ICCJ. Decizia nr. 4264/2014. Contencios. Constatarea calităţii de lucrător/colaborator al securităţii (OUG nr.24/2008). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4264/2014
Dosar nr. 1447/2/2011
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul C.N.S.A.S. a chemat în judecată pe pârâtul B.M.H. solicitând să se constate calitatea de colaborator al Securităţii a pârâtului.
Prin Sentinţa civilă nr. 3.389 din 20 octombrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe reclamantul a formulat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 4409 din 19 octombrie 2010, fiind dispusă casarea sentinţei atacate şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, întrucât prima instanţă a reţinut existenţa unui dubiu în ceea ce priveşte titlul deţinut pentru spaţiul în discuţie s-au dacă a fost folosit de pârât, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul şi semnătura angajamentului olograf din 25 septembrie 1956.
Înalta Curte a apreciat că se impune clarificarea acestor aspecte prin probatorii suplimentare, eventual chiar şi prin dispunerea unei expertize de specialitate.
Prin Sentinţa nr. 4.427 din 2 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea promovată de reclamantul C.N.S.A.S. în contradictoriu cu pârâtul B.M.H. şi, în consecinţă, a fost constatată calitatea de colaborator al Securităţii în privinţa pârâtului.
Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii instanţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că din întregul material probator administrat în cauză a rezultat ca fiind dovedite susţinerile reclamantului, în sensul că pârâtul B.M.H. a înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţinea, respectiv imobilul situat în Alba Iulia, Bd. 6 M. (în prezent Bd. 1 D.).
S-a reţinut că pârâtul a avut calitatea de colaborator al Securităţii în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, în conformitate cu care "Colaborator al Securităţii este şi persoana care a înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţinea (...)".
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de primă jurisdicţie a avut în vedere înscrisurile depuse de reclamant la dosar, respectiv rapoarte, note informative, note de analiză din care rezultă modalitatea concretă de colaborare, iar dintre aceste înscrisuri, în primul rând, angajamentul olograf dat de pârât în data de 30 martie 1984 şi din care rezultă că pârâtul a fost de acord să pună la dispoziţie organelor de securitate imobilul din Alba Iulia, Bd. 6 M., pentru probleme de muncă.
Referitor la acest din urmă act, a stabilit instanţă de fond că angajamentul a fost scris şi semnat de către pârât, conform concluziilor raportului de expertiză criminalistică întocmit de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti.
Referitor la Nota de obiecţii nr. N1 din 12 aprilie 2012 întocmită de expertul-parte încuviinţat pârâtului şi la obiecţiunile formulate de acesta din urmă, instanţa a constatat că s-a renunţat la formularea unui răspuns de specialitate de către emitentul raportului de expertiză efectuat în cauză, Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti ori la efectuarea unei noi expertiza criminalistice.
Instanţa a luat act de voinţa părţii, în acord cu principiul disponibilităţii specific procesului civil, şi în acelaşi timp s-a considerat lămurită, neapreciind necesar să dispună întregirea expertizei sau o nouă expertiză.
În plus faţă de aceste aspecte, instanţa a constatat că pârâtul nu a făcut dovada, prin administrarea probei testimoniale încuviinţate, faptul că nu ar fi dat respectivul angajament.
Astfel, instanţa reţine că martorul C.F.S., deşi formal arată prin răspunsul la întrebarea 1 că îşi menţine în întregime declaraţia dată în 28 aprilie 2009 în faţa notarului public D.A.D., prin restul depoziţiei în fapt revine asupra celor anterior declarate.
Dacă în declaraţia notarială martorul susţine că angajamentul nu-i aparţine şi nu a fost dat de domnul B.M.H., în faţa instanţei martorul revine şi declară că nu cunoaşte dacă angajamentul a fost semnat de pârât şi că nu cunoaşte cine a scris respectivul angajament, martorul doar primindu-l pentru a-l depune la dosarul gazdă. Instanţa de fond mai reţine şi alte neconcordanţe din declaraţiile martorului, respectiv faptul că în declaraţia notarială martorul susţine că angajamentul a fost impus de către lt. col. P.I., ca urmare a necolaborării cu organele de securitate a pârâtului, în timp ce în faţa instanţei martorul arată că nu cunoaşte cine a impus angajamentul.
Împrejurarea ca martorul nu susţine declaraţia notarială dată anterior rezultă şi din răspunsul la întrebarea nr. 5 adresată de pârât. Astfel, acesta nu cunoaşte să fi existat cazuri (şi alte cazuri) de întocmire de angajamente în mod fictiv.
Faţă de materialul probator, instanţa de fond a apreciat ca fiind vădit subiectivă şi necorespunzătoare adevărului declaraţia martorului C.F.S., pe care a înlăturat-o din ansamblul materialului probator, întrucât aceasta nu se coroborează cu nicio altă probă, fiind contrazisă de înscrisurile depuse la dosar în susţinerea notei de constatare.
Susţinerea pârâtului în sensul că nu putea să pună la dispoziţia organelor Securităţii apartamentul situat în Alba Iulia, Bd. 6 M., întrucât nu domicilia la această adresă la data de 30 martie 1984, data întocmirii angajamentului, nu a fost primită de instanţa de primă jurisdicţie, întrucât din adeverinţa nr. A1 din 29 aprilie 2009, aflată la dosar, cu privire la domiciliile actuale şi anterioare ale pârâtului, referitor la perioada de referinţă rezultă că pârâtul a domiciliat în 1956 - 1 octombrie 1985 în Alba Iulia, str. T.V., jud. Alba, iar în 1 octombrie 1985 - 6 octombrie 1986 în Alba Iulia, Bd. 6 M., jud. Alba.
A reţinut instanţa de fond că ceea ce interesează pentru stabilirea faptului dedus judecăţii este deţinerea în fapt a unui spaţiu locativ de către pârât, chiar neadusă la cunoştinţa autorităţilor publice cu competenţe în domeniul evidenţei populaţiei, constatând faptul că adeverinţa în discuţie nu arată cine locuia în fapt în apartamentul în discuţie la data de 30 martie 1984 şi nu arată că în fapt acesta nu s-ar fi aflat în detenţia, în folosinţa pârâtului. Actul menţionează adresele de domiciliu ale pârâtului, or relevantă este deţinerea în fapt a apartamentului de către pârât, aspect necontestat de actul analizat.
Instanţa a apreciat că nu poate corespunde adevărului apărarea pârâtului în sensul că nu ar fi avut folosinţa imobilului situat în Alba Iulia, Bd. 6 M. în luna martie 1984, nepunându-l prin urmare la dispoziţia organelor de Securitate, întrucât nu se explică cum a fost avut în vedere şi menţionat exact apartamentul pe care pârâtul urmează să-1 folosească începând cu o dată ulterioară. Nu se explică, cu alte cuvinte, cum a fost posibil în luna martie 1984 (ori la alte date, dar anterior datei de 1 octombrie 1985) să fie întocmite acte care îl plasează pe pârât în apartamentul în discuţie, în condiţiile în care acesta va obţine folosinţa imobilului abia la 1 octombrie 1985. Instanţa a concluzionat că nu se oferă o explicaţie verosimilă pentru această împrejurare, iar faptul că ar fi vorba de o simplă coincidenţă nu este admisibil.
În sfârşit, a reţinut instanţa de fond că nici împrejurarea că la data de 1 octombrie 1986 garsoniera a fost repartizată numitului U.V., conform actelor depuse în acest sens la dosar, nu reprezintă o dovadă a faptului că pârâtul nu ar mai fi avut folosinţa efectivă a respectivului spaţiu locativ. Din înscrisuri rezultă că în drept a fost acordat apartamentul numitului U.V., nu şi că pârâtul a pierdut folosinţa imobilului începând cu acea dată.
Împotriva Sentinţei civile nr. 4.427 din 2 iulie 2012 a declarat recurs în termenul legal pârâtul B.M.H., care a solicitat modificarea acesteia în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac încadrabilă în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că sentinţa recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 lit. b), ultima teză din O.U.G. nr. 24/2008 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008.
În concret, recurentul a arătat că ipoteza legală aflată în discuţie - punerea la dispoziţia Securităţii a unui anumit spaţiu nu este îndeplinită, nu deţinea niciun titlu, nu locuia şi nici nu avea legătură cu imobilul respectiv situat în Alba Iulia str. 6 M. În perioada de referinţă a locuit la o altă adresă decât cea despre care se pretinde că a fost casă de întâlnire. Face trimitere în acest sens la actele oficiale depuse în faţa instanţei de fond respectiv adresele emise de Primăria Municipiului Alba Iulia, Serviciul de Evidenţă a Populaţie Municipiului Alba Iulia, asociaţia de locatari, firma constructoare a blocului SC H. SA, I.G.C.L. Alba, actele de predare a garsonierei către stat.
În continuare contestă valabilitatea angajamentului reţinut ca probă valabilă de către instanţa de fond. Nu recunoaşte că ar fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea, şi invocă în acest sens declaraţia martorului C.F.S. care recunoaşte că nu a fost semnat în faţa lui, dar şi că acest angajament ar fi fost depus la dosar ca o reacţie la refuzul de colaborare cu securitatea. Sub acest aspect mai contestă şi concluziile din raportul de expertiză criminalistică şi susţine că expertul a avut în vedere pentru comparaţie, înscrisuri care nu fac parte din dosarul C.N.S.A.S. şi nu au fost aprobate de instanţă ca şi scripte de comparaţie.
Despre rapoartele de analiză la care se face referire, în nota de constatare susţine că au un conţinut lacunar şi nu se descriu activităţile desfăşurate în locuinţă, ce persoane au fost aduse sau care sunt informaţiile obţinute.
Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 lit. b) ultima teza din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar de securitate şi deconspirarea Securităţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, "Colaborator al Securităţii este persoana care a înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţine".
În cauză, prima instanţă a stabilit că pârâtul-recurent a fost recrutat în calitate de "gazdă, casă de întâlnire", semnând un angajament de colaborare cu Securitatea la data de 30 martie 1984 şi conform căruia pârâtul a fost de acord să pună la dispoziţie organelor de securitate imobilul din Alba Iulia Bd. 6 M., pentru probleme de muncă.
Concluzia la care a ajuns judecătorul fondului în acest sens se întemeiază pe o interpretare corectă a probelor cauzei privite în ansamblul lor şi corelate în mod logic fiind avute în vedere în acest sens Raportul de expertiză criminalistică nr. R1 din 20 martie 2012 prin care se concluzionează că scrierea şi semnătura din angajamentul întocmit la data 30 martie 1984 îi aparţine martorului, depoziţiile martorului C.F.S. precum şi actele oficiale emise de diferite instituţii ale statului din care rezultă regimul juridic al imobilului şi folosinţa acestuia.
Dispoziţiile legale menţionate mai sus reglementează ipoteza punerii la dispoziţia Securităţii a unui spaţiu fără a mai fi necesară îndeplinirea altor condiţii pentru reţinerea calităţii de colaborator al Securităţii, neprezentând relevanţă modalitatea în care persoana deţine acest spaţiu, cu sau fără titlu valabil.
Recurentul-reclamant contestă împrejurarea că ar fi deţinut această locuinţă, dar nu a fost în măsură să ofere o explicaţie credibilă în legătură cu menţionarea acestei locuinţe în conţinutul angajamentului sau întocmirea de acte care îl plasează pe acesta în apartamentul în discuţie.
În sensul legii, pentru reţinerea calităţii de colaborator al Securităţii era necesar ca înlesnirea activităţii de culegere de informaţii de la reţeaua de informatorii să se facă prin punerea la dispoziţia securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu deţinut, şi punea la dispoziţie să se facă în mod voluntar.
În persoana recurentului-reclamant sunt pe deplin îndeplinite aceste condiţii, probele administrate în cauză demonstrează fără putinţă de tăgadă punerea în mod voit, la dispoziţia Securităţii a unui spaţiu de locuit în perioada de referinţă.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 316 din acelaşi cod şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat şi va menţine soluţia primei instanţe ca temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.M.H. împotriva Sentinţei civile nr. 4.427 din 2 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2014
| ← ICCJ. Decizia nr. 4273/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4257/2014. Contencios → |
|---|
