ICCJ. Decizia nr. 3519/2014. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3519/2014
Dosar nr. 6/46/2011*
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată după casarea cu trimitere spre rejudecare
Prin sentinţa nr. 4/F-Cont din 11 ianuarie 2013, pronunţată după casare, urmare a deciziei nr. 6015 din 13 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia pentru Agricultură Vâlcea şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a obligat pe pârâţi să plătească reclamantei suma de 2.039.756,63 RON, cu titlu de alocaţie bugetară, conform raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert contabil B.A.M., precum şi suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Având în vedere că prin decizia de casare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a dezlegat atât excepţiile ridicate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale privind lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale cât şi a inadmisibilităţii acţiunii, statuând şi în sensul că intimata-reclamantă are dreptul la acordarea alocaţiei bugetare, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 150/2003 şi ale art. 2 alin. (4) coroborat cu pct. 3 teza I din Anexa la H.G. nr. 615/2009, raportat la cheltuielile eligibile din contractele de credit încheiate în anul 2009 şi a actelor adiţionale la aceste contracte, aspecte ce au intrat în puterea de lucru judecat, instanţa de fond a arătat că nu le va mai supune dezbaterii la rejudecarea cauzei.
Chestiunile pe care instanţa de fond le-a supus spre dezbatere la rejudecarea în fond după casarea cu trimitere se referă punctual la stabilirea aspectelor vizând cheltuielile eligibile din contractele de credit, în raport de care să se stabilească cuantumul alocaţiei bugetare ce se cuvine reclamantei.
Astfel, din conţinutul expertizei contabile efectuate în cauză de expert contabil B.A.M. în data de 18 octombrie 2012, expertiză la care au fost prezenţi reprezentanţi ai ambelor părţi, rezultă că, verificând documentele justificative din evidenţa contabilă a societăţii reclamante, în conformitate cu dispoziţiile legale în materie de acordare şi derulare credite agricole cu facilitate, respectiv Legea nr. 150/2003 şi Legea contabilităţii nr. 82/1991, operaţiunile reprezentând sume trase din creditul alocat pe anul 2009, cheltuieli pentru reparat adaptoare pui, cheltuieli pentru producţie furaje pui, cheltuieli cu energia pentru încălzire şi cheltuieli cu medicamentele pentru pui, însumând 3.878.479,04 RON (4.159.070,20 RON - 580.591,16 RON) reprezintă cheltuieli eligibile, întrucât îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute de actele normative ce reglementează această materie.
Mai concret, s-a arătat că aceste cheltuieli au fost efectiv realizate din creditul agricol aprobat şi obţinut în baza unor contracte de credit cu facilitate încheiate până la data de 31 decembrie 2009, conform Legii nr. 150/2003, act normativ care nu impune ca sumele trase din contractul acordat să fie cheltuite pentru producţia anului 2009, aşa cum eronat a interpretat pârâta D.A.D.R., singura precizare din lege fiind aceea ca aceste cheltuieli să fie efectiv realizate pe toată durata execuţiei contractului.
Aceste cheltuieli au fost făcute pentru susţinerea unor operaţiuni cuprinse în lista la anexa H.G. nr. 615/2009, de cheltuieli eligibile, luate în calcul pentru acordarea fondurilor publice, respectiv „aprovizionarea, procesarea hranei, asigurarea de medicamente şi tratamente medicale, lucrări de reparaţii-întreţinere adăposturi, energie electrică, termică, gaze, combustibil lichid pentru încălzire adăposturi, funcţionarea utilajelor şi instalaţiilor aferente pentru păsări”.
Facturile emise de reclamantă justifică faptul că plăţile s-au efectuat pentru activitatea curentă de producţie şi nu s-au făcut cheltuieli în exces care să vină în contradicţie cu precizările din lista anexă la H.G. nr. 615/2009.
Mai mult, s-a precizat că aceste cheltuieli au fost menţionate în documente justificative contabile, care respectă dispoziţiile Legii nr. 82/1991.
Cheltuielile în discuţie sunt avizate şi certificate de către direcţiile judeţene în ceea ce priveşte determinarea corectă a volumului creditului solicitat băncilor, sub aspectul utilizării eficiente a fondurilor, dar şi al proporţiilor între costuri şi tehnologii utilizate.
În fine, s-a menţionat ca ultimă condiţie respectată de aceste cheltuieli, împrejurarea că au fost efectuate din creditul acordat şi plătite integral de către beneficiar, respectiv societatea comercială reclamantă.
În raport de aceste constatări a rezultat că reclamanta a efectuat cheltuieli eligibile în exclusivitate pentru realizarea obiectului său de activitate şi anume creşterea animalelor, condiţii în care era îndreptăţită să primească alocaţia bugetară.
Susţinerea pârâţilor referitoare la faptul că reclamanta a efectuat cheltuieli care în opinia sa nu sunt eligibile sunt contrazise de documentele depuse la dosar, respectiv de facturile care dovedesc că au fost respectate tipurile de cheltuieli strict prevăzute în lista anexă la H.G. nr. 615/2009, între care se regăsesc inclusiv lucrările de reparaţii curente, aprovizionarea cu medicamente ori materii prime necesare producţiei de furaje pentru hrănirea, tratarea puilor, deoarece scopul era valorificarea rapidă a puilor, condiţie managerială obligatorie de creare a lichidităţilor necesare pentru rambursarea creditului şi a dobânzilor conform graficului convenit prin contract cu banca.
De subliniat că prin anexa la factura de energie s-a defalcat consumul de energie între consum abator şi consum pentru creşterea puilor (încălzirea halelor şi producere furaje) ceea ce infirmă susţinerile pârâţilor cu privire la nedeductibilitatea unor cheltuieli.
Raportat la constatările făcute, expertul a stabilit că totalul cheltuielilor eligibile este de 9.719.341,45 RON, iar total fonduri publice de 30% este de 2.915.802,43 RON (9.719.341,45 RON x 30%-2.915.802,43 RON).
Reţinând faptul că suma de 876.045,80 RON a fost deja încasată, se reţine că societatea comercială reclamantă este îndreptăţită să primească şi diferenţa fondurilor de 2.039.756,63 RON, rezultată din următorul calcul 2.915.802,43 RON - 876.045,80 RON.
Din cele arătate instanţa de fond a apreciat că punctul de vedere exprimat de pârâta D.A.D.R. Vâlcea în obiecţiunile formulate la raport, referitoare la faptul că expertiza cuprinde numai referiri cu caracter de generalitate, este nejustificat întrucât în cuprinsul raportului sunt detaliate pe larg toate documentele care atestă caracterul eligibil al cheltuielilor efectuate şi că apărările pârâţilor nu sunt însoţite de probe pertinente care să dovedească temeinicia susţinerilor acestora.
Mai mult, obiecţiunile pârâtei D.A.D.R. Vâlcea au fost respinse de către instanţa de fond faţă de aspectul că la culegerea datelor necesare efectuării lucrării aceasta a avut reprezentant calificat care nu a avut obiecţiuni faţă de modul în care s-au realizat verificările de către expertul contabil şi nici nu a depus documente din care să rezulte contrariul celor afirmate de expert.
În fine, a subliniat instanţa de fond, verificarea aspectelor invocate de către pârâţi ţin de oportunitatea efectuării cheltuielilor, conform cu managementul fiecărei societăţi, astfel că singurul lucru care era important de stabilit, aşa cum rezultă şi din decizia de casare, constă în determinarea caracterului eligibil al cheltuielilor efectuate de către reclamantă în baza creditelor acordate, în raport de care trebuia stabilit cuantumul alocaţiei bugetare ce i se cuvine acesteia.
2. Cererile de recurs formulate în cauză
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, considerând-o netemeinică şi nelegală, în termen legal, au declarat recurs pârâţii.
2.1. Motivele de recurs înfăţişate de recurentul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale
În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale solicitând, în principal, urmare admiterii recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, în primul rând urmare a încălcării de către instanţă a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la necomunicarea raportului de expertiză efectuat în cauză, ceea ce constituie o încălcare a principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, fiind încălcate şi prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. întrucât judecătorii nu au stăruit pentru aflarea adevărului şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor.
Recurentul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a arătat că a luat cunoştinţă de depunerea raportului de expertiză anterior termenului din data de 11 ianuarie 2013 când i-au fost comunicate doar obiecţiunile la raportul întocmit în cauză, formulate de Direcţia pentru Agricultură Vâlcea, astfel încât instituţia s-a aflat în imposibilitatea pregătirii apărării în mod judicios.
În fine, pe acest aspect recurentul-pârât a indicat că susţinerile instanţei, potrivit cu care procedura de citare cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a fost îndeplinită pentru termenul din data de 23 noiembrie 2012, şi atunci părţile au luat cunoştinţă de raportul de expertiză, sunt nefondate întrucât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu a fost citată pentru acel termen, la care Direcţia pentru Agricultură Vâlcea a depus obiecţiuni la raport.
Cu referire la plata anticipată a creditului, recurentul a susţinut că instanţa de fond în mod evident a realizat o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor Legii nr. 150/2003, întrucât persoanele care solicită alocaţie bugetară trebuie să îndeplinească condiţia de plată a creditului şi a dobânzilor conform graficului de rambursare, însă din documentele depuse la dosar rezultă că intimata a rambursat anticipat creditul, ceea ce demonstrează că nu mai sunt îndeplinite condiţiile cumulative impuse de lege.
În fine, recurentul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul respingerii solicitării de înlăturare a normei interne, chiar dacă aceasta nu fusese abrogată expres întrucât, începând cu 1 ianuarie 2010, orice ajutor de stat ce nu corespunde reglementărilor comunitare trebuie modificat sau eventual oprit în a mai produce efecte, or acordarea fondurilor publice reglementate de Legea nr. 150/2003 constituie ajutor de stat.
25.2. Motivele de recurs înfăţişate de recurentul-pârât Direcţia pentru Agricultură Vâlcea
Recurentul-pârât Direcţia pentru Agricultură Vâlcea, la rândul său, a criticat hotărârea instanţei de fond pe care a apreciat-o ca fiind netemeinică şi nelegală, urmare a greşitei interpretări asupra incidenţei prevederilor Legii creditului agricol nr. 150/2003 şi cele din H.G. nr. 615/2009, în sensul că se impunea aplicarea în mod prioritar a normelor comunitare.
În fine, a mai susţinut recurentul că în mod eronat instanţa de fond a primit concluziile expertului care în cuprinsul raportului întocmit a făcut numai consideraţii generale asupra eligibilităţii cheltuielilor.
3. Apărările intimatei-reclamante
Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare faţă de recursurile promovate, arătând, pentru motivele dezvoltate, corespunzător fiecăreia dintre criticile formulate, că soluţia instanţei de fond este legală şi a fost dată pe baza unei corecte interpretări şi evaluări atât în ceea ce priveşte prevederile legale incidente ca şi probatoriul administrat.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor celor două recurente, raportat la probatoriul administrat în cele două cicluri procesuale, dar şi la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că subzistă în cauză motivul de nelegalitate invocat de recurentul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, de natură a antrena casarea sentinţei primei instanţe, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în considerarea celor în continuare arătate.
Hotărârea supusă prezentului recurs a fost pronunţată de instanţa de fond, în rejudecare, urmare casării cu trimitere dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 6015 din 13 decembrie 2011, în limitele şi conform îndrumărilor obligatorii date de instanţa de control judiciar, prin respectiva decizie.
Aceasta rezultă de altfel şi din istoricul cauzei, sus prezentat, asupra căruia nu se impune a se reveni, în contextul analizării prezentelor recursuri promovate.
Examinând aşadar punctual criticile celor două recurente, Înalta Curte reţine că un prim motiv de recurs a vizat pretinsa încălcare de către instanţa de rejudecare a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin necomunicarea raportului de expertiză în cauză, ceea ce a generat încălcarea principiilor contradictorialităţii ca şi a dreptului la apărare.
Înalta Curte apreciază că aceste susţineri sunt întemeiate.
Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
Totodată, potrivit art. 209 alin. (1) C. proc. civ. „expertul numit e dator să-şi depună lucrarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată”.
Interpretarea şi aplicarea prevederilor sus citate, la împrejurările concrete, de fapt, atestate de actele şi lucrările dosarului conduce la concluzia că vătămarea pretinsă de recurentul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a fost dovedită în cauză.
În acest sens, Înalta Curte constată, pe de-o parte, că raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză a fost depus la dosar la data de 25 octombrie 2012, cu o zi înainte de termenul de judecată fixat pentru data de 26 octombrie 2012, nefiind aşadar depus în termenul legal prevăzut de art. 209 alin. (1) C. proc. civ., cum de altfel bine a reţinut şi instanţa de fond, în rejudecare.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine însă că instanţa, deşi a primit la dosar, la termenul din 23 noiembrie 2012 obiecţiunile formulate de pârâta-recurentă Direcţia pentru Agricultură Vâlcea, dispunând comunicarea unui exemplar şi către recurentul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, a respins solicitarea expresă, formulată în scris de acest recurent, înregistrată la data de 7 decembrie 2012, în sensul comunicării unui exemplar de pe raportul de expertiză, în vederea luării la cunoştinţă şi a formulării unor eventuale obiecţiuni, pe motiv că părţile au luat cunoştinţă de raportul de expertiză pentru termenul din 23 noiembrie 2012.
În opinia Înaltei Curţi, prin necomunicarea către recurentul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a raportului de expertiză, în mod expres solicitat, instanţa de fond asumând nejustificat că toate părţile au luat cunoştinţă de conţinutul acestuia prin simpla amânare a cauzei, a cauzat părţii recurente o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii, urmare a admiterii recursurilor, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Termenul de depunere a raportului de expertiză este prevăzut de lege tocmai pentru a asigura şi respecta dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de actele depuse la dosar şi de a le discuta.
Dacă termenul nu este respectat de către expertul desemnat, astfel cum s-a stabilit şi în doctrina de specialitate, se impune ca instanţa să asigure ambelor părţi din proces posibilitatea de a lua cunoştinţă de actele depuse la dosar.
Raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte apreciază că simpla acordare a unui termen de judecată, nu satisface cerinţa respectării principiului contradictorialităţii şi garantarea accesului la actele din dosar, în condiţiile în care partea pârâtă a formulat o cerere expresă de comunicare a raportului de expertiză, care însă nu i-a fost acceptată.
În aceste condiţiuni, nerespectarea dreptului recurentului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale de a lua cunoştinţă de toate actele depuse la dosar i-a produs acestuia o vătămare ce nu poate fi remediată, în opinia Înaltei Curţi, decât prin anularea hotărârii, mai ales că expertiza efectuată în fond după rejudecare reprezintă actul esenţial pe care şi-a întemeiat şi instanţa soluţia adoptată.
Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte afirmă că elementele de fapt ce particularizează această speţă, sus arătate, au impus o cercetare, respectiv o abordare diferită, comparativ cu cea dezvoltată în cuprinsul deciziei nr. 3269 din 16 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal (litigiul se poartă între aceleaşi părţi şi pentru obiect similar).
În fine, reţinând că urmare analizării primului motiv de recurs, dintre cele înfăţişate de cele două recurente Înalta Curte a reţinut temeinicia acestuia şi, respectiv, incidenţa unui motiv de casare cu trimitere spre rejudecare, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., se constată că nu se impune examinarea celorlalte critici şi motive de recurs ce urmează a fi avute în vedere, cu ocazia unei noi judecăţi, ca apărări de fond.
Totodată, instanţa de rejudecare urmează a respecta, conform art. 315 C. proc. civ., problemele de drept deja dezlegate în cauză, prin decizia anterioară, cu nr. 6015 din 13 decembrie 2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Direcţia pentru Agricultură Vâlcea şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva sentinţei civile nr. 4/F-Cont din 11 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3492/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3526/2014. Contencios → |
|---|
