1) şi urm. C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata netemeinicia şi cu privire la criticile ce vizează dreptul reclamantei intimate la acordarea alocaţiei bugetare conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 150/2003 şi ale art. 2 alin. (4) coroborat cu pct. 3 teza I din anexa la H.G. nr. 615/2009.
Rezultă fără echivoc din cuprinsul aceleiaşi decizii că instanţa de control judiciar a dezlegat şi această problemă de drept în sensul că a stabilit că reclamanta are dreptul la acordarea alocaţiei bugetare pe temeiul legal sus-arătat, raportat la cheltuielile eligibile din contractul de credit încheiat în anul 2009 şi a actului adiţional la acest contract.
În aceste condiţiuni, casarea cu trimitere a vizat doar clarificarea unor aspecte punctuale, în vederea lămuririi tuturor chestiunilor referitoare la cheltuielile eligibile din contractul de credit încheiat în anul 2009, pe calea unei expertize de specialitate, şi nu rediscutarea dreptului însuşi.
În fine, nefondate sunt în opinia Înaltei Curţi şi toate celelalte critici ale recurentelor, vizând fondul cererii de acordare a sumei de 300.000 RON de către intimata-reclamantă.
Instanţa de fond a înfăţişat într-o manieră coerentă şi pertinentă argumentaţia pe baza căreia a apreciat că este întemeiată acţiunea reclamantei-intimate obligând recurentele-pârâte la plata alocaţiei bugetare în sumă de 300.000 RON, sens în care şi-a însuşit motivat şi concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.
În condiţiile în care niciuna dintre recurentele-pârâte nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, în mod justificat instanţa de fond a apreciat că simplele contestări asupra unor cheltuieli, dovedite prin facturi, nesusţinute însă probator, nu pot fi avute în vedere.
Prin urmare, faţă de argumentele mai-sus înfăţişate, reţinând aşadar temeinicia hotărârii pronunţate de prima instanţă, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 20 alin. (1) cu Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, va respinge ca nefondate recursurile promovate de cele două recurente, cu aplicarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform dovezilor ataşate la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Direcţia pentru Agricultură Vâlcea împotriva sentinţei civile nr. 408/F-Cont din 12 decembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă recurenţii-pârâţi la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC A. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3265/2014. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 3271/2014. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
