ICCJ. Decizia nr. 4263/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4263/2014
Dosar nr. 8543/2/2012
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată la 16 noiembrie 2012 şi completată la data de 19 martie 2013, reclamanta SC I.P.R. SRL Bucureşti a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele A.F.P. a sectorului 2 şi D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, să se dispună:
1. modificarea Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. B1 din 12 iulie 2010, în sensul:
- punerii în concordanţă cu raportul de inspecţie fiscală a perioadei verificate în ceea ce priveşte impozitul pe profit datorat de persoane juridice române ca fiind până la data de 31 decembrie 2009 şi recunoaşterii unei pierderi fiscale reportabile la data de 31 decembrie 2009 în sumă de 1.080.651 RON.
2. modificarea raportului de inspecţie fiscală nr. R1 din 12 iulie 2010, în sensul recunoaşterii unei pierderi fiscale raportabile la data de 31 decembrie 2009 în sumă de 1.080.651 RON.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti nu a aplicat un raţionament unitar în soluţionarea contestaţiei administrative, considerând că, în ceea ce priveşte TVA, organele de control au greşit pentru că nu au analizat toate datele, actele şi faptele care să arate comportamentul contribuabilului pe parcursul inactivităţii fiscale, dar în schimb, concluzia aceloraşi organe este corectă în ceea ce priveşte impozitul pe profit, deşi este rezultatul aceleiaşi desconsiderări a tranzacţiilor efectuate de societate în perioada anilor 2008 şi 2009, când s-a aflat pe lista contribuabililor declaraţi inactivi.
Reclamanta a mai arătat că prin aceeaşi decizie pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a apreciat că în raportul de inspecţie fiscală nu au fost făcute constatări cu privire la bazele de impunere declarate pentru anii 2008 şi 2009 şi nici nu s-au emis actele administrative fiscale în legătură cu impozitul pe profit datorat de societate pentru anii 2008 şi 2009, care să poată face obiectul contestaţiei în procedura administrativă.
Considerând că aceste concluzii sunt nelegale, decurgând din înţelegerea şi interpretarea greşită a legii şi a situaţiei de fapt, reclamanta a invocat următoarele argumente pentru admiterea acţiunii şi modificarea actelor administrativ-fiscale deduse judecăţii:
- deşi în raportul de inspecţie fiscală se menţionează că perioada verificată în ceea ce priveşte impozitul pe profit este până la data de 31 decembrie 2010, în Decizia nr. B1 emisă în baza raportului de inspecţie fiscală se menţionează că perioada verificată în ceea ce priveşte acelaşi impozit pe profit este numai până la data de 31 decembrie 2007;
- Decizia nr. B1 nu este rezultatul lipsei constatărilor organelor fiscale în ceea ce priveşte impozitul pe profit aferent anilor 2008 şi 2009, ci a neluării în considerare a tranzacţiilor efectuate de societate în perioada inactivităţii sale fiscale, pe care pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a apreciat-o ca fiind neconformă cu legea prin Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 în privinţa TVA;
- consecinţa directă a faptului că în Decizia nr. B1 privind nemodificarea bazei de impunere s-a reţinut altă perioadă verificată decât cea declarată în raportul de inspecţie fiscală, prin neluarea în considerare a tranzacţiilor efectuate în anii 2008 şi 2009, este faptul că societatea nu poate deduce pierderea fiscală înregistrată până la data de 31 decembrie 2009 în sumă de 1.080.651 RON din profitul anilor următori;
- decizia organelor de inspecţie fiscală de a nu lua în considerare tranzacţiile efectuate de societate pentru perioada de la data publicării în M. Of. al ordinului privind includerea societăţii în lista contribuabililor inactivi nu a fost motivată în drept şi măsura luată cu lipsa unei motivări reprezintă un abuz, ducând la crearea unei situaţii contrare principiilor de drept, fiind o încălcare a legalităţii şi echităţii;
- preluând concluziile Adresei nr. A1 din 14 martie 2012 emisă de Direcţia Generală Juridică din Ministerul Finanţelor Publice, pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a apreciat în Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 că organele de inspecţie fiscală nu au circumstanţiat sancţiunea neluării în seamă a tranzacţiilor efectuate de societate în perioada inactivităţii sale fiscale, dar numai în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, nu şi în ceea ce priveşte impozitul pe profitul datorat, ceea ce demonstrează un tratament fiscal neunitar al aceloraşi tranzacţii.
Prin întâmpinările depuse la 5 februarie 2013 şi la 7 mai 2013, pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a invocat următoare excepţii:
- excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, deoarece reclamanta a solicitat anularea unei decizii de nemodificare a bazei de impunere şi a unui raport de inspecţie fiscală, acte care au fost emise de A.F.P. a sectorului 2;
- excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin care s-a solicitat anularea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei privind nemodificarea bazei de impunere, fără a se fi solicitat şi anularea deciziei prin care a fost soluţionată contestaţia care, potrivit dispoziţiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., este singurul act administrativ susceptibil de a fi contestat la instanţa judecătorească în condiţiile Legii nr. 554/2004;
- excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu motivarea că, anularea Deciziei nr. 260 din 15 mai 2012 a fost solicitată prin completarea adusă acţiunii la data de 19 martie 2013, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, termen care a început să curgă de la data comunicării deciziei - 17 mai 2012 şi s-a împlinit la data de 17 noiembrie 2012.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins prin încheierea din şedinţa publică de la 7 mai 2013 toate cele trei excepţii invocate de pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a fost respinsă, reţinându-se că această direcţie este autoritatea emitentă a Deciziei nr. 260 din 15 mai 2012 pentru care a fost formulată acţiunea în anulare.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă de asemenea în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, avându-se în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., reclamanta a solicitat să fie anulată şi Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 emisă în procedura de soluţionare a contestaţiei administrative .
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost respinsă, cu motivarea că, acţiunea în anulare, inclusiv în privinţa Deciziei nr. 260 din 15 mai 2012, a fost formulată la data de 16 noiembrie 2012, cu respectarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, care se calculează de la data de 17 mai 2012, când reclamantei i-a fost comunicată decizia contestată.
Aceeaşi instanţă a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1.799 din 4 iunie 2013, prin care a admis în parte acţiunea, a anulat pct. 3 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012, a obligat pârâta A.F.P. a sectorului 2 la reverificarea perioadei 2008 - 2009 cu privire la impozitul pe profit, respingând ca inadmisibile cererile de modificare a Deciziei nr. B1 din 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală, în sensul recunoaşterii pierderii fiscale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că în mod greşit pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a apreciat ca fiind lipsită de obiect contestaţia administrativă prin care s-a solicitat modificarea Deciziei nr. B1 din 12 iulie 2010 privind nemodificarea bazei de impunere, în sensul că, perioada verificată în ceea ce priveşte impozitul pe profit este 1 iulie 2006 - 31 mai 2010 şi nu perioada 1 iunie 2006 - 31 decembrie 2007, cu luarea în considerare a tranzacţiilor efectuate începând cu data de 16 iunie 2008 şi recunoaşterea unei pierderi fiscale reportabile la data de 31 decembrie 2009 în sumă de 1.080.651 RON.
Faţă de raportul de inspecţie fiscală nr. R1 din 12 iulie 2010 din care rezultă fără echivoc că perioada verificată pentru impozitul pe profit a fost 1 iulie 2006 - 31 mai 2010, judecătorul fondului a reţinut că este greşită concluzia pârâtei D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti că pentru perioada 2008 - 2009 impozitul pe profit nu a fost supus inspecţiei fiscale, chiar dacă nu au fost determinate bazele impozabile declarate de societate şi nu s-a verificat dacă aceste baze impozabile se modifică sau nu, dat fiind că, la baza acestei situaţi stă faptul neluării în considerare a tranzacţiilor din perioada de inactivitate fiscală, ceea ce a produs efecte juridice prin nerecunoaşterea pierderii fiscale la data de 31 decembrie 2009.
Astfel cum s-a reţinut în cazul TVA, instanţa de fond a stabilit că urmează să se încheie un nou act în urma reverificării impozitului pe profit, cu luarea în considerare a tranzacţiilor efectuate în perioada inactivităţii fiscale, pentru considerentele avute în vedere de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti în soluţionarea capătului I din contestaţie referitor la TVA.
În contextul situaţiei de fapt şi de drept prezentată la pct. 1 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012, instanţa de fond a avut în vedere că dispoziţiile art. 11 alin. (11) din C. fisc. prevăd neluarea în considerare a tranzacţiilor realizate de contribuabilii declaraţi inactivi ca o posibilitate acordată organelor fiscale, dar aceasta presupune să fie circumstanţiată sancţiunea neluării în seamă a tranzacţiilor.
Ca argument în acest sens a fost reţinută chiar concluzia exprimată de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti - Serviciul de soluţionare a contestaţiilor, la pct. 1 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012, potrivit căreia, din cuprinsul actelor atacate nu rezultă circumstanţele edificatoare care au condus la declararea contestatoarei ca fiind un contribuabil inactiv şi comportamentul acesteia pe parcursul inactivităţii fiscale, astfel că, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, republicată, care prevăd că, prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ atacat, situaţie în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal, care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare.
Cererile reclamantei de modificare a Deciziei nr. B1 din 12 iulie 2010 şi de recunoaştere a pierderii fiscale au fost respinse ca inadmisibile, reţinându-se că acestea nu pot fi analizate de instanţa de fond, întrucât constatarea corectitudinii bazelor impozabile este de competenţa organelor fiscale.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, solicitând ca, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii, în principal ca prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
În primul motiv de recurs a fost criticată soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, arătându-se că este tardivă cererea formulată la 19 martie 2013 pentru anularea Deciziei nr. 260 din 15 mai 2012, comunicată intimatei - reclamante la data de 17 mai 2012.
Recurenta a învederat că, de la data de 17 mai 2012 se calculează termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, care s-a împlinit la data de 17 noiembrie 2012 şi în consecinţă, a fost greşit respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată pentru cererea de completare a acţiunii, depusă la data de 19 martie 2013.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs a fost criticată soluţia pronunţată pe fondul cauzei, arătându-se că, în mod corect D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, serviciu de soluţionare contestaţii, a respins ca fiind fără obiect contestaţia formulată de reclamantă cu privire la recunoaşterea pierderii fiscale cumulate declarate pentru data de 31 decembrie 2009, în condiţiile în care în raportul de inspecţie fiscală nu au fost făcute constatări cu privire la bazele de impunere declarate pentru anii 2008 şi 2009 şi nici nu s-au emis acte administrative fiscale în legătură cu impozitul pe profit datorat de societate pentru anii 2008 şi 2009, care să poată face obiectul contestaţiei în procedura administrativă.
Recurenta a învederat că, din documentaţia existentă, rezultă că organele de inspecţie fiscală nu au făcut nicio constatare în privinţa bazelor de impunere pentru impozitul pe profit aferent anilor 2008 şi 2009, respectiv nici care sunt bazele impozabile declarate de societate prin declaraţiile anuale 101 pentru cei doi ani fiscali, nici dacă aceste baze impozabile nu se modifică în urma inspecţiei fiscale ori, în măsura în care se modifică, să fie precizate consecinţele fiscale ale verificării, în sensul dacă se diminuează pierderile fiscale declarate de societate sau, dimpotrivă, rezultă vreo sumă de plată în contul impozitului pe profit din aceşti doi ani fiscali.
Din acest motiv, s-a precizat că, menţiunea din raport cu privire la starea de inactivitate a contribuabilului nu poate conduce la concluzia că impozitul pe profit a fost verificat pentru anii 2008 şi 2009, câtă vreme organele de inspecţie fiscală nu au făcut nicio constatare cu privire la menţinerea sau, dimpotrivă, la modificarea bazelor de impunere şi nu au stabilit consecinţe fiscale ale neluării în considerare a tranzacţiilor.
Ca urmare, în lipsa oricărei constatări în raportul de inspecţie fiscală nr. R1 din 12 iulie 2010 cu privire la bazele impozabile ale impozitului pe profit pe anii 2008 şi 2009 şi în lipsa oricărui act administrativ-fiscal (decizie de impunere, decizie de nemodificare a bazei de impunere sau dispoziţie de măsuri pentru diminuarea pierderii fiscale) care să stabilească natura şi să cuantifice valoarea raporturilor juridice dintre autoritatea fiscală şi intimata-reclamantă în perioada 2008 - 2009, recurenta a susţinut că, în mod corect, a fost respinsă contestaţia ca fiind fără obiect pentru acest capăt de cerere.
În acest sens, au fost invocate şi dispoziţiile art. 216 C. proc. fisc. şi pct. 11.1 lit. c) din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul nr. 2137/2011 al Preşedintelui A.N.A.F., care prevăd că o contestaţie poate fi respinsă ca fiind fără obiect, în situaţia în care sumele şi măsurile contestate nu au fost stabilite prin actul administrativ fiscal atacat, arătându-se că intimata - reclamantă are posibilitatea să formuleze contestaţie după verificarea de către organele fiscale competente a bazelor de impunere pentru impozitul pe profit aferent anilor fiscali 2008 şi 2009 şi stabilirea prin act administrativ-fiscal a consecinţelor fiscale rezultate în urma verificării.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost corect respinsă de instanţa de fond prin încheierea dată în şedinţa publică de la 7 mai 2013 şi în consecinţă, se dovedeşte a fi nefondată critica formulată de recurentă prin primul motiv de recurs.
Din înscrisurile dosarului rezultă că intimata - reclamantă SC I.P.R. SRL Bucureşti a formulat acţiunea în anulare la data de 16 noiembrie 2012, inclusiv în ceea ce priveşte Decizia nr. 260 din 15 mai 2012, care a fost menţionată în mod expres în obiectul acţiunii, astfel cum a fost precizat în finalul cererii de chemare în judecată.
Raportat la data de 17 mai 2012, la care Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 a fost comunicată intimatei - reclamante, instanţa de fond a constatat întemeiat că, prin înregistrarea acţiunii în anulare la data de 16 noiembrie 2012, au fost respectate dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, conform cărora, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.
Recurenta a reiterat în mod neîntemeiat această excepţie prin primul motiv de recurs, considerând că anularea Deciziei nr. 260 din 15 mai 2012 a fost solicitată numai prin completarea adusă acţiunii la data de 19 martie 2013, fără însă a avea în vedere întregul conţinut al cererii iniţiale din 16 noiembrie 2012, din care rezultă în mod neechivoc că s-a solicitat să fie anulată în parte şi această decizie, pentru considerentele de fapt şi de drept expuse în cererea respectivă, dar şi în precizarea depusă ulterior la dosar.
Cel de-al doilea motiv de recurs, formulat pe fondul pricinii, este întemeiat şi urmează a fi admis, constatându-se că Sentinţa civilă nr. 1.799 din 4 iunie 2013 este nelegală şi netemeinică pentru următoarele argumente, care vor fi avute în vedere ca temei pentru modificarea hotărârii atacate, în sensul că, va fi respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC I.P.R. SRL Bucureşti.
Prin Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 emisă de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a fost soluţionată contestaţia administrativă formulată de SC I.P.R. SRL Bucureşti şi s-a dispus:
1. desfiinţarea în parte a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. B2 din 12 iulie 2010 emisă de organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Finanţelor Publice sector 2 în privinţa diferenţei suplimentare de TVA în sumă de 1.412.517 RON şi accesorii aferente TVA în sumă de 542.513 RON urmând a se încheia o nouă decizie de impunere prin care să se reanalizeze cauza pentru aceeaşi perioadă şi pentru acelaşi impozit şi care va avea în vedere considerentele deciziei;
2. respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. B2 din 12 iulie 2010 emisă de organele de inspecţie fiscală din cadrul A.F.P. sector 2 pentru diferenţa suplimentară de TVA în sumă de 12.356 RON;
3. respingerea ca fiind fără obiect a contestaţiei formulată cu privire la recunoaşterea pierderii fiscale declarate pentru anii 2008 şi 2009.
Măsura de la pct. 3 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012, singura care a fost contestată prin prezenta acţiune, a fost corect decisă de recurenta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti prin aplicarea la situaţia de fapt a dispoziţiilor art. 216 C. proc. fisc. şi pct. 11.1 lit. c) din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul nr. 2.137/2011 al Preşedintelui A.N.A.F., care prevăd că o contestaţie poate fi respinsă ca fiind fără obiect, în cazul în care sumele şi măsurile contestate nu au fost stabilite prin actul administrativ atacat.
Atât în Raportul de inspecţie fiscală nr. R1 din 12 iulie 2010, cât şi în Decizia privind nemodificarea bazei de impunere nr. B1 din 12 iulie 2010, organele de inspecţie fiscală nu au făcut nicio constatare în privinţa bazelor de impunere pentru impozitul pe profit aferent anilor 2008 şi 2009, respectiv nici care sunt bazele impozabile declarate de societate prin declaraţiile anuale 101 pentru cei doi ani fiscali, nici dacă aceste baze impozabile nu se modifică în urma inspecţiei fiscale ori, în măsura în care se modifică, nu au fost indicate consecinţele fiscale ale verificării, în sensul dacă se diminuează pierderile fiscale declarate de societate sau, dimpotrivă, rezultă vreo sumă de plată în contul impozitului pe profit din aceşti doi ani fiscali.
Din menţiunile cuprinse la capitolul III, pct. III.13 din Raportul de inspecţie fiscală nr. R1 din 12 iulie 2010 rezultă că pentru impozitul pe profit, într-adevăr perioada verificată a fost 1 iulie 2006 - 31 mai 2010, dar de la data de 16 iunie 2008, când societatea intimată a fost inclusă pe lista contribuabililor inactivi, organele de inspecţie fiscală nu au luat în considerare tranzacţiile efectuate de aceasta în perioada de inactivitate fiscală şi din acest motiv, în Decizia privind nemodificarea bazei de impunere nr. B1 din 12 iulie 2010 perioada verificată pentru impozitul pe profit a fost 1 iunie 2006 - 31 decembrie 2007, deci numai perioada anterioară inactivităţii fiscale, astfel că nu se poate reţine existenţa unor neconcordanţe între cele două acte administrative cu privire la perioada verificată pentru acest impozit.
În consecinţă, deşi perioada verificată de organele de inspecţie fiscală a fost 1 iulie 2006 - 31 mai 2010, numai pentru perioada 1 iulie 2006 - 31 decembrie 2007 nu a fost modificată baza de impunere şi conform instrucţiunilor din anexa nr. 2 Ordinul nr. 1267/2006 al Ministrului Finanţelor Publice, s-a întocmit decizia privind nemodificarea bazei de impunere, care se completează la finalizarea unei inspecţii fiscale generale sau parţiale şi cuprinde obligaţiile fiscale pentru care s-a stabilit că baza de impunere nu se modifică, iar creanţa fiscală a fost corect determinată.
Menţiunea din raportul de inspecţie fiscală cu privire la starea de inactivitate a contribuabilului nu poate conduce la concluzia că impozitul pe profit a fost verificat pentru anii 2008 şi 2009, în condiţiile în care organele de inspecţie fiscală nu au făcut nicio constatare cu privire la menţinerea sau, dimpotrivă, la modificarea bazelor de impunere şi nu au stabilit consecinţele fiscale ale neluării în considerare a tranzacţiilor din perioada de inactivitate fiscală.
Ca atare, în lipsa oricărei constatări în Raportul de inspecţie fiscală nr. R1 din 12 iulie 2010 cu privire la bazele impozabile ale impozitului pe profit pentru anii 2008 şi 2009 şi în lipsa oricărui act administrativ-fiscal (decizie de impunere, decizie de nemodificare a bazei de impunere sau dispoziţie de măsuri pentru diminuarea pierderii fiscale) care să stabilească natura sau să cuantifice valoarea raporturilor juridice dintre autoritatea fiscală şi societatea intimată în privinţa acestui impozit în perioada anilor 2008 şi 2009, direcţia recurentă a apreciat corect că nu se află în prezenţa unei contestaţii formulată împotriva unui act administrativ-fiscal şi la pct. 3 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 a respins ca fiind fără obiect contestaţia privind recunoaşterea pierderii fiscale declarate pentru anii 2008 şi 2009.
Măsura astfel dispusă este conformă dispoziţiilor art. 216 C. proc. fisc. şi pct. 11.1 lit. c) din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul nr. 2137/2011 emis de Preşedintele A.N.A.F., care prevăd că, o contestaţie poate fi respinsă ca fiind fără obiect, în situaţia în care sumele şi măsurile contestate nu au fost stabilite prin actul administrativ-fiscal atacat şi în consecinţă, intimata-reclamantă are posibilitatea să formuleze contestaţie numai după verificarea de către organele fiscale competente a bazelor de impunere pentru impozitul pe profit aferent anilor 2008 şi 2009 şi stabilirea, prin act administrativ-fiscal, a implicaţiilor fiscale rezultate în urma verificării.
Anularea acestei măsuri dispusă de organul de soluţionare a contestaţiei administrative nu se justifică faţă de elementele de fapt şi de drept referitoare la impozitul pe profit pentru perioada de inactivitate fiscală a intimatei-reclamante şi este în contradicţie cu soluţia de respingere ca inadmisibile a cererilor de modificare a Deciziei nr. B1 din 12 iulie 2010 privind nemodificarea bazei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. R1 din 12 iulie 2010, în sensul recunoaşterii unei pierderi fiscale reportabile la data de 31 decembrie 2009 în sumă de 1.080.651 RON, fără a se avea în vedere că, tocmai conţinutul acestor două ultime acte administrative a determinat respingerea contestaţiei ca fiind fără obiect sub acest aspect şi deci legalitatea celor două acte este verificată în mod implicit prin pronunţarea asupra legalităţii măsurii de la pct. 3 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 emisă de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.
Măsura de la pct. 3 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 a fost greşit anulată de instanţa de fond în considerarea unei aparente contradicţii între această măsură şi cea de la pct. 1 din aceeaşi decizie cu privire la efectele aplicării dispoziţiilor art. 11 alin. 11 din C. fisc., care prevăd că autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie efectuată de un contribuabil declarat inactiv prin ordin al Preşedintelui A.N.A.F.
Deşi a analizat conţinutul Adresei nr. A1 din 14 martie 2012 a Direcţiei Generale Juridice din Ministerul Finanţelor Publice, avută în vedere de organul de soluţionare a contestaţiei la adoptarea măsurii de la pct. 1 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012, instanţa de fond a considerat fără temei că se impune aceeaşi soluţie şi pentru pct. 3 din contestaţie, deşi se referă la o altă obligaţie fiscală şi la o altă situaţie de fapt decât cea constatată cu privire la impozitul pe profit în perioada de inactivitate fiscală a contribuabilului.
Atât în adresa nr. A1 din 14 martie 2012, cât şi în motivarea soluţiei de la pct. 1 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012, s-a reţinut situaţia concretă în care s-a aflat societatea intimată de la 16 iunie 2008, când a fost declarată contribuabil inactiv prin Ordinul nr. 898/2008 al Preşedintelui A.N.A.F., fără însă ca organele fiscale să fi procedat şi la anularea din oficiu a înregistrării în scop de TVA, conform procedurii de anulare din oficiu prevăzută în Ordinul nr. 605/2008 emis de Preşedintele A.N.A.F.
În condiţiile în care organele de inspecţie fiscală nu au făcut nicio referire la motivele şi circumstanţele în care societăţii intimate nu i-a fost anulat codul de înregistrare în scopuri de TVA, deşi normele legale în vigoare impuneau aceasta de la data declarării inactivităţii, s-a considerat cu ocazia soluţionării contestaţiei că, dispoziţiile art. 145 alin. (2) din C. fisc. nu pot fi reţinute ca unic temei legal pentru neacordarea dreptului de deducerea TVA aferentă achiziţiilor efectuate în perioada de inactivitate fiscală pentru că, nefiind pierdută calitatea de persoană impozabilă, stabilită de o manieră obiectivă pe baza definiţiei dată la art. 127 alin. (1) din C. fisc., este necesară reanalizarea dreptului la deducerea TVA aferentă acestor achiziţii şi efectuarea unei încadrări corecte şi motivate a constatărilor.
Cum intimatei-reclamante nu i-a fost anulat codul de înregistrare în scopuri de TVA în perioada de inactivitate fiscală, s-a stabilit la pct. 1 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 că pentru taxa respectivă se impune o nouă verificare, cu motivarea că sancţiunea neluării în considerare a tranzacţiilor din perioada respectivă ar trebui să fie circumstanţială de comportamentul fiscal al contribuabilului declarat inactiv, de buna credinţă sau reaua credinţă pe care a dovedit-o în perioada inactivităţii fiscale, dacă a făcut dovada luării la cunoştinţă a faptului că a fost declarat inactiv sau orice alte împrejurări care vin în susţinerea conduitei sale.
Toate aceste considerente se referă la deductibilitatea fiscală a TVA aferentă achiziţiilor din perioada de inactivitate fiscală, când nu a fost anulat codul de înregistrare în scopuri de TVA şi deci nu pot fi aplicate pentru o altă obligaţie fiscală, având un alt regim juridic şi anume, impozitul pe profit.
Din acest motiv, măsura de la pct. 3 din Decizia nr. 260 din 15 mai 2012 a fost corect dispusă de către direcţia recurentă şi se impune a fi menţinută, prin respingerea acţiunii formulate de către societatea intimată ca neîntemeiată.
Faţă de toate argumentele de fapt şi de drept care au fost expuse, Înalta Curte va admite prezentul recurs şi va modifica hotărârea instanţei de fond, în sensul că, va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC I.P.R. SRL Bucureşti.
2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic a acesteia
În baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite prezentul recurs şi, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea atacată, în sensul că, va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC I.P.R. SRL Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1.799 din 4 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei SC I.P.R. SRL Bucureşti ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4261/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4145/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
