ICCJ. Decizia nr. 4261/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4261/2014
Dosar nr. 104/3/2012
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 18 ianuarie 2012, reclamanta SC Î.R.L.U. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.A.M.C. - A.N.A.F., anularea înştiinţării privind stingerea creanţelor fiscale emisă de pârâtă sub nr. I1 din 14 iunie 2011 şi comunicată la data de 30 iunie 2011, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi înştiinţări prin rectificarea informaţiilor referitoare la următoarele documente de plată: Ordinul de plată nr. O1 din 24 mai 2011 înscris la poziţia 6 în actul atacat; Ordinul de plată nr. O2 din 24 mai 2011 înscris la poziţia 7 în actul atacat; Ordinul de plată nr. O3 din 24 mai 2011 înscris la poziţia 8 în actul atacat; Ordinul de plată nr. O4 din 24 mai 2011 înscris la poziţia 10 în actul atacat; Ordinul nr. O5 din 24 mai 2011 înscris la poziţia 12 în actul atacat. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată făcute cu acest proces.
Prin Sentinţa civilă nr. 813 din 14 februarie 2013 a Tribunalului Bucureşti s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
2. Hotărârea instanţei de fond
A. Prin Sentinţa nr. 1.504 din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă excepţia prescripţiei invocată de pârâtă prin întâmpinare şi, în consecinţă, a fost respinsă ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta SC Î.R.L.U., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.
B. Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii instanţei
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că excepţia prescripţiei, invocată de pârâtă prin întâmpinare, este întemeiată, având în vedere următoarele motive:
Reclamanta a formulat, la data de 16 ianuarie 2012 (data poştei), acţiune în anularea actului administrativ fiscal reprezentat de Înştiinţarea privind stingerea creanţelor fiscale nr. I1 din 14 iunie 2011 emisă de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. şi comunicată la 30 iunie 2011.
În fapt, a reţinut instanţa de fond că reclamanta vizează sancţionarea refuzului autorităţii pârâte de stingere a creanţelor fiscale în ordinea arătată de reclamantă, reţinând incidenţa în cauză a prevederilor art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora cererile prin care se solicită recunoaşterea dreptului pretins se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii (în speţă refuzul nejustificat materializându-se prin emiterea Înştiinţării privind stingerea creanţelor fiscale nr. I1 din 14 iunie 2011), şi nu prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) sau c), care consacră ca moment în care începe să curgă termenul de prescripţie data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, respectiv data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile.
Instanţa a reţinut că o atare soluţie se impune în raport cu prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care impune obligativitatea formulării plângerii prealabile doar în situaţia contestării actelor administrative tipice, iar nu şi a celor asimilate cum este şi refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, în privinţa căruia sunt incidente prevederile exprese ale art. 7 alin. (5) teza finală, potrivit cărora "în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) şi la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă".
Prin urmare, a constatat instanţa de primă jurisdicţie faptul că împrejurarea din cauza de faţă, în conformitate cu care reclamanta a înţeles să formuleze şi plângere prealabilă, la care nu a primit răspuns, nu prezintă relevanţă în cauză.
Instanţa a constatat că prezenta contestare a refuzului pârâtei de repunerea pe rol a contestaţiei a fost formulată în data de 16 ianuarie 2012, după expirarea termenului de prescripţie de 6 luni, care a început să curgă la data comunicării refuzului, mai exact a primirii înştiinţării (30 iunie 2011).
Este adevărat că, în cazul dovedirii unor motive temeinice, reclamanta ar fi putut introduce acţiunea într-un termen de decădere de cel mult un an de la data comunicării actului, conform art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, instanţa de fond reţinând că, în cauza de faţă, reclamanta nu a indicat şi dovedit motive temeinice pentru a se prevala de incidenţa acestui din urmă text legal.
3. Recursul formulat de SC Î.R.L.U. - C.F.R. I.R.L.U. SA
Prin cererea de recurs formulată, recurenta a criticat ca nelegală şi netemeinică hotărârea instanţei de fond, arătând faptul că actul administrativ ce face obiectul declanşator al acţiunii judiciare, nu poate fi considerat refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, aşa cum greşit l-a considerat instanţa de fond.
Recurenta a arătat că soluţia instanţei de fond este nelegală şi vădit netemeinică, întrucât a fost dată o interpretare greşită şi parţială a probelor, precum şi a prevederilor legale.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va admite recursul şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru considerentele ce urmează:
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Înalta Curte a reţinut că cererea formulată ca plângere prealabilă, înregistrată la A.N.A.F. la data de 27 iulie 2011 ar fi trebuit să primească răspuns la data de 27 august 2011, dată faţă de care acţiunea reclamantei din data de 16 ianuarie 2012 a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie de 6 luni reglementat de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Este evident că termenul pe care instanţa trebuie să-l aibă în vedere, de la care curge termenul de prescripţie, este termenul de la care expiră cele 30 de zile de la comunicarea actului împotriva căruia se poate formula contestaţie, respectiv înştiinţarea privind stingerea creanţelor fiscale.
Orice altă interpretare nu poate fi acceptată de instanţa de control judiciar, care reţine întemeiate criticile pe acest aspect formulate de recurentă, întrucât legiuitorul a avut în vedere calculul termenului de prescripţie începând cu data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, în raport cu prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004. Prin înlăturarea, în anumite situaţii, a caracterului obligatoriu al procedurii prealabile, în cazul actelor administrative asimilate, legiuitorul a înţeles să faciliteze accesul la justiţie al persoanelor vătămate, iar nu să lipsească procedura prealabilă, atunci când este exercitată, de efectele sale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul refuzului de rezolvare sau a nesoluţionării în termenul legal a unei cereri adresate unei autorităţi publice nu este obligatorie plângerea prealabilă, termenul de sesizare a instanţei curgând, în aceste situaţii, de la data comunicării refuzului nejustificat de rezolvare a cererii sau, după caz, de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii (art. 11 alin. (1) lit. b) şi c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004).
În materie fiscală prevederile speciale ale C. proc. fisc. conduc la concluzia că persoana lezată poate formula contestaţie administrativă şi în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri sau al tăcerii administraţiei fiscale.
În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 205 alin. (1) în conformitate cu care "(...)Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii", dispoziţiile art. 205 alin. (2) "Este îndreptăţit să formuleze contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ sau în lipsa acestuia" şi art. 209 alin. (3) C. proc. fisc. "Contestaţiile formulate de cei care se consideră lezaţi de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluţionează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act".
În contextul normativ menţionat, soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pronunţată de instanţa de fond, prin raportare la data comunicării înştiinţării emisă de pârâtă, ca punct de plecare în calculul termenului de prescripţie, este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi admis şi va fi casată sentinţa atacată, cu trimitere spre rejudecare la instanţa de primă jurisdicţie, pentru pronunţarea pe fondul acţiunii introductive.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea fondului dedus judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de SC Î.R.L.U. - C.F.R. I.R.L.U. SA împotriva Sentinţei nr. 1.504 din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4260/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4263/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
