ICCJ. Decizia nr. 4034/2014. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4034/2014
Dosar nr. 10773/2/2011
Şedinţa publică de la 29 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., anularea Deciziei nr. 673 din 29 noiembrie 2011 emisă de pârât, prin care a fost sancţionată cu amendă de 10.000 lei şi exonerarea sa de la plata amenzii.
În subsidiar, reclamanta a solicitat a se constata că sancţiunea aplicată este disproporţionată faţă de gravitatea faptei şi să se dispună înlocuirea amenzii cu cea a somaţiei publice.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că decizia contestată este nelegală şi netemeinică, pentru că încalcă dispoziţiile art. 10 din O.G. nr. 2/2001, nefiind individualizată sancţiunea aplicată pentru fiecare dintre faptele contravenţionale constatate şi sancţionate.
A mai susţinut că actul contestat încalcă dreptul constituţional la liberă exprimare.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 3602 din 29 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat Decizia C.N.A. nr. 673 din 29 noiembrie 2011 şi a exonerat reclamanta de plata amenzii în cuantum de 10.000 lei.
A constatat instanţa că, prin decizia contestată, C.N.A. a aplicat radiodifuzorului SC A. SA pentru postul A.N.C.A., o amendă în cuantum de 10.000 lei pentru încălcarea art. 34 alin. (1) şi art. 40 alin. (3) din Decizia C.N.A. nr. 220/2011, reţinându-se că în perioada septembrie-noiembrie 2011, postul de televiziune a difuzat mai multe ediţii ale emisiunii „În gura presei”, în care realizatorul emisiunii a folosit un limbaj injurios şi a transmis mesaje potrivit cărora violenţa poate constitui o formă de rezolvare a problemelor/conflictelor în raport cu alţi membri ai societăţii.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, în raport cu dispoziţiile art. 90 alin. (4) şi art. 94 din Legea nr. 504/2002 şi cu prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul al contravenţiilor, că pârâtul trebuia să aplice o sancţiune pentru fiecare contravenţie, făcând o individualizare concretă pentru fiecare faptă cu caracter contravenţional în parte, astfel încât, să se poată efectua un control de legalitate cu privire la gravitatea faptei, faţă de efectele acesteia şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an.
Astfel, faptele reţinute neavând un caracter continuu, întrucât pentru fiecare emisiune moderatorul s-a referit asupra unor subiecte diferite şi persoane diferite, pârâtul, aplicând o singură sancţiune, a încălcat dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 coroborat cu art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 3602 din 29 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul C.N.A., invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Recurentul-pârât a susţinut că hotărârea primei instanţe este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, pentru următoarele motive:
În motivarea nulităţii Deciziei C.N.A. nr. 674 din 29 noiembrie 2011, instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art. 10 din O.G. nr. 2/2001 şi a considerat, fără temei, că acestea sunt aplicabile speţei de faţă.
Astfel, O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată prin Legea nr. 180/2002, instituie cadrul general al constatării şi sancţionării contravenţiilor şi cuprinde norme juridice cu caracter principial în legătură cu modul de întocmire a procesului-verbal de constatare a contravenţiei sau a contravenţiilor.
Or, obiectul prezentei cereri de chemare în judecată îl constituie o decizie de sancţionare, act administrativ, ale cărei condiţii de formă şi fond sunt clar determinate în Legea audiovizualului.
Practic, între decizia de sancţionare şi procesul-verbal de constatare a contravenţiei, nu există o asemănare sau o identitate privind condiţiile de fond şi formă şi nici măcar, o legătură de tipul întreg-parte, pentru a se putea afirma că dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 sunt aplicabile şi Deciziei C.N.A. nr. 674/2011.
Aspectele care dovedesc că Legea audiovizualului este un act normativ derogatoriu de la O.G. nr. 2/2001, privesc competenţa materială şi teritorială, caracterul executoriu al deciziei de sancţionare şi soluţia ce poate fi pronunţată de instanţa de judecată.
De asemenea, în numeroase speţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că deciziile emise de C.N.A. sunt acte administrative, ale căror formă şi fond se raportează la Legea nr. 504/2002, derogând astfel de la dreptul comun în materia contravenţională (Decizia nr. 3255/2007, Decizia nr. 335/2008).
În motivarea sentinţei, instanţa de fond a precizat, fără temei, că prin decizia de sancţionare s-a reţinut săvârşirea a două fapte, când, în realitate, a fost reţinută o singură faptă complexă şi anume, aceea privind folosirea unui limbaj injurios de natură să afecteze imaginea persoanei.
Împrejurarea că această faptă este susceptibilă de încălcarea a două dispoziţii legale din cadrul aceluiaşi capitol, nu echivalează cu săvârşirea a două fapte. Mai mult, încălcarea art. 34 alin. (1) a fost realizată prin aceeaşi faptă, de folosire a unui limbaj injurios şi, în consecinţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 10 din O.G. nr. 2/2001.
4. Apărările formulate de intimata-reclamantă SC A. SA.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata-reclamantă SC A. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică, reiterând, în esenţă argumentele prezentate în cererea dedusă judecăţii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de recurs formulate şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În mod greşit instanţa de fond a constatat incidenţa în cauză a motivului de nulitate a deciziei contestate, reprezentat de încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din O.G. alin. (1) nr. 2/2001.
Astfel, obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie anularea Deciziei nr. 673 din 29 noiembrie 2011 emisă de C.N.A., prin care s-a dispus sancţionarea reclamantei cu amendă în cuantum de 10.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art. 34 alin. (1) şi art. 40 alin. (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.
Având în vedere dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 504/2002 şi luând în considerare natura juridică a deciziei de sancţionare emise de C.N.A. şi anume, act administrativ de autoritate, ale cărui condiţii de formă şi fond sunt prevăzute de Legea audiovizualului, se constată că deciziei contestate nu îi sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 2/2001.
Dispoziţiile legale cuprinse în O.G. nr. 2/2001 constituie dreptul comun în materie contravenţională şi nu sunt aplicabile deciziilor emise de C.N.A. în temeiul prevederilor Legii nr. 504/2002, care conţin norme ce derogă de la regimul juridic general instituit de O.G. nr. 2/2001.
Natura specială derogatorie a prevederilor Legii audiovizualului de la dispoziţiile generale ale O.G. nr. 2/2001, rezultă din modul de reglementare, sub aspectul competenţei emiterii deciziilor, a domeniului în care acestea sunt emise, a conţinutului şi a posibilităţii de contestare la instanţa de contencios administrativ.
Dispoziţiile art. 94 din Legea nr. 504/2002, invocate de către instanţa de fond în susţinerea aplicării în cauză a prevederilor art. 10 din O.G. nr. 2001, fac referire numai la contravenţiile constatate de A.N.A.R.C., astfel încât, nu se poate reţine că dispoziţiile ordonanţei sunt aplicabile şi faptelor constatate şi sancţionate de C.N.A., în lipsa menţionării în mod expres a acestui fapt în cuprinsul textului de lege.
În consecinţă, prevederile art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, care instituie obligaţia autorităţii de a individualiza sancţiunea aplicată pentru fiecare dintre contravenţiile săvârşite, nu sunt aplicabile Deciziei nr. 673 din 29 noiembrie 2011 emisă de C.N.A., nefiind incident motivul de nulitate al deciziei rezultat din încălcarea acestor dispoziţii legale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâtul C.N.A., casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea analizării susţinerilor şi apărărilor formulate de părţi pe fondul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de C.N.A. împotriva sentinţei civile nr. 3602 din 29 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4033/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4038/2014. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
