ICCJ. Decizia nr. 3334/2014. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3334/2014
Dosar nr. 2421/2/2012
Şedinţa publică de la 19 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 23 martie 2012, reclamantul S.V. a chemat în judecată pârâtele A.N.A.F. Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău şi A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor solicitând anularea în totalitate a actelor administrative atacate şi anume: Decizia de impunere nr. 770 din 26 octombrie 2011 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău - Administraţia Finanţelor Publice; Raportul de inspecţie fiscală nr. 88i întocmit la data de 26 octombrie 2011 de către A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău - Administraţia Finanţelor Publice şi decizia; nr. 118 din 27 februarie 2012 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin Sentinţa nr. 6300 din 6 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul S.V. în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău şi A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Cu privire la dobândirea calităţii de persoană impozabilă a reclamantului, instanţa a reţinut că, data de 21 septembrie 2006, la B.N.P. F.E.G. a fost autentificat sub nr. 1380 contractul de vânzare-cumpărare încheiat între S.V., personal şi în calitate de mandatar al fiului său S.L.N. şi soţia S.C., în calitate de vânzători şi N.M.R. şi N.A., în calitate de cumpărători.
Prin acest contract, vânzătorii, personal şi ca mandatar, au vândut întregul drept de proprietate asupra unui apartament situat în Bucureşti, precizându-se în contract că S.L.N. a dobândit nuda proprietate asupra apartamentului, prin donaţie de la părinţii săi S.V. şi S.C., care şi-au rezervat dreptul de uzufruct viager asupra apartamentului.
În contractul de vânzare-cumpărare se precizează că se vinde întregul drept de proprietate asupra apartamentului, de unde rezultă că a fost înstrăinată nu doar nuda proprietate al cărei titular era fiul reclamantului, dar şi dreptul de uzufruct ai cărui titulari erau reclamantul şi soţia sa, întrucât doar prin înstrăinarea nudei proprietăţi şi a dreptului de uzufruct asupra imobilului, cumpărătorii dobândeau toate cele trei atribute ale dreptului de proprietate cu privire la imobilul ce a făcut obiectul contractului.
În contract se menţionează că reclamantul şi soţia sa au calitatea de vânzători, personal, iar reclamantul are şi calitatea de mandatar al fiului său, fiind vădit neîntemeiată susţinerea reclamantului că nu a fost parte în acest contract.
Reclamantul nu a susţinut că nu a fost parte în acest contract de vânzare-cumpărare, ci a menţionat că la data încasării celor două avansuri (1 noiembrie 2006 - 31 decembrie 2006) nu avea calitatea de persoană impozabilă întrucât, anterior, realizase o singură operaţiune de exploatare a imobil, şi anume, vânzarea unui imobil vechi în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) C. fisc. (forma în vigoare începând cu 25 august 2006), deoarece reclamantul a obţinut venituri în urma vânzării prin acest contract a unui imobil în valoare de 254.462 RON, în luna septembrie 2006, depăşind plafonul de scutire, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 152 alin. (3) C. fisc. (forma în vigoare în perioada 2 mai 2006 - 31 decembrie 2006), avea obligaţia de a solicita înregistrarea ca plătitor de TVA în termen de 10 zile de la data depăşirii plafonului de scutire, devenind plătitor de TVA din luna noiembrie 2006.
Cum reclamantul s-a înregistrat în scopuri de TVA începând cu data de 11 februarie 2009, devin aplicabile dispoziţiile pct. 56 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004, în forma în vigoare în anul 2006 şi pct. 62 alin. (2) din acelaşi act normativ, în vigoare în perioada 2007 - 2008.
Instanţa a avut în vedere şi operaţiunile pe care le-a efectuat reclamantul în perioada 2006 - 2011, constând în tranzacţionarea a 365 terenuri construibile şi construcţii noi, din care a obţinut venituri cu caracter de continuitate, desfăşurând astfel activităţi economice şi devenind persoană impozabilă, aceste operaţiuni intrând în sfera de aplicare a TVA, prin îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 126 alin. (1) C. fisc.
Cu privire la critic ace vizează aplicarea retroactivă a dispoziţiilor Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011, aprobată prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1853 din 12 aprilie 2011, instanţa a reţinut că această decizie a fost dată în interpretarea şi aplicarea unitară a art. 137 alin. (1) lit. a) şi a art. 140 din Codul fiscal, astfel că ea face corp comun cu legea în baza căreia a fost dată, neavând caracter de sine stătător, aplicându-se de la data intrării în vigoare a legii fără a avea caracter retroactiv, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1765/2011 privind constituirea şi atribuţiile Comisiei fiscale centrale.
Referitor la criticile formulate cu privire la O.M.F.P. nr. 1853 din 12 aprilie 2011, în raport de disp. art. 9 alin. (1) şi (2) C. civ., Curtea a constatat că aceste critici exced analizei pe care instanţa o poate face în prezenta cauză, având în vedere că nu a fost învestită cu examinarea legalităţii acestui ordin.
Prin urmare, Curtea a reţinut că sunt aplicabile în speţă, dispoziţiile pct. 2 din Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011.
Cu privite la anul fiscal 2008, s-a reţinut că din cele 105 de tranzacţii imobiliare efectuate de reclamant, 33 au fost încheiate cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din cadrul Primăriei sector 1 Bucureşti, pentru acestea fiind aplicată cota redusă de TVA de 5%, însă reclamantul nu a prezentat declaraţiile prevăzute de art. 140 alin. (21) lit. d) C. fisc., coroborat cu dispoziţiile pct. 23 alin. (10) din H.G. nr. 44/2004, respectiv declaraţii pe proprie răspundere, autentificate de notar, din care să rezulte că va utiliza aceste clădiri conform destinaţiei prevăzute de lege.
În aprecierea instanţei, nu se justifică aplicarea cotei reduse de TVA de 5%, deoarece menţiunea din cele două hotărâri ale Consiliului local, invocată de reclamant, nu satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile pct. 23 alin. (10) din H.G. nr. 44/200, neputând constitui un argument în soluţionarea favorabilă a cauzei.
Pentru considerentele expuse anterior, sub aspectul constatărilor organului fiscal care vizează anul fiscal 2007, instanţa a apreciat că nu poate fi reţinută susţinerea reclamantul că nu sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011 în privinţa vânzărilor la care nu s-a menţionat în cuprinsul contractelor TVA aferent valorii fiecărui contract.
În consecinţă, susţinerea referitoare la aplicarea în aceste cazuri a dispoziţiilor pct. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, în sensul că organul fiscal ar fi trebuit să calculeze TVA-ul colectat nu prin adăugare la valorile prevăzute în contract, ci prin deducere din aceste valori a fost înlăturată.
În privinţa anului fiscal 2009, reclamantul a arătat că în cazul celor 43 de vânzări imobiliare încheiate cu Direcţia Generală de Asistentă Socială şi Protecţia Copilului din cadrul Primăriei sector 1 Bucureşti nu se aplică dispoziţiile pct. 23 alin. (10) din H.G. nr. 44/2004, întrucât cumpărătorul este o instituţie publică şi operează principiul specializării capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, prevăzut de art. 34 din Decretul nr. 31/1954.
Instanţa a reţinut că dispoziţiile pct. 23 alin. (10) din H.G. nr. 44/2004 nu fac nicio distincţie în funcţie de cumpărător, după cum acesta este persoană fizică sau juridică, respectiv dacă este persoană juridică, după cum este instituţie publică sau nu.
Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este irelevant în soluţionarea cauzei, având în vedere că în materie fiscală, determinant este conţinutul economic al tranzacţiilor.
În egală măsură, Curtea a constatat că şi pentru anul fiscal 2009, reclamantul invocă aplicarea retroactivă a Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011, aplicabilitatea dispoziţii pct. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 şi calcularea greşită a TVA-ului colectat prin adăugare la valorile prevăzute în contract, susţineri neîntemeiate, astfel cum instanţa a arătat anterior, în cazul anului fiscal 2008.
Pentru anul fiscal 2010 şi pentru perioada fiscală 1 ianuarie 2011 - 1 aprilie 2011, Curtea a reţinut că singurul argument invocat de reclamant cu privire la nelegalitatea constatărilor organului fiscal constă în aplicarea retroactivă a Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011, argument ce nu poate fi reţinut, având în vedere că organele de control au apreciat în mod legal că reclamantul a devenit persoană impozabilă în anul 2006, pentru considerentele deja expuse.
De asemenea, instanţa a constatat că în perioada 2006 - 2011 reclamantul a tranzacţionat 365 terenuri construibile şi construcţii noi, astfel că nu se poate pune problema scutirii de TVA, din moment ce art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. prevede că scutirea de TVA nu se aplică pentru livrarea unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil.
Nici reclamantul nu a apreciat că aceste tranzacţii ar fi scutite de TVA, din moment ce a aplicat cota redusă de TVA de 5%. În cauză, aspectul ce se impune a fi analizat, pentru verificarea legalităţii actelor contestate de reclamant, vizează prezentarea documentelor care justifică aplicarea acestei cote şi nu dacă operaţiunile erau scutite de TVA, respectiv data la care au fost livrate construcţiile prin raportare la textul de lege invocat de reclamant.
În plus, în contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere, reclamantul nu invocă nerespectarea dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc.
Cu privire la critica reclamantului ce vizează există unei contradicţii flagrante între concluziile raportului de inspecţie fiscală şi decizia de impunere, instanţa a constatat că, în raportul de inspecţie fiscală, la capitolul „Sinteza constatărilor inspecţiei fiscale", se menţionează că obligaţiile fiscale stabilite suplimentar de plată sunt: 8.597.016 RON (obligaţie fiscală) şi 3.845.236 RON (obligaţie fiscală - accesorii calculate la 10 octombrie 2011, constatându-se că suma reprezentând obligaţia fiscală principală coincide cu cea precizată în decizia de impunere.
În raportul de inspecţie fiscală se menţionează că TVA de plată este în sumă de 5.098.546 RON şi că aceasta reprezintă diferenţa dintre obligaţia fiscală stabilită suplimentar de plată în sumă de 8.597.016 RON şi TVA de rambursat în sumă de 3.498.470 RON.
Suma de 8.597.016 RON este menţionată în mod corect în decizia de impunere, având în vedere Instrucţiunile de completare a formularului deciziei de impunere, aprobate prin Ordinul MEF nr. 1046/2007, potrivit cărora în decizia de impunere rândul 1, coloana 5 se completează cu valoarea totală a sumelor stabilite suplimentar de către inspecţia fiscală pentru impozitul, taxa, contribuţia care a făcut obiectul inspecţiei fiscale, pe toată perioada verificată.
Cu privire la menţionarea greşită în decizia de impunere a datelor prev. de art. 43 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 92/2003, în sensul indicării art. 175 şi art. 177 din O.G. nr. 92/2003, în baza cărora decizia poate fi contestată, în loc de art. 205 şi următoarele din O.G. nr. 92/2003, instanţa a reţinut că O.G. nr. 92/2003 nu reglementează sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de impunere în cazul menţionării eronate a datelor prev. de art. 43 alin. (2), ceea ce înseamnă că sancţiunea ce poate interveni este nulitatea relativă în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv dacă s-a cauzat părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei.
În speţă, reclamantul nu a suferit o asemenea vătămat atâta timp cât a contestat decizia de impunere în termenul reglementat de O.G. nr. 92/2003.
Cu privire la excepţia nulităţii absolute a actelor atacate, faţă de împrejurarea că au fost emise doar pe numele reclamantului, deşi activitatea pe care a desfăşurat-o ca persoană fizică neautorizată s-a derulat în timpul căsătoriei cu S.C., fiind astfel aplicabil regimul matrimonial al comunităţii legale, instanţa a apreciat că nu este o excepţie procesuală (de fond sau de procedură) ci o apărare de fond, având în vedere că inspecţia fiscală generală a fost efectuată în conformitate cu dispoziţiile art. 101 din O.G. nr. 92/2003 la persoana fizică neautorizată S.V., care are ca obiect de activitate: alte activităţi de servicii personale, Cod CAEN-9305 şi care este înregistrat în scopuri de TVA la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău la data de 11 februarie 2009.
În opinia instanţei, faptul că operaţiunile verificate de organele fiscale s-au derulat în perioada în care reclamantul era căsătorit este irelevantă din punct de vedere al aplicării legislaţiei fiscale, întrucât inspecţia fiscală a avut ca obiect verificarea modului în care persoana fizică neautorizată a înregistrat venituri şi cheltuieli, a întocmit şi depus declaraţiile fiscale, a condus evidenţa contabilă, verificarea bazei de impunere, a legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale.
Astfel, organele de inspecţie fiscală au avut de analizat respectarea legislaţiei fiscale de către reclamant, acesta având calitatea de persoană fizică neautorizată, de contribuabil, şi nu soţia sa.
Existenţa căsătoriei prezintă relevanţă sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor ce iau naştere din contractele de vânzare-cumpărare încheiate de reclamant, în sarcina acestuia şi a soţiei sale, în raporturile cu celelalte părţi contractante şi nu sub aspectul modului în care reclamantul, în calitate de persoană fizică neautorizată, a aplicat legislaţia fiscală, a calculat şi a achitat la bugetul statului obligaţiile ce îi reveneau în calitate de contribuabil.
Referitor la Sentinţa civilă nr. 591/2012 a Judecătoriei Pătârlagele, irevocabilă prin respingerea recursului, depusă de reclamant la dosar, Curtea a apreciat că argumentele pentru care judecătoria a admis contestaţia la executare formulată de reclamant nu sunt relevante în soluţionarea prezentului litigiu care este de natură fiscală, regimul comunităţii de bunuri a soţilor fiind irelevant în ceea ce priveşte respectarea de către unul din soţi, care are calitatea de contribuabil, a prevederilor legislaţiei fiscale, a modului de îndeplinire a obligaţiilor fiscale ce îi reveneau în calitate de contribuabil.
Referitor la raportul de expertiză contabilă extrajudiciară depus la dosar ele către reclamant, Curtea a constatat că nu poate fi reţinut în soluţionarea favorabilă a cauzei, întrucât expertul porneşte de la o premisă eronată; aceea că reclamantul a avut doar calitatea de mandatar al fiului său în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006, deci nu a depăşit plafonul de scutire de TVA în septembrie 2006, nea vând obligaţia să se înregistreze ca persoană impozabilă plătitoare de TVA, cum se precizează în raportul de inspecţie fiscală.
Curtea a arătat că a motivat de ce este neîntemeiat acest punct de vedere al reclamantului, astfel că raportul de expertiză contabilă nu constituie un argument în sprijinul temeiniciei acţiunii.
3. Calea de atac exercitată de reclamant
Împotriva sentinţei Curţii de apel a formulat recurs reclamantul S.V., solicitând în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru stabilirea corectă şi completă a situaţiei de fapt şi pentru a se pronunţa pe fondul cauzei.
În subsidiar, recurentul-reclamant solicită modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii şi anulării actelor administrativ-fiscale atacate.
Arată recurentul că în anul 2006, în calitate de persoană fizică a efectuat o singură tranzacţie imobiliară finalizată prin încheierea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006, prin care a înstrăinat un imobil personal şi în calitate de mandatar al soţiei şi fiului său, doar 20% din preţul încasat revenindu-i, nicidecum întreaga sumă, cum a considerat judecătorul fondului.
De asemenea, sumele invocate cu titlu de avans, urmare a încheierii a două promisiuni de vânzare-cumpărare în anul 2006, nu erau purtătoare de TVA, întrucât din moment ce nu i-a revenit în integralitate preţul din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21 septembrie 2006, ci doar 20% din acesta, rezultă că nu a depăşit plafonul de TVA şi nu avea obligaţia de a se înregistra ca plătitor de TVA.
Cu privire la stabilirea bazei de impunere recurentul consideră că în mod greşit au fost invocate şi reţinute de către instanţa de fond prevederile Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 2/2011 lit. a) pct. 2, aprobată prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1853 din 12 aprilie 2011, întrucât: este emisă în anul 2011 şi trebuia să lămurească o situaţie neclară din perioada 2006 - 2007; emană de la o structură din cadrul autorităţii pârâte şi adaugă în mod nepermis la lege, prin modificarea preţului contractului civil, conform dispoziţiei unui terţ la contract.
Legat de vânzările de imobile efectuate în anul 2008, reclamantul arată că în mod greşit organele fiscale au considerat că nu a făcut dovada întocmirii de către cumpărător a declaraţiei pe propria răspundere privind angajamentul acestuia de a menţine destinaţia socială a imobilelor vândute pentru un număr de 33 de înstrăinări către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului pentru care s-a aplicat cota de 5% TVA.
Recurentul arată că hotărârea pronunţată este rezultatul unei insuficiente cercetări a fondului, motiv pentru care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare în primă instanţă.
În ceea ce priveşte vânzările din anul 2009, recurentul arată că a contestat modul de stabilire şi cuantumul obligaţiei fiscale, însă în mod inexplicabil instanţa de judecată a respins proba cu expertiză contabilă fiscală, singura aptă să ducă la o corectă stabilire a situaţiei de fapt dedusă judecăţii.
Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte vânzările din anul 2010, 2011, recurentul considerând că din moment ce a contestat modalitatea de calcul TVA se impunea administrarea probei cu expertiza contabilă.
Concluzionează recurentul că instanţa de fond s-a raportat exclusiv la concluziile organului de control, respingând în mod nejustificat cererea de încuviinţare a probei cu expertiza prin Încheierea din data de 23 octombrie 2012, pentru ca apoi să respingă acţiunea ca neîntemeiată.
Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 137 alin. (1) şi (2) C. fisc., privind baza de impozitare a TVA, prin adăugarea TVA peste preţul convenit de părţi în tranzacţii, încălcând totodată şi dispoziţiile art. 962 C. civ., potrivit cărora: „Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă”.
4. Apărările intimatei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia judeţeană a Finanţelor Publice Buzău Prin întâmpinarea formulată la data de 19 septembrie 2013, intimata D.G.R.F.P. Galaţi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a susţinut că în perioada verificată 2006 - 2011 recurentul a efectuat mai multe tranzacţii cu bunuri imobile din patrimoniul personal, desfăşurând o activitate economică cu caracter de continuitate în sensul art. 127 C. fisc.
După depăşirea plafonului de 200.000 RON avea obligaţia să solicite înregistrarea în scopuri de TVA în termen de 10 zile potrivit dispoziţiilor art. 152 alin. (3) C. fisc., dar neprocedând în acest fel au fost aplicate prevederile alin. (6) al aceluiaşi articol, autoritatea fiscală solicitând plata TVA şi pentru perioada anterioară înregistrării efective conform procedurii prevăzute de norme.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentului, a apărărilor din întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, sub dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Controlul judiciar declanşat de recurentul-reclamant S.V. are ca obiect verificarea legalităţii actelor administrativ-fiscale, prin care s-a stabilit în sarcina sa TVA suplimentară în cuantum de 8.597.016 RON (din care 3.498.470 RON TVA de rambursat pentru care contribuabilul nu a exercitat în decont opţiunea de rambursare), 3.080.454 RON majorări de întârziere şi 764.782 RON penalităţi de întârziere.
Motivele principale de nelegalitate cuprinse în contestaţia administrativă se regăsesc în cererea de chemare în judecată, fiind reiterate în cererea de recurs.
Curtea de apel a considerat acţiunea în întregime nefondată, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 127 alin. (1) şi (2) C. fisc., astfel cum au fost interpretate prin punctul 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 pentru a-l încadra pe reclamant în categoria persoanelor impozabile.
De asemenea, instanţa de fond a achiesat la modul de stabilire a bazei de impozitare stabilită de organul de control fiscal.
Doar dezlegarea dată primei probleme de drept este împărtăşită de Înalta Curte, întrucât reflectă interpretarea judicioasă şi aplicarea adecvată a cadrului normativ incident la situaţia de fapt.
Referitor la calitatea recurentului de persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA.
După cum rezultă din prezentarea situaţiei de fapt, în perioada 2006 - 2011 recurentul a efectuat un număr de 365 de tranzacţii cu terenuri construibile şi construcţii noi, pentru care nu se aplică scutirea de TVA aşa cum prevăd dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.
De altfel, nici reclamantul nu a susţinut că tranzacţiile sunt scutite de TVA, atâta timp cât a aplicat cota redusă de TVA pentru un anumit număr de contracte.
Autoritatea fiscală a constatat în mod corect că tranzacţiile având ca obiect terenuri construibile şi construcţii noi reprezintă activitate economică, desfăşurată cu caracter de continuitate în scopul obţinerii de venituri, soluţia fiscului fiind împărtăşită şi de Curtea de apel.
Înalta Curte consideră de domeniul evidenţei ca operaţiunile juridice derulate în perioada 2006-2011, justifică prin numărul lor (365 tranzacţii imobiliare) concluzia că au fost făcute în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, fiind generatoare de TVA.
Prevederile legale incidente în cauză sunt următoarele:
- dispoziţiile art. 126 alin. (1) din C. fisc.:
„în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprind operaţiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată;
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1);
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2);"
- art. 127 alin. (1) din C. fisc.:
„este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi;"
alin. (2) „… activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor liberate sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.”
- pct. 2 din H.G. nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare forma în vigoare până la data de 31 decembrie 2006: „Nu are caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personala sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale. "
Coroborând prevederile legale citate, Înalta Curte concluzionează că recurentul-reclamant a realizat de o manieră independentă activităţi economice constând în livrări de bunuri imobile din patrimoniul personal, care nu au fost utilizate în scopuri personale, ci pentru obţinerea de venituri cu caracter de continuitate, justificându-se astfel atribuirea calităţii de persoană impozabilă.
Însă deşi instanţa de fond a făcut o motivare amplă analizând criticile şi argumentele părţilor, din considerentele sentinţei atacate nu rezultă cu claritate momentul la care reclamantul a depăşit plafonul de scutire de 200.000 RON.
Referitor la baza de impozitare, punctul de vedere exprimat de recurent în recursul declarat, respectiv greşita aplicare a dispoziţiilor art. 137 alin. (1) lit. a) C. fisc. a fost validat de C.J.U.E., care răspunzând la întrebarea preliminară adresată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA datorată pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja TVA (Hotărârea pronunţată la 7 noiembrie 2013 în cauzele conexate C-249/12 şi C-250/12).
Prin urmare, organul fiscal a procedat incorect atunci când a aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preţ al vânzării, impunându-se ca pe calea unei expertize de specialitate să se refacă aceste calcule, astfel încât, în concordanţă cu hotărârea C.J.U.E., principiul neutralităţii TVA să fie respectat.
Pe lângă motivul deja enunţat se impune soluţia de casare cu trimitere şi pentru verificarea cotei de TVA aplicabilă pentru fiecare tranzacţie în parte.
Înalta Curte reţine că actele fiscale atacate, în partea privitoare la stabilirea calităţii reclamantului de persoană impozabilă în scopuri de TVA, sunt legale, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică cu privire la acest aspect.
Cu privire însă la celelalte aspecte menţionate, urmează ca în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum şi art. 313 şi art. 314 C. proc. civ., reţinând că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită şi se impune efectuarea unei expertize de specialitate, se va casa sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de S.V. împotriva Sentinţei nr. 6300 din 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3333/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 3358/2014. Contencios → |
|---|
