ICCJ. Decizia nr. 4015/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4015/2014
Dosar nr. 783/46/2011
Şedinţa publică de la 28 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 209/F-CONT din 9 mai 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC M. SA Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 17 din 07 martie 2011, prin care a fost respinsă contestaţia sa administrativă, a Raportului de inspecţie fiscală nr. 108738 din 23 decembrie 2010 şi a Deciziei de impunere nr. 261 din 23 decembrie 2010 privind obligaţii datorate Fondului pentru Mediu, cu accesoriile aferente, precum şi suspendarea executării acestei din urmă decizii, a actelor care au stat la baza calculării debitului total de 524.959 lei şi a tuturor consecinţelor specifice executării şi actelor de executare silită emise până în prezent.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a apreciat că actele contestate au fost emise cu respectarea legii iar reclamanta nu a făcut dovada vreunei vătămări, reţinând următoarele:
Pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu a realizat un control la sediul reclamantei, ocazie cu care inspectorii fiscali au constatat că în perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009, reclamanta a importat bunuri ambalate, respectiv, a produs bunuri ambalate şi le-a comercializat pe piaţa naţională, activităţi generatoare de venituri la Fondul pentru Mediu în cazul neîndeplinirii obiectivului de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje, potrivit art. 8 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, aplicabilă pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 29 decembrie 2005, art. 9 alin. (1) lit. d) şi art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, aplicabilă pentru perioada 30 decembrie 2005 - 31 decembrie 2009.
Obiectivele anuale de valorificare, recuperare şi reciclare sunt prevăzute de art. 13 din H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje, act normativ aplicabil până la 19 mai 2007 şi art. 14 din H.G. nr. 621/2005, în vigoare în perioada ulterioară.
Potrivit art. 14 alin. (2) din H.G. nr. 349/2002, iar ulterior, art. 16 alin. (2) din H.G. nr. 621/2005, operatorii economici responsabili pentru deşeurile generate de ambalajele pe care le introduc pe piaţa naţională pot atinge obiectivele de valorificare, respectiv de reciclare a deşeurilor, în două modalităţi: individual sau prin intermediul unui operator economic autorizat de către o comisie constituită la nivelul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Reclamanta - după cum susţine pârâta, iar reclamanta nu a negat şi nu a dovedit altă stare de fapt - a optat pentru realizarea obiectivelor în mod individual, iar prin actele contestate în speţă, a fost obligată să plătească Fondului pentru mediu suma totală de 524.959 lei, compusă din 303.347 lei contribuţie, 174.987 lei dobânzi (majorări de întârziere) şi 46.625 lei penalităţi de întârziere.
1. Reclamanta a pretins că inspectorii fiscali erau obligaţi să ia în considerare pentru îndeplinirea obiectivului anual de valorificare/reciclare a deşeurilor de ambalaje şi relaţiile comerciale pe care le-a avut cu SC V. SRL, în baza contractului nr. 163 din 16 martie 2006.
Se constată, însă, că în mod corect, respectivele relaţii comerciale nu au luate în considerare. Pe de o parte, reclamanta nu a prezentat inspectorilor fiscali documentele cu care pretinde că dovedeşte pretenţiile sale, deşi reprezentantul său legal a declarat pe proprie răspundere că le-a pus la dispoziţie toate documentele şi informaţiile solicitate pentru realizarea obiectivului controlului, iar pe de altă parte, soluţia dată de pârâtă prin Decizia nr. 17/2011, prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă, după ce i-au fost prezentate documente noi, este legală.
Reclamanta nu a dovedit, iar raportul de expertiză contabilă realizat în speţă confirmă susţinerile pârâtei, faptul că în documentele de însoţire a materialului plastic livrat către SC V. SRL s-a menţionat că încredinţarea deşeurilor de ambalaje spre valorificare se face în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje.
De asemenea, reclamanta nu a dovedit că pretinsul operator economic valorificator SC V. SRL i-a eliberat o situaţie care să evidenţieze cantităţile de deşeuri de ambalaje valorificate, precum şi metoda de valorificare.
Nu este întemeiată susţinerea reclamantei în sensul că formalităţile sus-reţinute nu sunt importante pentru constatarea îndeplinirii obiectivului de valorificare a deşeurilor de ambalaje şi că, în realitate, ceea ce contează este operaţiunea în sine.
Condiţiile formale respective, impuse de lege, sunt expresia concretă a operaţiunii materiale şi a scopului acesteia. Câtă vreme din evidenţele scriptice şi din documente nu rezultă natura operaţiunii materiale şi modalitatea de realizare, nu se poate pretinde că ea aparţine acelei categorii de operaţiunii pentru care legea a impus un anumit formalism.
Pentru a se face calculul matematic al deşeurilor de ambalaje reciclate/valorificate, aşa cum pretinde reclamanta în cererea de chemare în judecată, trebuie să nu existe dubiu cu privire la cantitatea de deşeuri ce trebuie calculată. Or, câtă vreme reclamanta nu a prezentat documentele cuvenite pentru a stabili cantitatea corectă de deşeuri, calculul este fals.
Prin urmare, atingerea obiectivului de valorificare a deşeurilor de ambalaje trebuie nu doar susţinută, ci dovedită cu toate elementele impuse de lege.
Cât priveşte aplicarea unei sancţiuni contravenţionale ca singură manieră de sancţionare a reclamantei, Curtea a constatat că argumentul nu este corect. Astfel, răspunderea contravenţională nu exclude răspunderea materială pentru neplata datoriei către Fondul pentru mediu. Aplicarea sau posibilitatea aplicării unei sancţiuni contravenţionale nu validează actele întocmite cu încălcarea legii, în sensul că nu recunoaşte acestora efectele unor acte legal întocmite pentru scopul invocat.
Prin urmare, actele reclamantei nu pot fi considerate ca dovedind deplin realitatea operaţiunilor cu SC V. SRL în scopul îndeplinirii obiectivului de valorificare a deşeurilor de ambalaje şi în mod corect nu au fost luate în considerarea de pârâtă cu ocazia soluţionării contestaţiei administrative.
2. Aceleaşi considerente sunt valabile şi în legătură cu relaţiile reclamantei cu SC R. SA Câtă vreme nu a existat un contract încheiat în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje, iar pe facturi şi avizele de însoţire nu s-a făcut menţiunea încredinţării deşeurilor de ambalaje spre valorificare în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje, livrarea bunurilor nu poate fi considerată a fi fost făcută pentru valorificare.
De asemenea, considerentele de mai sus sunt valabile şi în ce priveşte argumentul aplicării unei sancţiuni contravenţionale ca singură posibilitate de tragere la răspundere a reclamantei.
3. Cât priveşte obligaţia reclamantei de a avea o evidenţă a cantităţii de ambalaje şi a cantităţii de deşeuri, Curtea a constatat că aceasta este impusă de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase, care prevede că "Agenţii economici care generează deşeuri au obligaţia să ţină o evidenţă a gestiunii acestora, în conformitate cu modelul prevăzut în anexa nr. 1, pentru fiecare tip de deşeu".
Anexa 1 la H.G. nr. 856/2002 impune evidenţa ţinută lunar pe cantităţi de deşeuri generate, valorificate (cu arătarea cantităţii, a operaţiunii de valorificare conform anexei II B din Legea nr. 426/2001, a agentului economic care efectuează operaţia de valorificare), eliminate (cu arătarea cantităţii, a operaţiunii conform Legii nr. 426/2001 şi a agentului economic care a efectuat operaţia de eliminare) şi stocate (cu arătarea cantităţii stocate, a tipului de deşeuri stocate, a cantităţii, modului şi scopului de tratare, a mijlocului de transport şi a destinaţiei).
Din Raportul de inspecţie fiscală rezultă că reclamanta nu a ţinut o astfel de evidenţă, ci doar o evidenţă a intrărilor de ambalaje aferente produselor comercializate pe piaţa naţională. Or, câtă vreme reclamanta a pretins că din gestiunea sa au şi ieşit ambalaje, fără a ţine o evidenţă a deşeurilor de ambalaje, în mod corect au procedat inspectorii fiscali la estimarea cantităţilor de ambalaje pe tipuri de material prin verificarea documentelor puse la dispoziţie de reclamantă şi prin vizualizarea efectivă a ambalajelor.
Susţinerea reclamantei că pe parcursul inspecţiei fiscale a realizat "evidenţa amplă" dorită de inspectorii fiscali nu s-a confirmat în cauză, în sensul că nu s-a dovedit nici cu înscrisuri depuse la dosar, nici prin expertiza contabilă, care confirmă cele menţionate în Raportul de inspecţie fiscală atât în mod expres, cât şi prin faptul că expertul a verificat modul de estimare realizat de inspectorii pârâtei prin evaluarea aceloraşi documente ca şi aceştia din urmă.
4. Cât priveşte contractele pe care reclamanta le-a încheiat cu SC R. SA pentru valorificarea deşeurilor, Curtea a constatat că inspectorii fiscali au apreciat corect că aceste contracte nu au fost încheiate în scopul îndeplinii obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje şi că vânzarea nu este sinonimă cu valorificarea.
Astfel, în anexa II B din O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, forma în vigoare la momentul încheierii fiecăruia din cele două contracte (7 ianuarie 2005 şi 30 ianuarie 2008), precum şi la momentul inspecţiei fiscale, vânzarea nu era menţionată printre modalităţile de valorificare. De asemenea, faptul că reclamanta nu a înscris în contracte şi pe documentele de livrare scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje ori clauze din care să rezulte obligaţia de valorificare a deşeurilor de ambalaje, în vederea îndeplinirii de către reclamantă a obiectivelor anuale, face ca respectivele operaţiuni să nu poată fi considerate ca operaţiuni de valorificare.
5. Cât priveşte faptul că deşeurile au fost totuşi valorificate/reciclate de către SC E.R.A. SRL - operator economic autorizat pentru preluarea responsabilităţii privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclarea deşeurilor, la care au ajuns prin intermediul SC R. Vâlcea SA, Curtea constată că reclamanta a optat pentru realizarea obiectivelor de valorificare, respectiv de reciclare, a deşeurilor în mod individual, iar nu prin intermediul unui operator economic autorizat.
Pe de altă parte, reclamanta nu a avut un raport juridic direct cu SC E.R.A. SRL, în sensul că nu a avut încheiat cu aceasta un contract pentru transferul responsabilităţii realizării obiectivului de valorificare a deşeurilor de ambalaje. În aceste condiţii, nu se poate afirma în mod valabil că, de vreme ce deşeurile de ambalaje au fost într-un final valorificate/reciclate, reclamanta şi-a îndeplinit obiectivele de valorificare/reciclare şi că nu are nicio răspundere. Dimpotrivă, faptul că predarea deşeurilor s-a făcut prin vânzare către o altă societate, iar nu pentru atingerea obiectivelor anterior menţionate, şi că această din urmă societate a predat deşeurile către un operator economic autorizat, care le-a valorificat pentru şi în interesul său, dovedeşte că reclamanta nu are legătură cu valorificarea/reciclarea deşeurilor şi că operaţiunea de colectare deşeuri realizată de operatorul economic autorizat SC E.R.A. SRL nu are legătură cu îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare/reciclare ale reclamantei.
6. Cât priveşte estimarea cantităţilor de ambalaje pe tipuri de material introduse pe piaţa naţională prin importul de mărfuri ambalate în perioada 2005 - 2009, Curtea constată că inspectorii fiscali au procedat în mod corect.
Astfel, având în vedere că reclamanta nu a ţinut evidenţa gestiunii cantităţilor de ambalaje, pentru fiecare tip de material, introduse pe piaţa naţională prin import de bunuri ambalate, inspectorii fiscali au procedat la determinarea acestor cantităţi pe baza declaraţiilor vamale de import şi a facturilor de import.
Expertiza judiciară a confirmat că inspectorii fiscali au determinat corect cantitatea de ambalaje introduse pe piaţa naţională prin import de mărfuri, reţinând diferenţa dintre greutăţile brute şi greutăţile nete înscrise în declaraţiile vamale.
Singura menţiune contrară a expertului contabil desemnat de instanţă a fost cea referitoare la greutatea brută de 21.000 kg şi greutatea netă de 20.000 kg înscrise în declaraţia vamală de import din 4 decembrie 2009, în condiţiile în care "marfa a sosit în cisternă şi nu există diferenţă între brut şi net".
Cu privire la acest aspect, Curtea constată, însă, că în declaraţia vamală respectivă a fost menţionată greutatea brută de 21.000 kg şi greutatea netă de 20.000 kg. Ca atare, inspectorii fiscali nu au făcut altceva decât să facă diferenţa între cele două greutăţi, ca şi în cazul celorlalte bunuri importate. Bunul importat a fost acetat de polivinil în dispersie apoasă, numit Arakril, care a fost ambalat într-un bazin (container) din plastic cu grilaj de protecţie din metal. Cum cântărirea fiecărui tip de material de ambalare nu era posibilă fără distrugerea ambalajului, s-a estimat că bazinul are în componenţă 50% material plastic şi 50% metal. Prin urmare, a existat o diferenţă între greutatea brută şi cea netă ale bunului importat şi inspectorii fiscali au determinat cantitatea fiecărui tip de material din ambalaj.
Reclamanta nu poate, invocându-şi propria culpă, să critice maniera inspectorilor de a determina prin estimare cantităţile de ambalaje pe tip de material, câtă vreme nu a ţinut o evidenţă a gestiunii respectivelor tipuri de material şi a datei ieşirii lor din gestiune. Astfel, pentru ambalajele aferente produselor finite comercializate pe piaţa naţională, în mod corect s-a apreciat că data introducerii lor pe piaţa naţională este data achiziţionării de la furnizorii de ambalaje.
De asemenea, pentru ambalajele bunurilor importate s-a apreciat corect că data introducerii lor pe piaţa naţională este data importului înscrisă în documentele de import, în raport cu definiţia sintagmei "introducere pe piaţă" dată de art. 91 din Anexa la Metodologia de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, aprobată prin Ordinul M.M.G.A. nr. 578/2006, definiţie menţinută în prezent la pct. 11.
7. Din cele sus expuse, rezultă că reclamanta nu a realizat obiectivele anuale de valorificare şi reciclare pentru care pârâta a calculat debite principale şi accesorii, astfel că, nu se susţine calculul făcut de expert, care a luat în considerare operaţiuni ce nu au fost specifice, potrivit legii, atingerii respectivelor obiective.
De asemenea, expertul nu a stabilit că metodele de calcul folosite de pârâtă au fost greşite în raport de cele reţinute de inspectorii acesteia.
Cât priveşte nedatorarea majorărilor de întârziere pentru debitul principal aferent anului 2005, Curtea constată că, deşi Legea nr. 73/2000 nu a statuat expres asupra naturii juridice a contribuţiei la Fondul pentru mediu, intenţia legiuitorului a fost ca aceasta să aibă regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi al altor sume datorate bugetului general consolidat, iar această intenţie a fost exprimată în O.U.G. nr. 196/2005, care a abrogat Legea nr. 73/2000.
În jurisprudenţă s-a acceptat că atât sub imperiul Legii nr. 73/2000, cât şi ulterior, sub imperiul O.U.G. nr. 196/2005, contribuţiile au avut natura juridică de resurse financiare ale statului.
În aceste condiţii, în mod corect s-au aplicat dispoziţiile Codului de procedură fiscală pentru calcularea accesoriilor constând în dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru contribuţiile aferente anului 2005 neachitate.
În privinţa invocării, printre celelalte temeiuri de drept care au fost avute în vedere la efectuarea inspecţiei fiscale a dispoziţiilor O.G. nr. 25/2008, care ar fi fost abrogată prin Legea nr. 179/2010 (în realitate a fost abrogată prin Legea nr. 167/2010 şi respinsă prin Legea nr. 179/2010), se constată că respectivul act normativ a fost avut în vedere pentru perioada în care a produs efecte juridice, anume între 1 ianuarie 2008 şi 31 decembrie 2009.
Cât priveşte susţinerea că valoarea taxei pe ambalaje nu a fost stabilită potrivit legislaţiei în vigoare, reclamanta nu a dat argumente în raport de care să fie verificată temeinicia ei.
8. În legătură cu prescripţia incidenţă în privinţa debitelor aferente anului 2005, faţă de cele reţinute mai sus, conform cărora, inclusiv pentru anul 2005 contribuţiile la Fondul pentru mediu aveau regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi al altor sume datorate bugetului general consolidat, Curtea constată că termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii către respectivul fond este de 5 ani, începând să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa, în conformitate cu art. 88, devenit 89, din C. proc. fisc (în prezent art. 91). Cum obligaţiile au fost stabilite la data de 23 decembrie 2010, prin decizia de impunere nr. 261, rezultă că pârâta a respectat termenul de 5 ani sus-menţionat şi că în mod corect a stabilit obligaţii şi pentru anul 2005.
În legătură cu invocarea de către pârâtă, în obiecţiunile la raportul de expertiză, a dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Ordinul nr. 578/2006 forma în vigoare la data de 10 martie 2011, deşi controlul a fost efectuat la data de 23 decembrie 2010, când art. 27 nu avea două alineate, argument de nelegalitate invocat de reclamantă în concluziile scrise, Curtea constată că respectivul text legal nu a stat la baza emiterii actelor contestate în speţă şi că aprecierea aplicării unei sancţiuni materiale, alături de o posibilă sancţiune contravenţională, a fost cenzurată de instanţa de faţă la pct. 1 din considerentele sentinţei.
2. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 209/F-CONT din 9 mai 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs, în termen legal, reclamanta SC M. SA Râmnicu Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul declarat de reclamantă s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea sentinţei recurate, în sensul admiterii în totalitate a contestaţiei şi anulării actelor atacate, pentru următoarele motive:
1. Încălcarea dispoziţiilor art. 17 din H.G. nr. 621/2005 nu atrage drept sancţiune neluarea în considerare a respectivei cantităţi de deşeuri în momentul stabilirii bazei de impunere de deşeuri valorificate şi reciclate, pentru îndeplinirea obiectivului anual.
Recurenta a arătat că sancţiunea care intervine în cazul neîndeplinirii obligaţiei prevăzute de art. 17 din H.G. nr. 621/2005 este menţionată la art. 26 din acelaşi act normativ, care stabileşte că fapta respectivă constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă aplicată de persoanele desemnate la art. 27, şi anume, de persoanele împuternicite în acest scop din cadrul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor şi al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.
În susţinerea faptului că la data controlului şi a emiterii actelor administrativ fiscale contestate nu era prevăzută de lege şi o altă sancţiune, recurenta a învederat că ulterior, legiuitorul a modificat dispoziţiile legale menţionate şi a introdus pe lângă sancţiunea contravenţională şi sancţiunea materială, prevăzută la art. 27 alin. (2) din Ordinul nr. 578/2006.
Instanţa de fond, prin argumentul că răspunderea contravenţională nu înlătură răspunderea materială, practic, a adăugat la lege o sancţiune care nu exista la data controlului şi implicit, a aplicat un text de lege care nu are efect retroactiv şi nu poate înlătura prevederile Ordinului nr. 578/2006 şi a anexei la acesta, în vigoare la data efectuării inspecţiei fiscale.
Pentru motivele arătate, recurenta a apreciat că în mod nelegal nu au luat în considerare deşeurile predate către SC R. Vâlcea SA la stabilirea bazei de impunere ca fiind valorificate şi reciclate, în vederea îndeplinirii obiectivului anual de verificare şi reciclare.
2. Prima instanţă în mod nefondat a reţinut că nu a fost întocmită o evidenţă amplă a cantităţii de ambalaje şi a cantităţii de deşeuri, atât timp cât, inspectorii fiscali recunosc că această problemă a existat numai la începutul controlului.
Recurenta a considerat că şi în cazul în care ar fi reală susţinerea inspectorilor fiscali, aceasta nu este de natură să atragă neluarea în considerare a deşeurilor predate la stabilirea bazei de impunere a deşeurilor valorificate, obligaţie prevăzută la art. 17 alin. (1) din H.G. nr. 621/2005 şi în normele metodologice de aplicare a hotărârii de Guvern.
3. Instanţa de fond în mod nelegal a preluat constatările organelor de control şi a reţinut că vânzarea deşeurilor nu este sinonimă cu valorificarea.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că, în primul rând, prin vânzarea deşeurilor se înţelege şi valorificarea acestora, deoarece societatea către care a înstrăinat deşeurile avea ca obiect de activitate reciclarea. Faptul că deşeurile au fost valorificate în schimbul unui preţ, nu schimbă scopul tranzacţiei, operaţiunea de valorificare fiind reciclarea efectuată de persoanele către care au fost vândute/valorificate deşeurile.
În al doilea rând, a susţinut că, atât timp cât SC R. Vâlcea S.A desfăşoară o gamă diversă de activităţi în domeniul colectării, prelucrării şi comercializării materialelor refolosibile, este evident că scopul încheierii contractului a fost acela de a îndeplini obiectivul anual de valorificare a deşeurilor.
4. Recurenta a criticat susţinerea intimatei din răspunsul la contestaţie, în sensul că nu a încheiat contract cu SC E.R.A. SRL, ce a fost preluată de instanţa de fond în motivarea hotărârii atacate, precizând că a invocat această împrejurare ca apărare faţă de concluziile inspectorilor fiscale, care nu au luat în considerare la stabilirea bazei de impunere ca fiind valorificate şi reciclate cantităţile de deşeuri predate către SC R. Vâlcea, cu motivarea că această societate a valorificat deşeurile printr-o metodă care nu este prevăzută lege, respectiv, "valorificare la societăţi autorizate şi consumatori finali".
5. Recurenta a contestat şi modul de determinare prin estimare a cantităţilor de ambalaje pe tipuri de material, introduse pe piaţa naţională prin importul de mărfuri ambalate în perioada 2005 - 2009, ca fiind nelegal, raportat la stabilirea cantităţilor de ambalaje şi a datei introducerii pe piaţă.
A arătat că prima instanţă în mod nefondat a apreciat că această evidenţă este întocmită corect de inspectorii fiscali, deşi expertul contabil desemnat de instanţă, a constatat că parte din aprecierile inspectorilor fiscali sunt greşite. Mai mult, aceste aprecieri nu influenţează cantitatea de ambalaje reciclate şi nici modalitatea de îndeplinire a obiectivului anual de reciclare.
6. În mod greşit instanţa de fond a apreciat că "nu se susţine calculul făcut de expert" cu privire la accesorii.
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a solicitat luarea în considerare a anexelor 17 şi 18 întocmite de expert, precizând că debitul real ce trebuia stabilit de către inspectorii fiscali, la care se ajunge cu majorări, dobânzi şi penalităţi, este de 133 453,47 lei.
7. Recurenta a învederat că perioada pentru care s-a stabilit obligaţia de plată a majorărilor de întârziere, respectiv începând cu anul 2005, este nelegală, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că "societatea poate fi obligată la plata majorărilor şi penalităţilor pentru contribuţii stabilite sau datorate, numai după 1 ianuarie 2006, deoarece de atunci a intrat în vigoare O.U.G. nr. 196/2005, act normativ care abrogă vechea legislaţie, astfel că a admite teza acesteia ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii civile, ceea ce reprezintă încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile."
Printre textele legale invocate de intimată ca temei pentru modul de calcul al accesoriilor se regăseşte O.G. nr. 25/2008, act normativ care a fost abrogat prin art. II din Legea nr. 179/2010.
De asemenea, recurenta a afirmat că valoarea taxei pe ambalaje nu este stabilită în concordanţă cu legislaţia în vigoare, aplicându-se taxe în alte limite decât cele legale.
8. Recurenta a apreciat că efectuarea inspecţiei fiscale a fost realizată pe o perioadă mai mare decât termenul general de prescripţie, respectiv, inclusiv pentru anul 2005.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că Legea nr. 73/2000 stabileşte expres la art. 2, că Fondul pentru mediu este un fond special extrabugetar, care se constituie, se gestionează şi se utilizează, în conformitate cu prevederile Legii nr. 73/2000 şi a altor dispoziţii legale.
Prin O.U.G. nr. 93/2001, Legea nr. 73/2000 a fost modificată şi completată, prevăzându-se că Fondul pentru mediu se constituie, se gestionează şi se utilizează în conformitate cu prevederile Legii nr. 73/2000 şi ale Legii privind finanţele publice nr. 72/1996.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 2 pct. 28 şi art. 78 din Legea privind finanţele publice, rezultă că Fondul pentru mediu, caracterizat ca un fond special de Legea nr. 73/2000, nu este un fond special în înţelesul Legii nr. 500/2002.
Faptul că regimul juridic al Fondului pentru mediu nu este acelaşi cu cel al fondurilor bugetare, rezultă şi din cuprinsul O.U.G. nr. 196/2005, act normativ care prevede expres la art. 12, că veniturile la Fondul pentru mediu urmează regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi al altor sume datorate bugetului general consolidat reglementat de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
În consecinţă, numai de la apariţia O.U.G nr. 196/2005, Fondul pentru mediu are acelaşi regim juridic cu fondurile bugetare, astfel încât, nu se poate concluziona că termenul de prescripţie al dreptului de a stabili obligaţii la Fondul pentru mediu pentru anul 2005, este cel aplicabil creanţelor bugetare.
Pentru motivele arătate, recurenta apreciază că termenul de prescripţie aplicabil dreptului de a stabili obligaţii la Fondul pentru mediu pentru anul 2005, este termenul general de prescripţie de 3 ani, care se împlinea în anul 2008.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de recurs formulate şi din oficiu, în limitele -prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiat.
Hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cu arătarea perioadei supuse inspecţiei fiscale, a contribuţiilor la Fondul pentru mediu avute în vedere şi a dispoziţiilor legale incidente, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.
În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.
În mod corect prima instanţă a reţinut că, din înscrisurile existente la dosarul cauzei, rezultă că în documentele de însoţire a deşeurilor nu se menţionează că acestea au fost încredinţate spre valorificare în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje, obligaţie prevăzută atât la art. 17 alin. (4) din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi la art. 33 alin. (4) din Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu.
De asemenea, în raport de înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă, instanţa de fond a constatat că aceasta nu a prezentat organelor de control o situaţie eliberată de agentul economic valorificator, prin care să se evidenţieze distinct cantităţile de deşeuri de ambalaje valorificate, precum şi metoda de valorificare, nefiind astfel respectate prevederile art. 33 alin. (3) lit. b) din Ordinul nr. 578/2006.
Or, fapta operatorului economic care nu a menţionat în documentele de însoţire a deşeurilor de ambalaje dacă încredinţarea spre valorificare/reciclare a acestora se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale, constituie contravenţie, potrivit art. 26 alin. (1) lit. e) din H.G. nr. 621/2005, ceea ce conduce la concluzia că cerinţa prevăzută la art. 17 alin. (4) din aceeaşi hotărâre de Guvern, nu poate fi ignorată.
În acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte consideră că aceeaşi faptă nu exclude forme concomitente de răspundere - penală, civilă, administrativă, fiscală, astfel încât, este neîntemeiat să se susţină că răspunderea contravenţională ar exclude răspunderea fiscală a contribuabilului.
În ceea ce priveşte cantităţile de deşeuri de ambalaje predate către SC R. SA Vâlcea în perioada 2005 - 2009, instanţa de recurs reţine că societatea reclamantă a predat cantităţile respective de deşeuri pe baza unor contracte de vânzare-cumpărare şi nu le-a încredinţat în scopul şi în condiţiile expres prevăzute de dispoziţiile H.G. nr. 621/2005 şi Ordinul nr. 578/2006, astfel că, în mod legal, organele fiscale nu le-au luat în calcul la îndeplinirea obiectivului anual de valorificare şi reciclare.
Susţinerea recurentei în sensul că operaţiunea de valorificare reprezintă reciclarea de către societatea căreia i-a vândut deşeurile, nu poate fi primită, având în vedere că metoda de valorificare utilizată de SC R. SA Vâlcea a constat în "valorificare la societăţi autorizate şi consumatori finali", metodă care nu este prevăzută în anexa 2B din O.U.G. nr. 70/2000 privind regimul deşeurilor. Mai mult, pentru anul 2009, SC R. SA Vâlcea a precizat drept metodă, de valorificare a deşeurilor din plastic "transformare în granule şi valorificare", în condiţiile în care, potrivit Autorizaţiei de mediu nr. 131/2006, cu valabilitate prelungită până la data de 20 iunie 2011, SC R. SA Vâlcea nu a fost autorizată să desfăşoare activitate de reciclare a deşeurilor din plastic.
De asemenea, împrejurarea că SC R. SA Vâlcea a valorificat deşeuri în cadrului sistemului organizat de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje al SC E.R.A. SA, operator economic autorizat, nu echivalează cu îndeplinirea de către reclamantă a obiectivelor anuale de valorificare/reciclare.
Critica recurentei referitoare la nelegalitatea modului de determinare prin estimare a cantităţilor de ambalaje pe tipuri de material, introduse pe piaţa naţională prin importuri de mărfuri ambalate în perioada 2005 - 2009, este neîntemeiată, având în vedere că reclamanta nu a ţinut evidenţa gestiunii acestor cantităţi de ambalaje, pentru fiecare tip de material şi a datei ieşirii lor din gestiune, situaţie în care, în mod corect, organele fiscale au procedat la determinarea cantităţilor de ambalaje pe baza declaraţiilor vamale de import şi a facturilor de import.
De asemenea, în mod judicios instanţa de fond a reţinut faptul că singura condiţie prevăzută de lege este ca ambalajele să fie introduse pe piaţa naţională, intenţia legiuitorului fiind aceea de a institui plata unei taxe la Fondul pentru mediu în sarcina tuturor operatorilor economici, pentru toate ambalajele introduse pe piaţa naţională, indiferent de provenienţa acestora, în scopul protecţiei mediului şi a sancţionării prin plată a poluatorului (Deciziile nr. 542/2009 şi nr. 1421/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal).
Susţinerile reclamantei privind nedatorarea accesoriilor constând în dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru contribuţiile aferente anului 2005, neachitate, nu pot fi primite, observându-se că prima instanţă a stabilit în mod corect cadrul legal incident în speţă.
Astfel, neîndeplinirea de către operatorii economici a obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare, precizate în Anexa 4 la H.G. nr. 621/2005, atrage obligaţia acestora de a plăti contribuţiile la Fondul pentru mediu, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Metodologia de calcul a acestor contribuţii şi taxe a fost aprobată prin Ordinul nr. 578/2006, aplicabil şi în cauză, care are ca scop stabilirea unui mod de calcul unitar şi documentat pentru contribuţiile şi taxele prevăzute la pct. 9 alin. (1) lit. a) - j) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu, care a abrogat Legea nr. 73/2000.
Dispoziţiile O.G. nr. 25/2008 au fost invocate de către organul fiscal drept temei în drept pentru modul de calcul al accesoriilor, raportat la perioada în care acest act normativ a produs efecte juridice, respectiv, 01 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2009.
În mod corect instanţa de fond nu şi-a însuşit calculul efectuat de expertul tehnic judiciar, reţinând că acesta a luat în considerare operaţiuni care nu sunt specifice, potrivit legii, pentru realizarea de către reclamantă a obiectivelor anuale de Valorificare şi reciclare, având în vedere că aceste aspecte nu ţin de constatări de fapt ci de însăşi interpretarea probelor de care se prevalează reclamanta, atribut ce revine exclusiv instanţei, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte afirmaţia recurentei în sensul că valoarea taxei pe ambalaje nu a fost stabilită în concordanţă cu legislaţia în vigoare, în acord cu judecătorul fondului, se constată că nu au fost prezentate argumente în dovedirea acestei susţineri.
De asemenea, critica reclamantei referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor legale ce reglementează termenul de prescripţie, este neîntemeiată.
Din interpretarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, act normativ în vigoare până la data de 30 decembrie 2005, art. 1 alin. (1) - (3) din Legea nr. 72/1996 privind finanţele publice (în vigoare până la data de 01 ianuarie 2003), precum şi a dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 500/2002, act normativ prin care a fost abrogată Legea nr. 72/1996 şi O.U.G. nr. 196/2005 (în vigoare de la data de 30 decembrie 2005), rezultă că atât sub imperiul Legii nr. 73/2000, cât şi ulterior, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 196/2005, contribuţiile la Fondul pentru mediu au natura juridică a unor resurse financiare ale statului, constituite potrivit art. 1 din Legea nr. 72/1996, respectiv, art. 1 din Legea nr. 500/2002.
Prin urmare, dreptul Administraţiei Fondului pentru Mediu de a stabili contribuţiile la acest fond se prescrie în termenul de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, chiar dacă perioada supusă controlului ar cuprinde şi un interval de timp situat anterior intrării în vigoare a Codului de procedură fiscală şi O.U.G. nr. 196/2005, întrucât ceea ce prezintă relevanţă este natura bugetară a creanţei şi executarea ei potrivit regulilor specifice acestei categorii de venituri publice.
În acest sens, este soluţia de unificare a practicii judiciare adoptată de judecătorii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţa din 25 februarie 2008, în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii, în raport de dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, republicată şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală coroborat cu art. 9 alin. (1) din Legea nr. 73/2000 şi în raport de data naşterii creanţei fiscale, în mod judicios instanţa de fond a reţinut că societatea reclamantă datorează contribuţia la Fondul pentru mediu inclusiv pentru anul 2005.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta SC M. SA Râmnicu Vâlcea, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SA Râmnicu Vâlcea împotriva Sentinţei civile nr. 209/F-CONT din 9 mai 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3910/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4522/2014. Contencios → |
|---|
