ICCJ. Decizia nr. 4032/2014. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4032/2014
Dosar nr. 1832/54/2012
Şedinţa publică de la 29 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 7 septembrie 2012, reclamanţii P.D.L. şi P.I. au chemat în judecată A.F.P. a mun. Craiova - în prezent D.G.R. a A.F.P. Craiova - solicitând anularea Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 84188 din 2 noiembrie 2011 şi a Deciziei emise în soluţionarea contestaţiei nr. 125243 din 27 aprilie 2012, cu consecinţa constatării inexistenţei obligaţiei de plată a sumei de 537.590 lei, din care 212.337 lei taxe, impozite, contribuţii şi 325.253 lei accesorii aferente.
În motivarea cererii, reclamanţii au învederat că organul fiscal a constatat în mod eronat că, în calitate de administratori ai SC I. SRL, răspund solidar pentru obligaţiile de plată restante ale societăţii declarate insolvabilă, în condiţiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) C. proc. fisc., întrucât nu s-a demonstrat îndeplinirea cerinţei relei credinţe.
Astfel, au arătat reclamanţii, ei au fost de bună credinţă, încercând să redreseze situaţia economică a societăţii care, la data sechestrului, avea în patrimoniu bunuri în valoare de peste 1.600.000 lei, sumă ce depăşea cuantumul creanţei bugetare.
Prin sentinţa nr. 14 din 22 ianuarie 2013, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că SC I. SRL ai cărei administratori sunt reclamanţii a început să înregistreze debite către bugetul general consolidat al statului din anul 2006, prin procesul-verbal din 25 octombrie 2011 declarându-se starea de insolvabilitate a societăţii, în raport de împrejurarea că valoarea bunurilor urmăribile este mai mică decât obligaţiile fiscale de plată.
Instanţa de fond a constatat legalitatea şi temeinicia deciziei de antrenare a răspunderii solidare, reţinând că sunt îndeplinite cerinţele art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) C. proc. fisc., în sensul că, administratorii, cu rea credinţă, nu au achitat la scadenţă obligaţiile fiscale datorate de societate şi necontestate şi nici nu au cerut tribunalului deschiderea procedurii insolvenţei, astfel cum aveau obligaţia potrivit art. 27 din Legea nr. 85/2006.
Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii P.D.L. şi P.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea este lipsită de temei legal şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Astfel, reclamanţii au învederat că prima instanţă nu a analizat critica adusă actelor administrative contestate referitoare la nemotivarea îndeplinirii condiţiei relei credinţe, cerinţă procedurală obligatorie, în raport de care decizia de antrenare a răspunderii solidare apare ca nelegală şi netemeinică.
Reclamanţii au arătat, de asemenea, că judecătorul fondului a reţinut în mod eronat că sunt întrunite cerinţele art. 27 alin. (2) lit. a) şi d) C. proc. fisc., fără a exista probe care să susţină această concluzie.
Astfel, au menţionat reclamanţii, simpla neplată a obligaţiilor societăţii nu este motiv de antrenare a răspunderii solidare, în condiţiile în care, în perioada 2006-2011, au fost totuşi achitate debite către bugetul general consolidat în valoare de 141.889 lei, iar SC I. SRL avea bunuri în patrimoniu evaluate chiar de organul fiscal la un cuantum de 3 ori mai mare decât totalul pasivului, împrejurare care justifică neformularea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Referitor la omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra criticii privind nemotivarea actului administrativ, Curtea constată că, prin acţiune reclamanţii au invocat nelegalitatea deciziei de antrenare a răspunderii solidare, pe considerentul că temeiul de drept reţinut nu corespunde stării de fapt constatate.
Or, sub acest aspect, instanţa de fond a apreciat că actul administrativ a reţinut în mod corect, faţă de faptele descrise, incidenţa prevederilor art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) C. proc. fisc., inclusiv cerinţa relei credinţe a administratorilor societăţii.
Cu privire la cea de-a doua critică adusă sentinţei, Curtea constată că în cauză se verifică ipoteza reglementată de textul de lege susmenţionat, atât referitor la cerinţa declarării insolvabilităţii debitorului de către organul competent, cât şi la cea privind conduita administratorilor societăţii.
Potrivit art. 176 alin. (1) C. proc. fisc., este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu au venituri sau bunuri urmăribile.
În cauză, prin procesul-verbal din 25 octombrie 2011 al A.F.P. a mun. Craiova s-a declarat starea de insolvabilitate a SC I. SRL, reţinându-se că debitele societăţii sunt în cuantum total de 537.590 lei, ce depăşeşte valoarea bunurilor şi veniturilor urmăribile.
Acest act administrativ a fost contestat de societate, care a susţinut că valoarea bunurilor urmăribile este mult mai mare şi că nu se justifică declararea stării de insolvabilitate.
Acţiunea formulată a fost însă respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa nr. 3079/2012 a Tribunalului Dolj, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 11851/2012 a Curţii de Apel Craiova, instanţele reţinând că a fost corect stabilit cuantumul activelor societăţii, întrucât valorile constatate prin raportul de evaluare invocat de societate, efectuat în august 2010, nu au fost înscrise în ultima balanţă contabilă din 31 decembrie 2010.
În raport de prevederile art. 3 şi 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi ale art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) C. proc. fisc., s-a constatat în mod corect şi îndeplinirea celorlalte condiţii pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorilor.
Astfel, art. 3 din Legea nr. 85/2006 defineşte starea de insolvenţă ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului caracterizată prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, aceasta fiind prezumată ca fiind vădită când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria faţă de creditor.
Potrivit art. 27 alin. (1) din acelaşi act normativ,debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor legii insolvenţei în maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvabilitate.
Din economia prevederilor actului normativ susmenţionat rezultă în mod neechivoc faptul că obligaţia constatării stării de insolvenţă revine debitorului, prin administratorii săi.
Potrivit art. 27 alin. (2) C. proc. fisc., pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar cu acesta: - lit. c) administratorii care, cu rea credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stări de insolvabilitate; - lit. d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că datoriile către bugetul general consolidat ale SC I. SRL datau din anul 2006, nu au fost efectuate plăţi, cu toate că, pentru încasarea creanţelor au fost emise somaţii, au fost înfiinţate popriri asupra conturilor băneşti şi sechestre asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile şi au fost organizate licitaţii publice pentru valorificarea respectivelor bunuri - măsuri enumerate în procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate.
Reaua credinţă a administratorilor este evidentă şi a fost corect reţinută, în condiţiile în care aceştia nu au analizat situaţia contabilă a societăţii, nu au negociat restructurarea datoriilor către buget şi nu şi-au îndeplinit obligaţia legală ca ei înşişi, constatând apariţia stării de insolvabilitate, să solicite instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei obligaţie la care face trimitere textul art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc.
În raport de cele expuse mai sus, Curtea constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică, urmând a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de P.D.L. şi P.I. împotriva sentinţei civile nr. 14 din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4028/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4033/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
