ICCJ. Decizia nr. 3896/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3896/2014
Dosar nr. 3621/1/2013
Şedinţa de la 21 octombrie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 4675 din 27 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de SC U. SA Râmnicu Vâlcea împotriva Sentinţei nr. 335/F-CONT din 26 septembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat şi a admis recursurile declarate de Municipiul Râmnicu Vâlcea prin Primar şi Guvernul României împotriva aceleiaşi sentinţe cu consecinţa modificării sentinţei atacate, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate invocată de SC U. SA Râmnicu Vâlcea, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut că excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta SC "U." SA cu privire la poziţiile nr. 86 şi nr. 1.124 din Anexa nr. 1 Hotărârii Guvernului nr. 54/2008 a fost greşit admisă de instanţa de fond şi aceasta, cu atât mai mult cu cât, la data de 21 octombrie 2008, când a fost formulată excepţia, nu au fost indicate, dispoziţiile legale pretins a fi încălcate prin acrul administrativ contestat, ca o primă condiţie obligatorie impusă de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru admisibilitatea cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ competentă să se pronunţe asupra excepţiei.
Această cerinţă legală a fost realizată ulterior sesizării Curţii de Apel Piteşti, prin cererea depusă la data de 21 ianuarie 2009, în care reclamanta a precizat că invocă excepţia de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 54/2008 pentru încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 213/1998, art. 480 şi următoarele C. civ., art. 1 şi următoarele din Legea nr. 33/1994, art. 44 din Constituţia României şi primului Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin raportare la aceste norme legale cu forţă juridică superioară, pretins a fi fost încălcate, s-a constatat că este legală H.G. nr. 54/2008, cu privire la bunurile imobile înscrise la poziţiile nr. 86 şi nr. 1124 din Anexa nr. 1.
Înalta Curte a apreciat ca neîntemeiată susţinerea reclamantei referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 218/1998 care reglementează modurile de dobândire a proprietăţii publice.
S-a reţinut că aceeaşi lege prevede la art. 21 că inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unui municipiu se întocmeşte de comisii special constituite, conduse de primar şi după ce se însuşeşte de consiliul local, se centralizează de consiliul judeţean şi se trimite Guvernului, pentru ca acesta prin hotărâre să ateste apartenenţa bunurilor la domeniul public de interes local.
În conformitate cu aceste prevederi legale, H.G. nr. 54/2008 a fost emisă în baza Hotărârii nr. 5 din 29 ianuarie 2004, prin care Consiliul local al Municipiului Râmnicu Vâlcea a aprobat completarea listei bunurilor aparţinând domeniului public al Municipiului Râmnicu Vâlcea cu imobilul construcţie şi teren H.P.C. situat în Municipiul Râmnicu Vâlcea, astfel: teren în suprafaţă de 1075 mp şi construcţie (subsol, parter şi cameră laterală).
Acţiunea formulată de reclamantă pentru anularea Hotărârii nr. 5 din 29 ianuarie 2004 a fost respinsă ca nefondată prin Sentinţa civilă nr. 1.193/C din 29 septembrie 2005 a Tribunalului Sibiu, irevocabilă prin Decizia nr. 10 din 4 ianuarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia.
În consecinţă, s-a reţinut că H.G. nr. 54/2008 a fost legal emisă în baza actului administrativ prevăzut de Legea nr. 213/1998 pentru însuşirea inventarului bunurilor din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, a cărui legalitate a fost constatată cu autoritate de lucru judecat în litigiul iniţiat de reclamantă în considerarea aceleiaşi situaţii de fapt care a fost invocată şi în prezenta cauză pentru cele două bunuri imobile.
Deşi în recursul declarat de reclamantă s-a susţinut neîntemeiat că hotărârea judecătorească irevocabilă menţionată anterior nu are relevanţă în prezenta cauză, instanţa de control judiciar a reţinut că la pronunţarea acesteia au fost avute în vedere dovezile administrate de Municipiul Râmnicu Vâlcea cu privire la dreptul său de proprietate asupra bunurilor înscrise în inventarul bunurilor din domeniul său public.
Astfel, pe baza înscrisurilor depuse în Dosarul nr. 993/2004 al Tribunalului Vâlcea, s-a reţinut că, atât construcţia H.P.C., cât şi terenul aferent, fac parte din domeniul public de interes local, conform afectaţiunii date celor două imobile de fosta Comună Urbană Râmnicu Vâlcea, antecesoarea municipiului pârât şi anume, organizarea unei pieţe agroindustriale, aceleaşi concluzii fiind cuprinse şi în raportul de expertiză de specialitate efectuat în cauză.
Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că excepţia de nelegalitate a fost invocată în mod neîntemeiat pentru pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României şi ale primului Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 din Legea nr. 33/1994, întrucât H.G. nr. 54/2008 nu reprezintă un act de trecere forţată a imobilelor din domeniul privat în cel public, similar unei exproprieri, ci doar confirmă regimul juridic al unor bunuri enumerate în acte ale autorităţilor publice locale, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 1.031 din 14 septembrie 2010, prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, excepţie invocată de reclamanta SC "U." SA în prezenta cauză, în primul ciclu procesual.
S-a mai reţinut că reclamanta a invocat neîntemeiat şi încălcarea dispoziţiilor art. 480 şi următoarele în vechiul C. civ., deşi actul administrativ contestat, pe calea incidentă a excepţiei de nelegalitate, nu este constitutiv de drepturi reale, atestând regimul juridic al bunurilor cuprinse în inventarul, întocmit şi aprobat cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă impuse de lege, astfel cum s-a constatat în mod irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 1.193/C din 29 septembrie 2005 a Tribunalului Sibiu.
În consecinţă, raportat la motivele invocate în susţinerea excepţiei de nelegalitate şi faţă de situaţia juridică a celor două bunuri imobile, reprezentând terenul aferent H.P.C. Râmnicu Vâlcea şi camerele laterale, atât la data inventarierii, cât şi la data atestării lor în proprietatea publică a Municipiului Râmnicu Vâlcea, instanţa de control judiciar a constatat că H.G. nr. 54/2008 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în materie şi nu este de natură prin conţinutul său să vătame drepturile recunoscute de lege reclamantei, pentru ocrotirea cărora aceasta are posibilitatea exercitării căilor prevăzute de lege la instanţa de drept comun.
Prin contestaţia înregistrată la data de 20 iunie 2013, recurenta-reclamantă a cerut anularea Deciziei nr. 4675 din 27 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pronunţată în Dosarul nr. 1979/90/2007*, criticând-o prin prisma dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei formulate, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs care vizează nelegala modalitate de înscriere a bunurilor în anexa la H.G. nr. 54/2008 privind modificarea şi completarea unor anexe la H.G. nr. 1362/2001, motiv de recurs ce viza verificarea titlului statului, în baza căruia a fost trecut bunul în domeniul public.
De asemenea, a susţinut că nu a fost analizat în mod concret motivul de recurs care vizează titlul intimatelor prin prisma Deciziei nr. 244/2006 a Curţii Constituţionale, instanţa de recurs făcând doar trimitere la diverse adrese, hotărâri de consiliu local.
A mai susţinut contestatoarea că instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat cu privire la modalitatea de trecere a bunului în domeniul public şi nici cu privire la faptul că emitentul actului contestat nu a demonstrat valabilitatea titlului său, precizând că nu s-a făcut în nici un fel dovada cum au intrat bunurile în proprietatea municipiului Râmnicu Vâlcea, la ce dată şi în baza cărui titlu.
Analizând actele şi lucrările dosarului, decizia contestată având în vedere motivele invocate, Înalta Curte constată că este nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC U. SA.
Contestaţia în anulare s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.
Este, deci, suficient ca instanţa să arate considerentele pentru care a găsit un anumit motiv de recurs neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele invocate în sprijinul acestuia.
Deşi contestatoarea şi-a fundamentat în drept calea de atac pe aceste dispoziţii legale, în fapt, contestaţia în anulare formulată reprezintă o reluare a argumentelor invocate la fondul cauzei şi a motivelor de recurs, aceste aspecte fiind deja analizate de instanţa ce a soluţionat recursul, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului.
Astfel, din modul de redactare, dar şi din conţinutul motivelor contestaţiei în anulare, contestatoarea tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestaţia în anulare de faţă) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.
În soluţionarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care se reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat [...]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".
În concluzie, avându-se în vedere considerentele expuse, se apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ., astfel că urmează a fi respinsă contestaţia în anulare formulată, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC U. SA Râmnicu Vâlcea împotriva Deciziei nr. 4675 din 27 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1979/90/2007*, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3848/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3929/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
