ICCJ. Decizia nr. 4253/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4253/2014
Dosar nr. 8707/30/2012
Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 8707/30/2012, reclamanta SC E.D. SRL, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., a solicitat anularea ca nelegale a Deciziei nr. 010 din 28 februarie 2012 emisă de C.A.O.P.S.A.A. din cadrul M.F.P. Bucureşti, comunicată la data de 15 martie 2012, prin care s-a dispus respingerea cererii de autorizare; anularea Deciziei nr. 063 din 08 august 2012 emisă de Comisia pârâtă, comunicată la data de 30 august 2012, prin care s-a dispus respingerea contestaţiei împotriva actului administrativ; obligarea pârâtei la acordarea A.A.F.P.Ţ., solicitată prin cererea din data de 12 martie 2010.
În motivarea acţiunii, reclamanta a apreciat că respingerea cererii pentru acordarea A.A.F.P.Ţ. de către pârâtă este neîntemeiată, nu aduce argumente legale, nu are corespondent în realitate, refuzul bazându-se pe incompetenţa funcţionarilor publici.
Prin refuzul manifestat de pârâtă, societatea reclamantă nu este autorizată ca antrepozit fiscal pentru producţia de ţigarete, refuzând chiar recunoaşterea îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea A.A.F.P.Ţ.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi menţinerea ca temeinice şi legale a deciziilor a căror anulare s-a solicitat.
Pârâta a apreciat că reclamanta nu poate face dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de C. fisc. pentru autorizarea ca A.F.P.Ţ.
Prin sentinţa civilă nr. 3891 din 10 iulie 2013, Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 381 din 9 septembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei SC E.D. SRL împotriva pârâtului M.F.P., a dispus anularea Deciziei nr. 010 din 28 februarie 2012 şi a Deciziei nr. 063 din 08 august 2012, emise de Comisia de specialitate din cadrul M.F.P. şi în consecinţă, a obligat pârâtul să acorde societăţii reclamante autorizaţia de antrepozit fiscal de Producţie ţigarete conform cererii acesteia din 12 martie 2010.
A obligat pârâta la plata sumei de 2480 lei cheltuieli de judecată către reclamantă - onorariu avocaţial.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că motivele de respingere a cererii de autorizaţie conform Deciziei iniţiale nr. 010 din 28 februarie 2012, aşa cum au fost menţinute prin Decizia nr. 063 din 08 august 2012, de soluţionare a contestaţiei administrative, sunt următoarele:
1. La societate nu se constată existenţa unui transfer real de proprietate al liniei tehnologice de fabricat ţigarete;
2. Valoarea de achiziţie a utilajelor care contribuie la activitatea de producţie a fost supraevaluată, urmărindu-se în fapt încasarea, prin rambursare credit, a unei valori de aproximativ 10 ori mai mare decât cea cu care a fost achiziţionat bunul;
3. Prin forma actuală de vânzare există posibilitatea, în opinia emitentei actului administrativ contestat, ca instituţia fiscală să întâmpine greutăţi în cazul în care s-ar impune aplicarea unor masuri executorii sau asigurătorii asupra bunurilor societăţii;
4. Asociatul unic al societăţii a acţionat în dublă calitate, atât ca solicitant al antrepozitului fiscal cât şi ca mandatar pentru cumpărarea fabricii de ţigarete şi tipografie în numele SC L.D.T.I. SRL, societate comercială a cărei cerere de autorizare ca antrepozit fiscal a fost respinsă de Comisie;
5. Echipa de control a ajuns la concluzia că resursele proprii ale societăţii sunt mai mici decât resursele atrase şi împrumutate.
a. Referitor la primul motiv menţionat, organul de soluţionare a contestaţiei a argumentat că lipsa unui transfer real de proprietate al liniei tehnologice de fabricat ţigarete, întrucât contractul de achiziţie permite vânzătorului să ridice bunul în orice moment, în cazul neplăţii unei rate lunare, conduce la încălcarea prev. pct. 84 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004, potrivit cu care persoanele care intenţionează să fie autorizate ca antrepozitari de producţie de produse accizabile trebuie să deţină în proprietate sau să deţină contracte de leasing financiar pentru instalaţiile şi echipamentele care contribuie direct la producţia de produse accizabile pentru care urmează să fie autorizat."
A reţinut prima instanţă că, în raport cu texul menţionat, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de respingere a cererii de autorizare, argumentul nu subzistă având în vedere pe de-o parte, contractul de vânzare cumpărare din 18 ianuarie 2010 de la filele 25, 26 vol. III dosar tribunal şi prevederile art. 5 din contract potrivit cărora, marfa vândută - constând în linie tehnologică de fabricat ţigarete, descrisă la art. 1 din contract - devine proprietatea cumpărătorului din momentul semnării contractului de vânzare cumpărare, cumpărător identificat în persoana societăţii reclamante.
Pe de altă parte, în condiţiile stipulării acestei clauze, suspiciunile organelor fiscale privind posibila nerespectare a celorlalte clauze contractuale privind neachitarea ratelor sau interdicţia de vânzare se dovedesc a fi lipsite de temei legal, cu atât mai mult cu cât reclamanta a ataşat cauzei dispoziţii de plată către vânzător din 02 iulie şi 02 august 2012 - fila 27, vol. III, în copie conformă cu originalul, cu care susţine că face dovada integrală a preţului de 320.000 euro, stipulat la art. 2 din contract, dispoziţii care, deşi sunt emise anterior datei soluţionării contestaţiei administrative, sunt ignorate în argumentaţie de către organul fiscal.
b. Cât priveşte faptul că vânzătorul bunului este aceeaşi persoană cu asociatul unic al societăţii reclamante, a apreciat instanţa de fond că acesta nu are corespondent în încălcarea unei nome legale, potrivit motivaţiei din deciziile contestate, iar argumentul organului emitent potrivit cu care, valoarea de achiziţie anterior menţionată a fost supraevaluată în raport cu uzura bunului, urmărindu-se în realitate obţinerea unui credit de 10 ori mare decât valoarea acesteia - nu a fost probat în fapt şi nici nu s-a invocat ipoteza legală încălcată sub acest aspect.
c. A reţinut curtea de apel că din această perspectivă nu subzistă nici argumentele 3 şi 4 anterior expuse, acestea fiind de fapt simple suspiciuni ale organului emitent privind imposibilitatea concretizării unei eventuale executări silite ale bunurilor societăţii, iar pretinsa dublă calitate asociatului unic al societăţii nu relevă vreo incompatibilitate interzisă de legislaţia în materie în raport cu acţiunile invocate ale acestuia, în calitate de solicitant al antrepozitului fiscal pentru societatea reclamantă şi fost mandatar al unei alte societăţi căreia i s-a respins în anul 2004, o cerere de autorizare similară.
A apreciat instanţa de fond că singura cerinţă pentru autorizare prevăzută în acest sens, este cea prevăzută de art. 20623 lit. e) C. fisc., potrivit cu care administratorii persoanelor juridice care urmează să-şi desfăşoare activitatea ca antrepozitar autorizat, trebuia să nu fi fost condamnaţi în mod definitiv pentru vreuna din infracţiunile prevăzute în mod expres de textul de lege.
Astfel, condiţiile prevăzute de legislaţia în materie sunt cuprinse în art. 20622, art. 20623 şi art. 20625 C. fisc., invocate chiar de către pârâtă în deciziile contestate.
d. în ceea ce priveşte ultimul argument al autorităţii pârâte din decizia de respingere a cererii de autorizare, acela că resursele proprii ale societăţii sunt mai mici decât resursele atrase şi împrumutate, s-a întemeiat pe calculul garantei solicitate, datele din manualul de producţie şi declaraţia privind nivelul de utilizare al capacităţii teoretice de 83%, pe baza cărora s-a conchis că gradul de utilizare al capacităţii de producţie ar fi de doar 10%, în care producţie fabricată de 6.000.000 ţigarete pe lună şi capacitate de producţie teoretică de 57.170.400 ţigarete pe lună. Or, din perspectiva dispoziţiilor pct. 85 alin. (1) şi (2) din Norme, organul fiscal trebuia să analizeze în primul rând existenţa unei capacităţi de producţie minime estimate ca volum mediu trimestrial, în raport cu an preţ maxim de vânzare cu amănuntul, de 2.500.000 euro, şi în consecinţă capacitatea de depozitare disponibilă, conform alin. (3) al aceleiaşi norme.
Referitor la forma în vigoare a dispoziţiilor legale incidente speţei de faţă, prima instanţă a observat că cererea de autorizare a reclamantei datează din anul 2010, iar potrivit preambulului Deciziei nr. 010 din 28 februarie 2012, aceasta a fost analizată de D.J.A.O.V. Timiş ca organ competent, documentaţia anexată fiind transmisă autorităţii pârâte completată cu mai multe adrese pe parcursul anului 2011.
În acest context, devine relevant faptul că adresa finală prin care D.J.A.O.V. Timiş, propune respingerea cererii reclamantei, pentru aceleaşi motive însuşite prin Decizia nr. 010 din 28 februarie 2012, datează din 18 noiembrie 2011 având numărul de înregistrare 7990, iar modificarea legislativă a art. 206/22 alin. (3) care introduce noi condiţii ale autorizării la lit. h) și i), respectiv, "h) deţinerea autorizaţiei de mediu/autorizaţiei integrate de mediu, eliberată potrivit legislaţiei în domeniu, sau dovada că au fost întreprinse demersurile în vederea obţinerii acestora; i) dovada constituirii capitalului social minim subscris şi vărsat în cuantumul prevăzut în normele metodologice.", devine operanta abia începând cu data de 31 ianuarie 2012, odată cu intrarea în vigoare a O.G. nr. 30/2011 de modificare a Legii nr. 571/2003.
În mod corespunzător, începând cu aceeaşi dată, a fost modificat cuprinsul pct. 84 din Norme prin introducerea unui nou alin. (4)1, potrivit cu care, „Persoanele care intenţionează să fie autorizate ca antrepozitari autorizaţi pentru producţie de produse accizabile trebuie să prezinte dovada constituirii capitalului social subscris şi vărsat minim stabilit pe categorii de produse accizabile, după cum urmează: . n) pentru producţia de tutun prelucrat - 2.000.000 lei.
În acest context, instanţa de fond a tras concluzia că apare ca fiind nelegal procedeul comisiei abilitate de a soluţiona cererea de autorizare prevalându-se de cerinţe care nu erau în vigoare la data finalizării cererii şi documentaţiei anexe şi analizării acestora de organul local competent, respectiv, invocarea în soluţionarea contestaţiei administrative a dispoziţiilor pct. 84 alin. (4)1 din norme, ca argument de drept hotărâtor pentru respingerea contestaţiei.
Într-o atare situaţie, în condiţiile în care pârâta aprecia că reclamanta trebuia să îndeplinească noile cerinţe legale în vigoare la data soluţionării contestaţiei, aceasta trebuia să solicite completarea documentaţiei în consecinţă, şi nu să respingă cererea reclamantei, cu atât mai mult cu cât s-a pârâta prevalat doar de neîndeplinirea cerinţei art. 20622 alin. (3) lit. l) din C. fisc. transpusă în norme, aceea a cuantumului capitalului social minim subscris şi vărsat, ignorând a doua cerinţă de la lit. h) a aceluiaşi alin., care impunea şi deţinerea autorizaţiei de mediu sau dovada că au fost întreprinse demersuri în vederea obţinerii acesteia, conform texului citat mai sus.
Referitor la nerespectarea dispoziţiilor art. 20622 alin. (3) lit. a) şi art. 20623 lit. b) din C. fisc., precum şi ale pct. 84 alin. (4) şi 85 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004, prin decizia iniţială de respingere a cererii de autorizare s-a reţinut că acesta se justifică prin neprezentarea documentelor concludente privind deţinerea spaţiului propus spre autorizare şi delimitarea clară acestuia de alte activităţi, cu menţiunea că reclamanta a prezentat 3 contracte de închiriere pentru clădire şi o suprafaţă de 9.000 mp, parte din acestea fiind subînchiriate ulterior altor societăţi. Deşi prin contestaţia administrativă reclamanta a arătat că îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 20623 C. fisc., inclusiv cu privire la locaţia declarată, în decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nu s-au analizat în nici un fel aceste aspecte.
Instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor menţionate ale art. 20622 alin. (3) lit. a) şi art. 20623 lit. b) din C. fisc., cererea de autorizare trebuie să conţină informaţii şi să fie însoţită de documente si cu privire la amplasarea si natura locului, iar acesta trebuie să fie amplasat, construit şi echipat astfel încât să nu permită scoaterea produselor accizabile din acest loc fără plata accizelor, conform prevederilor din normele metodologice.
Totodată, conform pct. 84 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004, anterior citate, persoanele care solicită autorizarea trebuie să deţină în proprietate sau să aibă drept de folosinţă a clădirilor şi a terenurilor, dovedite cu extrasul de carte funciară şi cu titlul de proprietate sau folosinţă corespunzător. De asemenea, dispoziţiile pct. 85 alin. (1) din Normele cuprinse în H.G. nr. 44/2004, însă după modificarea din 31 ianuarie 2012, stipulează că Jocul care urmează să fie autorizat ca antrepozit fiscal trebuie să fie strict delimitat - acces propriu, împrejmuire - iar activitatea ce se desfăşoară în acest loc trebuie să fie independentă de alte activităţi desfăşurate de persoana care solicită autorizarea şi care nu au legătură cu producţia sau depozitarea de produse accizabile".
Ori, în condiţiile în care reclamanta deţinea în folosinţă locaţia declarată prin contractele de închiriere menţionate chiar de către pârâtă, şi întrucât potrivit pct. 5 din cererea de autorizare anexată la fila 20 şi urm. vol. III din dosarul tribunalului, reclamanta a identificat un loc deţinut de 440.800 mc, exclusiv pentru depozitarea produselor accizabile, iar potrivit pct. 6, a anexat cererii un plan de amplasare a antrepozitului fiscal - nu rezultă din ce punct de vedere nu îndeplinea cerinţele specificate.
Prin urmare, a conchis prima instanţă că nerespectarea condiţiilor legale sub acest aspect nu-i poate fi imputată reclamantei, cu atât mai mult cu cât cererea de autorizare a acesteia reprezintă în fapt, formularul corespunzător prevăzut de legislaţia în vigoare până la data de 31 ianuarie 2012, iar organul de soluţionare a contestaţiei nu a analizat şi nu a confirmat neîndeplinirea condiţiilor legale cerute pentru locul antrepozitului, refuzul pârâtei de a elibera autorizaţia de antrepozit fiscal solicitată de reclamantă fiind nejustificat, în sensul dispoziţiilor Legea nr. 554/2004.
În baza art. 274 C. proc.civ, prima instanţă a obligat pârâta căzută în pretenţii la plata sumei de 2.480 lei, cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu avocat către reclamantă, conform înscrisurilor justificative depuse la dosar.
3. Recursul declarat în cauză
Împotriva acestei sentinţei a declarat recurs M.F.P. - C.A.O.P.S.A.A., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea acesteia s-a arătat.
1. În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat că hotărârea atacată nu conţine sediul nici uneia dintre părţile litigante.
În ceea ce priveşte motivele vizând analiza în fond a soluţiei, s-a arătat că la dosarul privind cererea de autorizare depusa de SC E.D. SRL sunt depuse documente din care rezulta ca instalaţiile de producţie (linia tehnologica de fabricare a ţigaretelor) ce urmau sa fie utilizate de către societate, provin de la SC L.D.T.I. SRL, pe următorul circuit:
- conform Deciziei de adjudecare a bunurilor mobile, eliberata la data de 25 septembrie 2008 de B.E.J., M.D., mijloacele fixe, inclusiv linia tehnologica de - Imbricare ţigarete, ce au aparţinut SC L.D.T.I. SRL, au fost vândute prin executare silita persoanei fizice I.E., la preţul total de 261.771,44 lei, din care linia tehnologica de fabricare ţigarete la preţul de 104.512,94 lei;
- conform datelor înscrise în contractul încheiat in data de 26 noiembrie 2008 intre I.E. și F.J., primul a vândut si cel de-al doilea a cumpărat mijloacele fixe menţionate anterior, la valoarea de 300.000 lei;
F.J. a încheiat la data de 18 ianuarie 2010, cu SC E.D. SRL, un contract de vânzare - cumpărare prin care a vândut acestei societăţi (la care este asociat unic) doar linia tehnologica de fabricare a ţigaretelor. Valoarea contractului este de 320.000 euro, rezultând astfel ca preţul la care a fost vânduta instalaţia către SC E.D. SRL, este cu mult peste valoarea la care a fost adjudecat acest bun imobil cu ocazia executării silite. De asemenea, aşa cum am arătat mai sus, in cuprinsul contractului se prevede, la art. 3 - Modalităţi de plată, plată în rate lunare pe o perioada de 5 ani, iar, la art. 4 - Neplata ratelor, menţiunea conform căreia in situaţia neplăţii la timp a unei rate, proprietarul ridica bunul de la cumpărător;
Din extrasul de C.F. din 2010 eliberat de O.C.P.I. Timiş, rezulta ca terenul pe care este situat antrepozitul fiscal pentru care se solicita autorizarea aparţine SC L.D.T.I. SRL si persoanelor fizice I.R.C. și I.R.
Totodată, mai trebuie reţinut ca, în locaţia situată în jud. Timiş, soș. Timişoara - Jimbolia, DN 59/A, au mai fost anterior autorizate si alte antrepozite fiscale de producţie produse din tutun, respectiv cele aparţinând SC E.T. SRL (fosta SC E.T.R. SRL) și SC R.M.T.I. SRL (fosta SC R.I. SRL). Autorizaţiile de antrepozit fiscal emise pe numele acestor societăţi au fost revocate pentru nerespectarea prevederilor legale ce reglementează regimul accizelor;
Tot pentru aceeaşi locaţie, a fost depusa in anul 2007, de către SC L.D.T.I. SRL, o cerere de autorizare ca antrepozit fiscal de producţie ţigarete, ce a fost respinsa de Comisia de autorizare a antrepozitelor fiscale, întrucât nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru emiterea autorizaţiei.
Deşi instanţa de fond a solicitat și i s-a comunicat, de către pârât, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii celor doua decizii a căror anulare s-a solicitat de către reclamanta, din cuprinsul hotărârii judecătoreşti nu rezulta ca aceasta a fost analizata în integralitate.
A reţinut instanţa de fond la pag. 3 din cuprinsul hotărârii judecătoreşti,,,pe de-o parte, contractul de vânzare cumpărare din 18 ianuarie 2010 de la filele 25, 26 vo. III dos. tribunal si prevederile art. 5 din contract potrivit cărora, marfa vânduta - constând in linie tehnologica de fabricat ţigarete, descrisa la art. 1 din contract - devine proprietatea cumpărătorului din momentul semnării contractului de vânzare cumpărare, cumpărător identificat in persoana societăţii reclamante."
Contrar celor reţinute însă de instanţa de fond, art. 5 din contract prevede, in realitate, ca, „marfa vânduta cu plata in rate devine proprietatea cumpărătorului din momentul achitării valorii integrale a mărfii, (s.n.)"
A mai reţinut instanţa la pag. 3 din cuprinsul hotărârii judecătoreşti ca pe de alta parte, în condiţiile stipulării acestei clauze, suspiciunile organelor fiscale privind posibila nerespectare a celorlalte clauze contractuale privind neachitarea ratelor sau interdicţia de vânzare se dovedesc a fi lipsite de temei legal, cu atât mai mult cu cat reclamanta a ataşat cauzei dispoziţii de plata către vânzător din 02 iulie și 02 august 2012 - fila 27, vol. III, in copie conforma cu originalul, cu care susţine ca face dovada integrala a preţului de 320.000 euro, stipulat la art. 2 din contract, dispoziţii care, deşi sunt emise anterior datei soluţionării contestaţiei administrative, sunt ignorate in argumentaţie de către organul fiscal."
Din cele arătate mai sus, rezulta ca „suspiciunile organelor fiscale" au fost întemeiate.
Pe de alta parte, aşa cum se poate observa, instanţa de fond a preluat o susţinere" a reclamantei, fără însă a arata ca aceasta reprezintă însăşi convingerea instanţei in sensul celor susţinute de reclamanta, respectiv ca acele doua dispoziţii de plata constituie dovada achitării integrale a preţului de 320.000 euro.
Mai trebuie reţinut ca instanţa de fond a apreciat ca, deşi cele doua dispoziţii de plata sunt emise anterior datei soluţionării contestaţiei administrative, sunt ignorate in argumentaţie de către organul fiscal, fără a indica, însă, de unde rezulta ca aceste înscrisuri au fost depuse in susţinerea plângeri! prealabile, cu atât mai mult cu cat plângerea prealabila a fost înregistrata la M.F.P., la data de 12 aprilie 2012, iar cele doua dispoziţii de plata ar fi fost emise, potrivit celor reţinute de instalata, la data de 02 iulie și, respectiv, 02 august 2012.
În sensul celor menţionate anterior, trebuie avut in vedere si faptul ca, in măsura in care era real aspectul reţinut de instanţa de fond, in sensul ca marfa devine proprietatea cumpărătorului din momentul semnării contractului de vânzare - cumpărare, raportat la faptul ca, art. 3 din contract prevede ca, plata se va efectua in rate lunare in valoare de 5.330 euro/juna, pe o perioada de 5 (cinci ani). Prima rata se va achita începând cu data de 18 aprilie 2010", nu se justifica invocarea situaţiei potrivit căreia valoarea mărfii a fost achitata integral la data de 02 august 2012, cu câteva zile înainte de soluţionarea, la data de 08 august 20127 a plângerii prealabile formulata la data de 12 aprilie 2012.
Aşa cum se poate observa, raţionamentul instanţei de fond in admiterea acţiunii s-a clădit pe aşa-zise suspiciuni ale organelor fiscale.
Or, aşa cum rezulta din cele arătate anterior, instanţa de fond a plecat de la o premisa greşita (faptul ca marfa devine proprietatea cumpărătorului din momentul semnării contractului de vânzare - cumpărare), in raport de care a urmat un raţionament greşit, ceea ce, implicit, a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale.
Aşa cum am arătat mai sus (aspect ce rezulta chiar din dispoziţiile legale redate de către instanţa de fond în cuprinsul hotărârii judecătoreşti), condiţiile prevăzute de lege pentru autorizare trebuie îndeplinite cumulativ, astfel încât neîndeplinirea unei singure condiţii, atrage respingerea cererii de autorizare.
De asemenea, deşi instanţa de fond avea obligaţia de a analiza legalitatea actelor administrative în raport de situaţia de fapt si de drept de la momentul emiterii acestora, din cuprinsul hotărârii judecătoreşti nu rezulte ca a si procedat în acest mod.
În sensul celor arătate mai sus, trebuie avute în vedere şi următoarele:
Retine instanţa de fond la pag. 7 din hotărârea judecătoreasca, faptul ca, devine relevant faptul ca adresa finala prin care D.J.A.O.V. Timiş, propune respingerea cererii reclamantei, pentru aceleaşi motive însuşite prin Decizia nr. 010 din 28 februarie 2012, datează din 18 noiembrie 2011, iar modificarea legislativa a art. 20622 alin. (3) care introduce noi condiţii ale autorizării la lit. h) și i), respectiv, h) deţinerea autorizaţiei de mediu/autorizaţiei integrate de mediu, eliberata potrivit legislaţiei in domeniu, sau dovada ca au fost întreprinse demersurile in vederea obţinerii acestora; i) dovada constituirii capitalului social minim subscris și vărsat în cuantumul prevăzut in normele metodologice" devine operanta abia începând cu data de 31 ianuarie 2012, odată cu intrarea în vigoare a O.M. nr. 30/2011 de modificare a Legii nr. 571/2003.
De reţinut ca modificarea indicata de către instanţa de fond s-a făcut prin pct. 50 al art. 1 din O.G. nr. 30/2011.
Instanţa de fond nu a indicat un text de lege din care sa rezulte ca O.G nr. 30/2011 ar fi intrat in vigoare la data de 31 ianuarie 2012.
În cele ce urmează vom reda dispoziţiile art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 30/2011: „Antrepozitarii autorizaţi care la data de 1 ianuarie 2012 deţin autorizaţii valabile au obligaţia de a se conforma prevederilor art. 20622 alin. (3) lit. h) şi i), ale art. 20623 alin. (1) lit. h), precum şi ale art. 20654 alin. (4)1 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, până la data de 31 ianuarie 2012 inclusiv."
Aşadar, contrar celor reţinute de instanţa de fond, data de 31 ianuarie 2012 este termenul limita pana la care antrepozitarii autorizaţi care la data de 1 ianuarie 2012 deţineau autorizaţii valabile aveau obligaţia de a se conforma prevederilor nou introduse in Legea nr. 571/2003, prin O.G. nr. 30/2011, si nu data la care a intrat in vigoare O.G. nr. 30/2011.
În baza acestui raţionament greşit, instanţa de fond a apreciat, in continuare, ca, „in mod corespunzător, începând cu aceeaşi data, a fost modificat cuprinsul pct. 84 din Norme prin introducerea unui nou alin (4)1, potrivit cu care, „Persoanele care intenţionează sa fie autorizate ca antrepozitari autorizaţi pentru producţie de produse accizabile trebuie sa prezinte dovada constituirii capitalului social subscris și vărsat minim stabilit pe categorii de produse accizabile, după cum urmează din producţia de tutun prelucrat - 2.000.000 lei."
Din analiza art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 30/2011, rezulta ca, în ceea ce priveşte textul de lege indicat de instanţa de fond, acesta a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2012, și nu la data de 31 ianuarie 2012. De reţinut ca la acest articol se prevăd si excepţiile în legătură cu intrarea în vigoare la data de 01 ianuarie 2012 a unor dispoziţii din cuprinsul O.G. nr. 30/2011.
4. Apărările intimatei şi procedura derulată în recurs
Prin întâmpinare, intimata SC E.D. SRL a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, pe cale de excepţie, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., a invocat excepţia nulităţii recursului formulat M.F.P., Bucureşti - C.A.O.P.S.A.A., cu sediul în Municipiul Bucureşti, sectorul 5 împotriva sentinţei civile nr. 381 din 09 septembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 8707/30/2012, fundamentat pe următoarele considerente, astfel:
Cererea de recurs formulată de autoritatea administrativă pârâtă a fost redactată şi semnată de către Director general M.G., funcţionar public în cadrul M.F.P. Bucureşti - D.G.J., împrejurare faţă de care devin incidente dispoziţiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora, cităm: "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum fi cererile menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Dispoziţiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile".
În conformitate cu prevederile art. 83 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea fi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate si, după caz reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii. Cu excepţia carurile prevăzute la art. 13 alin. (2)".
De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, cităm: În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia soţ, ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept".
Faţă de prevederile legale mai sus invocate s-a apreciat faptul că doamna director general M.G. funcţionar public în cadrul M.F.P. Bucureşti - D.G.J., nu are calitatea necesară pentru a redacta şi semna cererea de recurs formulată de către M.F.P., Bucureşti - C.A.O.P.S.A.A., cu sediul în Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 381 din 09 septembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 8707/30/2012.
Pe fondul cererii de recurs s-a arătat că pentru a pronunţa hotărârea judecătorească atacată, Curtea de Apel Timişoara a avut în vedere probatoriul administrat în cauză de societate, probatoriu în urma căruia a rezultat, cu putere evidenţei faptul că îndeplineşte toate condiţiile stabilite în art. 20622 alin. (3) lit. a) şi art. 20623 lit. b) din C. fisc. al României, însă autoritatea administrativă pârâtă nu a analizat în nici un fel aceste aspecte.
De asemenea, instanţa de fond a constat şi faptul că societatea a respectat şi dispoziţiile art. 84 alin. (4) din G.H.C din 2004, în sensul că deţine în folosinţă locaţia declarată prin contractele de închiriere supuse analizei autorităţii administrative pârâte şi, prin urmare, nerespectarea condiţiilor legale sub acest aspect nu poate fi imputată mai mult cu cât în cererea de autorizare am adus toate dovezile în acest sens.
Referitor la transferul dreptului de proprietate asupra liniei tehnologice de fabricare ţigarete despre care se face vorbire în conţinutul actelor administrative contestate, acesta este real şi nu există nici un dubiu cu privire la faptul că proprietatea bunurilor ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare din data de 18 ianuarie 2010 a trecut de la vânzător la cumpărător, elocvente în acest sens sunt prevederile art. 5 din contractul menţionat potrivit cărora, cităm. "Marfa vândută cu plata în rate devine proprietatea cumpărătorului din momentul semnării contractului de vânzare cumpărare"
Mai mult decât atât, societatea a achitat în totalitate, contravaloarea bunurilor achiziţionate şi care fac obiectul contractului de vânzare cumpărare din data de 18 ianuarie 2010, făcând trimitere la dispoziţiile de plată către casierie din data de 02 iulie 2012 care confirmă faptul că a plătit, către vânzător, sumele în valoare de 550.000,00 lei şi, respectiv, 546.256,00 lei, sumele de bani la care am făcut referire reprezentând contravaloarea contract de vânzare - cumpărare din data de 18 ianuarie 2010.
Faptul că în conţinutul aceluiaşi articol se face menţiunea potrivit căreia cumpărătorul proprietarul bunurilor achiziţionate nu le poate înstrăina, sub nici o formă, până la plata integrală a preţului nu are nimic comun cu transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, acesta fiind real şi absolut, cumpărătorul având posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor cumpărate, acesta onorându-şi toate obligaţiile referitoare la plata preţului la care s-a obligat, context în care precizăm faptul că societatea noastră face dovada îndeplinirii acestei condiţii referitoare posibilitatea realizării obiectului de activitate privind producţia de ţigarete.
Recurenta a anexat la cererea de recurs copie contract vânzare-cumpărare dintre recurentă şi asociatul unic al acesteia (filele 17, 18)
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare motivat de faptul că acesta a fost redactat şi semnat de directorul general M.G., funcţionar public în cadrul M.F.P. - D.C.P.C. şi art. 83 alin. (3) C. proc. civ., instanţa reţine că aceasta nu este incidentă pe o parte D.D.J. fiind prezumat ca având calitate de consilier juridic, pe de alta textele indicate, cu precădere art. 83 alin. (3) C. proc. civ. nefiind incidente.
De altfel, aceeaşi Direcţie juridică, împuterniceşte D.G.F.P. Timişoara, prin mandat valabil (fila 6) în sensul exercitării şi depunerii recursului.
Analizând cererea de recurs, faţă de motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. instanţa apreciază asupra netemeiniciei sale, în cuprinsul dosarului cauzei relevându-se sediile celor două părţi, sedii la care de altfel a fost comunicată sentinţa, comunicare corectă care a condus la posibilitatea exercitării de către recurentă a căii de atac.
Pe fondul motivelor de recurs Înalta Curte constată următoarele:
Conform prevederilor art. 20622 alin. (3) lit. a) şi art. 20623 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 (C. fisc.), coroborat cu pct. 84 alin. (4) şi 85 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. - H.G. nr. 44/2004, partea care solicită autorizarea ca antrepozit fiscal trebuie să deţină spaţiu util(construcţie şi teren) strict delimitate(împrejmuit).
Ori, conform planurilor de situaţie şi schiţelor depuse chiar de intimat la dosarul de autorizare, se relevă existenţa unui spaţiu comun-acces teren, construcţie utilizat împreună cu alte trei societăţii (fila 125 vol. I, fila 198 vol. II dos fond). Din aceste planuri rezultă că terenul propus pentru antrepozit nu se încadrează în cerinţele imperative precizate în textele normative mai sus enumerate, edictate în scopul că terenurile şi construcţiile cu astfel de afecţiune să poată, prin delimitare, fi proteguite de orice posibilitate de a putea fi scoase din perimetrul lor produsele pe altă cale decât cea prevăzută şi supravegheată.
Relevant în acest sens apare cu precădere şi accesul comun în acest spaţiu, şi nedelimitarea sa efectivă.
Cât priveşte neconstituirea capitalului social minim analizat de către instanţa de fond prin raportare la data depunerii cererii de autorizare 18 noiembrie 2011, sens în care ar fi fost suficient ca acesta avea să fie în cuantumul de 200 lei, aspect de necontestat, este de remarcat că în conformitate cu prevederile O.G. nr. 30/2011 - art. 1 până la data de 31 ianuarie 2012 partea trebuia să facă dovada unui capital social minim de 2.000.000 lei.
Ori, reclamantul-intimat, nu a făcut dovada împlinirii acestei cerinţe obligatorii, nefiind de esenţă data depunerii cererii, întrucât legea nu impune un termen limită pentru emiterea autorizaţiei, iar Decizia recurentei nr. 10 din 28 februarie 2012 vădeşte că procesul de verificare s-a întins până după data de 31 ianuarie 2012, fiind deci obligatoriu pentru cei ce solicită/autorizarea conform pct. 84-H.G. nr. 44/2004 existenţa unui capital social minim de 2.000.000 lei.
A aprecia că reclamanta trebuie să fie autorizată şi apoi retrasă autorizarea pentru lipsa depunerii capitalului social minim reprezintă o interpretare greşită, un sofism întrucât aceasta, chiar dacă solicitase anterior lui 1 ianuarie 2012 autorizarea dată fiind prelungirea procedurii, trebuia să îndeplinească cerinţele de la data analizei finale a cererii.
Faţă de aceste argumente faptice ce vădesc că motivele de recurs analizate ale pârâtei M.F.P. apar ca întemeiate, concluzia fiind aceea că argumentele expuse prin Decizia nr. 10 din 28 februarie 2012 de respingere a cererii de autorizare apar ca întemeiate, Înalta Curte socoteşte de prisos a analiza şi celelalte puncte ale recursului.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Cum în raport de elementele recursului analizate, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta se vădeşte întemeiat, Înalta Curte urmează ca în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. să admită cererea de recurs, urmând a modifica sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii formulate de SC E.D. SRL, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de M.F.P., C.A.O.P.S.A.A. împotriva sentinţei civile nr. 381 din 09 septembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta SC E.D. SRL, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4252/2014. Contencios. Anulare act... | CSJ. Decizia nr. 4277/2014. Contencios. Alte cereri. Acţiune... → |
|---|
