ICCJ. Decizia nr. 4260/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4260/2014
Dosar nr. 4370/2/2012
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 30 mai 2012, reclamanta SC U.H. SA în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Management al Domeniilor Reglementate Specific, a solicitat: anularea Adresei nr. A1 din 28 februarie 2012 emisă de către Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă plângerea prealabilă formulată împotriva Adresei nr. A2 din 17 noiembrie 2011, emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generala Management al Domeniilor Reglementate Specific; anularea Adresei nr. A2 din 17 noiembrie 2011, emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, prin care a fost respinsă cererea reclamantei de emitere a unei autorizaţii de importator/expeditor înregistrat; obligarea pârâtului la emiterea pe numele SC U.H. SA a autorizaţiei de importator/expeditor înregistrat.
În subsidiar, în cazul în care instanţa va considera că adresele atacate nu reprezintă acte administrative, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la emiterea pe numele SC U.H. SA a autorizaţiei de importator/expeditor înregistrat sau de respingere motivată a cererii de emitere a autorizaţiei de importator/expeditor înregistrat.
În şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2012, Curtea a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii cererilor de anulare a adreselor nr. A1 din 28 februarie 2012 şi nr. A2 din 17 noiembrie 2011, emise de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, precum şi excepţia prescrierii dreptului la acţiune în privinţa capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea autorizaţiei de expeditor autorizat.
Prin Sentinţa nr. 6.889 din 4 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti au fost respinse cererile formulate de reclamanta SC U.H. SA Voluntari, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, ca inadmisibile şi a fost admisă excepţia prescrierii dreptului la acţiune în privinţa cererii având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea autorizaţiei de expeditor înregistrat, fiind respinsă aceasta cerere ca prescrisă.
Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii instanţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin Adresa nr. A3 din 29 septembrie 2011, înregistrată la Ministerul Finanţelor Publice sub nr. A4 din 30 septembrie 2011, reclamanta a solicitat eliberarea unei autorizaţii de importator/expeditor înregistrat.
Prin Adresa nr. A2 din 17 noiembrie 2011, Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, a respins cererea de autorizare, iar reclamanta s-a adresat emitentului cu plângere prealabilă, respinsă prin adresa nr. A1 din 28 februarie 2012.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că obiectul cauzei deduse judecăţii îl reprezintă cenzurarea refuzului de soluţionare a cererii reclamantei şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la eliberarea unei autorizaţii de expeditor înregistrat.
Din interpretarea coroborată a textelor art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, rezultă că soluţia anularii actului nelegal este aplicabilă pentru ipoteza actului administrativ tipic, iar nu pentru acela atipic reprezentat de refuzul de soluţionare a unei cererii, materializat în cuprinsul unei adrese de răspuns a autorităţii publice, cum este cazul în speţă.
Curtea a constatat că solicitarea reclamantei de anulare a adresei de răspuns şi de soluţionare a plângerii prealabile împotriva refuzului de soluţionare a cererii nu se circumscrie soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ.
Referitor la excepţia prescrierii dreptului la acţiune în privinţa capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea autorizaţiei de expeditor autorizat, instanţa de fond a reţinut faptul că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea 554/2004, cererile prin care se solicită recunoaşterea dreptului pretins, se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii.
În cauza de faţă adresa de răspuns a autorităţii pârâte nr. A2 din 17 noiembrie 2011, în care s-a materializat refuzul de soluţionare a cererii, a fost comunicată reclamantei la data de 24 noiembrie 2011, iar cererea de chemare în judecată a fost promovată de reclamantă la data de 28 mai 2012 (data poştei), cu depăşirea termenului de 6 luni reglementat de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea 554/2004, care s-a împlinit la data de 24 mai 2011.
Împotriva Sentinţei civile nr. 6.889 din 4 decembrie 2012 a declarat recurs SC U.H. SA solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond în condiţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
În subsidiar solicită modificarea hotărârii în sensul obligării pârâţilor la emiterea pe numele societăţii a autorizaţiei de importator sau un act de respingere motivată a cererii.
Susţine în motivarea cererii de recurs, că obiectul dedus judecăţii constă în refuzul nejustificat al autorităţii de a emite o autorizaţie de expeditor înregistrat sau de emitere a unei decizii motivate în acest sens.
Instanţa de fond a soluţionat cererea fără a intra în cercetarea fondului, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii pentru capătul de cerere vizând anularea adreselor A1 din 28 februarie 2012 şi a Adresei A2 din 17 noiembrie 2011, şi a excepţiei prescripţiei pentru capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea autorizaţiei de expeditor înregistrat.
Soluţia este netemeinică şi nelegală, întrucât adresele contestate nu pot fi considerate o simplă corespondenţă a autorităţii cu contribuabilul şi nicio adresă prin care autoritatea îşi exprimă un punct de vedere subiectiv, nici nu conţin o interpretare a unei legii nu este o operaţiune administrativă sau o recunoaştere din punct de vedere al provenienţei şi conţinutului şi este un veritabil act juridic ce produce efecte juridice astfel că, în raport de prevederile art. 1 şi art. 8 alin. (1) raportat la art. 18 din Legea nr. 554/2004 acţiunea este admisibilă.
În privinţa tardivităţii acţiunii, excepţie reţinută de instanţa de fond, se arată că cererea de chemare în judecată a fost depusă în termenul legal potrivit calculului pe zile libere reglementat de dispoziţiile art. 101 C. proc. civ. şi prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni fiind calculat de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.
Pe fondul cauzei se solicită a se avea în vedere argumentele invocate în cererea de chemare în judecată.
Examinând sentinţa recurată, în raport de motivele invocate şi în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Obiectul acţiunii în contencios administrativ este configurat de prevederile exprese ale art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul soluţionării cererii adresate unei autorităţi publice poate sesiza instanţa de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei.
Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h).
Art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevede că instanţa care soluţionează acţiunea poate să anuleze în tot sau în parte actul administrativ să oblige autoritatea pârâtă să emită un act administrativ sau să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, să se pronunţe asupra legalităţii actului sau operaţiunilor administrative care a stat la baza emiterii actului dedus judecăţii şi care nu pot fi atacate separat conform art. 8 alin. (1) din lege.
În speţă, reclamantul a contestat în faţa instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorităţii pârâte de soluţionare a cererii de eliberare a unei autorizaţii de importator sau exportator înregistrat.
În astfel de situaţii, procedura prealabilă nu este impusă de lege astfel că adresele la care face referire reclamanta în cuprinsul acţiunii şi a căror anulare o solicită reprezintă o simplă corespondenţă purtată între cele două părţi după comunicarea refuzului de soluţionare a cererii, situaţie în care nu pot fi calificate ca acte administrative care dau naştere modifică sau sting raporturi juridice între părţi.
Pe cale de consecinţă, soluţia instanţei de fond de respingere ca inadmisibilă a cererii de anulare a celor două adrese apare ca temeinică şi legală.
În privinţa modalităţii de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune instanţa de control judiciar, reţine următoarele:
Potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004 termenul de prescripţie de 6 luni este aplicabil în cazul cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins, şi repararea pagubei.
Acest termen începe să curgă de la date diferite, în funcţie de obiectul acţiunii sau de titularul dreptului la acţiune:
- data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă - în ipoteza tipică a litigiului administrativ, în care persoana care se consideră vătămata printr-un act administrativ se adresează autorităţii emitente sau autorităţii ierarhic superioare cu o plângere prealabilă şi primeşte un răspuns;
- data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii - în cazul refuzului explicit de soluţionare a cererii, aşa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. i) teza I;
- data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii - în cazul nesoluţionării în termenul legal a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h);
- data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile - ipoteză introdusă prin Legea nr. 262/2007, referitoare la refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a, conform căreia este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
- data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative ;
- data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal - în cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.
În speţă adresa de răspuns a autorităţii pârâte nr. A2 din 17 noiembrie 2011 în care s-a concretizat refuzul de soluţionare a cererii i-a fost comunicată reclamantei la data de 24 noiembrie 2011 (vezi actul 15 dosar) la cererea de chemare în judecată a fost formulată de către reclamantă la data de 28 mai 2012.
Reclamanta-recurentă justifică acest termen de introducere a acţiunii prin faptul că a iniţiat procedura prealabilă, termenul de 6 luni fiind calculat de la data răspunsului primit în cadrul acestei proceduri.
Aceste susţineri nu pot fi primite şi nu pot conduce la constatarea nelegalităţii hotărârii întrucât în astfel de cazuri pentru refuzul nejustificat de soluţionare a cererii nu se impune procedura plângerii prealabile. Prin urmare, soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii ca tardiv formulată apare ca fiind legală şi temeinică şi sub acest aspect.
Pe cale de consecinţă, recursul urmează să fie respins ca nefondat în condiţiile prevăzute de art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 316 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de SC U.H. SA împotriva Sentinţei civile nr. 6.889 din 4 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4257/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4261/2014. Contencios → |
|---|
