ICCJ. Decizia nr. 4365/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Fond

Decizii ICCJ 2014 (Contencios administrativ)

R O M A N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 4365/2014

Dosar nr. 2867/1/2014

Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2014

Asupra plângerii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei.

Prin Hotărârea nr. 15 din 1 iulie 2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate (doamna judecător dr. L.D.S. s-a abţinut de la dezbateri şi de la vot, în considerarea faptului că, în calitate de preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este emitentul actului contestat), în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 şi art. 19 lit. i)¹ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, s-au hotărât următoarele:

- admiterea contestaţiei formulate de doamna judecător N.P. împotriva Ordinului preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 318 din 12 decembrie 2013; anularea Ordinului preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 318 din 12 decembrie 2013 şi emiterea de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a unui ordin prin care salarizarea doamnei judecător N.P. să fie identică salarizării magistraţilor care au îndeplinit aceleaşi condiţii de vechime la data de 31 decembrie 2010 şi care au fost încadraţi de la 01 ianuarie 2011 în clasa 109 (coeficient de ierarhizare 14,63).

- admiterea contestaţiei formulată de doamna judecător R.P. împotriva Ordinului preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 45 din 4 martie 2014; anularea Ordinului preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 45 din 4 martie 2014 şi emiterea de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a unui ordin prin care salarizarea doamnei judecător R.P. să fie identică salarizării magistraţilor care au îndeplinit aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie la data de 31 decembrie 2010 şi care au fost încadraţi în clasa 109 (coeficient de ierarhizare 14,63).

- admiterea contestaţiei formulate de doamna judecător I.R. împotriva Ordinului preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 44 din 4 martie 2014; anularea Ordinului preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 44 din 4 martie 2014 şi emiterea de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a unui ordin prin care salarizarea doamnei judecător I.R. să fie identică salarizării magistraţilor care au îndeplinit aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie la data de 31 decembrie 2010 şi care au fost încadraţi în gradaţia 5, clasa 109 (coeficient de ierarhizare 14,63).

Împotriva Hotărârii nr. 15 din data de 01 iulie 2014 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 29 iulie 2014, în temeiul art. 7 alin. (2) din Anexa VI, Capitolul VIII din Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, s-a formulat plângere de către reclamanta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Preşedinte, judecător dr. L.D.S., în calitate de ordonator principal de credite, solicitând anularea în parte a acestei hotărâri, numai în ceea ce priveşte soluţia dată contestaţiilor formulate de doamnele judecător N.P., R.P. şi I.R. împotriva Ordinelor Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 318 din 12 decembrie 2013, nr. 45 din 4 martie 2014 şi, respectiv, nr. 44 din 4 martie 2014, precum şi suspendarea executării efectelor Hotărârii nr. 15 din 1 iulie 2014, în ceea ce priveşte soluţia dată contestaţiilor formulate de doamnele judecător, până la soluţionarea definitivă a prezentei plângeri.

În susţinerea cererii, reclamanta a arătat că, după analizarea criticilor aduse de către cele trei doamne judecător în privinţa pretinsei nelegalităţi a ordinelor contestate, Colegiul de conducere a apreciat drept întemeiate cele trei contestaţii, reţinând, în esenţă, faptul că „diferenţa relevată, după data de 01 ianuarie 2011, dintre drepturile salariale ale judecătorilor aflaţi în situaţii identice de vechime în muncă şi în funcţie, decurgând din aplicarea dispoziţiilor legale invocate în cuprinsul contestaţiei, reprezintă o situaţie de discriminare, în înţelesul de diferenţă de tratament între persoane aflate în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce contravine prevederilor art. 3 lit. c) din Legea-cadru nr. 284/2010, art. 16 alin. (1) din Constituţie şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, raportat la Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă şi la prevederile art. 73 şi art. 74 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul magistraţilor".

Pronunţând soluţia de admitere a celor trei contestaţii, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a ignorat faptul că ordinele Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 318 din 12 decembrie 2013, nr. 45 din 4 martie 2014 şi, respectiv, nr. 44 din 4 martie 2014 au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul emiterii lor, discriminarea invocată de petente nefiind generată de ordinele respective, ci de către legea însăşi - în temeiul şi în a cărei punere în aplicare, aceste ordine au fost emise.

Astfel, principala critică de nelegalitate a ordinelor în discuţie invocată de petente şi reţinută ca atare de către Colegiul de conducere al instanţei supreme a vizat existenţa unor diferenţe de salarizare între magistraţii care au împlinit anumite condiţii de vechime în muncă şi de vechime în funcţie până la data de 31 decembrie 2010 şi cei care au îndeplinit aceleaşi condiţii după data de 1 ianuarie 2011. Or, ceea ce s-a ignorat de către Colegiul de conducere, atunci când prin Hotărârea nr. 15/2014 au fost admise cele trei contestaţii, este faptul că aceste diferenţe reprezintă rezultatul aplicării, fiecărei categorii în parte, a reglementărilor în materie de salarizare, sub a căror incidenţă s-au aflat la momentul împlinirii respectivelor condiţii.

Reclamanta a susţinut că, urmare a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru anul 2010, drepturile salariale ale unui judecător de instanţă supremă au fost stabilite în conformitate cu dispoziţiile acestei legi, ale Ordonanţei de urgenţă nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar şi cele ale Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Prin urmare, pentru judecătorii instanţei supreme, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) Anexa VI din Legea 330/2009, începând cu 1 ianuarie 2010, sporul de vechime a fost inclus în indemnizaţia de încadrare brută lunară.

Judecătorii care au împlinit vechimea în muncă necesară pentru obţinerea sporului de vechime corespunzător, anterior abrogării Legii nr. 330/2009, obţineau sporuri care creşteau cu 5% la împlinirea tranşei următoare de vechime. În prezent, ca urmare a noilor reglementări, la împlinirea aceleiaşi tranşe de vechime, un magistrat beneficiază de o creştere a valorii sporului de vechime cu doar 2,5% pe anumite tranşe.

Prin Legea nr. 284/2010, care a înlocuit Legea nr. 330/2009 în privinţa reglementării salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice, a fost instituit un nou sistem de salarizare, care include şi o viziune nouă şi diferită a legiuitorului asupra modului de stabilire a drepturilor de natură salarială prin raportare la vechimea în muncă dobândită de o persoană.

Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) - (5) din Legea nr. 284/2010, clasele de salarizare şi coeficienţii prevăzuţi în anexe pentru funcţiile de execuţie corespund nivelului minim al fiecărei funcţii, la care se adaugă 5 gradaţii corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă.

A menţionat reclamanta că, odată cu adoptarea Legii cadru nr. 284/2010, viziunea legiuitorului s-a schimbat în ceea ce priveşte modul de recompensare a vechimii în muncă, astfel încât - dacă anterior înaintarea în tranşele de vechime atrăgea o creştere procentuală egală pentru fiecare tranşă în parte (egală cu aplicarea unui procent unic de 5% fiecărei tranşe de vechime), cu cât vechimea în muncă era mai mare, cu atât şi procentul corespunzător sporului de vechime devenind mai mare - după data de 1 ianuarie 2011, recompensarea vechimii în muncă se face diferit, prin aplicarea unui procent ce variază între 7,5% pentru prima tranşă de vechime şi 2,5% pentru ultimele două tranşe. Astfel, într-o modalitate total diferită decât cea anterioară, în prezent, cu cât vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul aplicabil sporului aferent acestei vechimi, este mai mic.

Împrejurarea că între persoanele care au îndeplinit aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi/sau în funcţie până la data de 31 decembrie 2010 şi cele care le-au îndeplinit ulterior acestei date au apărut diferenţe salariale se datorează faptului că legea nouă nu atinge drepturile câştigate, astfel încât ceea ce s-a dobândit ca urmare a schimbării tranşelor de vechime în anii anteriori rămâne câştigat, potrivit principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile noi.

Prin urmare, a susţinut reclamanta că nu poate fi reţinută ipoteza avansată de cele trei contestatoare şi însuşită ca atare de către Colegiul de Conducere al instanţei supreme, privitoare la existenţa unei discriminări între „magistraţii care beneficiază de recunoaşterea unei noi tranşe de vechime în muncă sau funcţie începând cu data de 01 ianuarie 2011, comparativ cu magistraţii care au îndeplinit condiţia de vechime în muncă până la data de 31 decembrie 2010, în sensul că, pentru cei care anterior au trecut de la gradaţia 3 la 4 sau de la gradaţia 4 la 5, creşterea era de 5%, iar pentru cei care au atins tranşele de vechime corespunzătoare aceloraşi gradaţii ulterior datei de 01 ianuarie 2011, creşterea este de doar 2,5%.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012 publicată în M. Of., Partea I nr. 559 din 8 august 2012, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Reclamanta a arătat că, în aceste condiţii, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite, avea obligaţia de a pune de îndată în executare noile dispoziţii legale ce au devenit aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2011, astfel încât întreg personalul instanţei supreme încadrat în această instituţie până la data de 31 decembrie 2010, aflat sub incidenţa prevederilor cuprinse în Anexa nr. VI a Legii-cadru nr. 284/2010, care ulterior acestei date a trecut în altă tranşă de vechime (între care se numără şi cele trei doamne judecător ce au formulat contestaţiile în cauză) a beneficiat de aplicarea procentelor stabilite potrivit regulilor statuate prin intermediul dispoziţiilor art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 284/2010 raportate la art. 6 din Legea nr. 285/2011.

Referitor la cererea de suspendare a executării efectelor hotărârii contestate, reclamanta a susţinut faptul că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 15 coroborate cu cele ale art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

Astfel, în ceea ce priveşte cazul bine justificat,a apreciat că, faţă de soluţia Curţii Constituţionale, adoptată prin Decizia nr. 669/2012 (publicată în M. Of., Partea 1 nr. 559 din 08/08/2012) de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, soluţia Colegiului de Conducere de eliminare de la aplicare a acestor dispoziţii în cazul stabilirii drepturilor salariale ale celor trei doamne judecător, ca urmare a constatării unei presupuse stări de discriminare (teză respinsă de Curtea Constituţională prin decizia menţionată) este evident nelegală, nelegalitate pentru a cărei constatare instanţa nu este nevoită să intre în cercetarea fondului.

În ceea ce priveşte prevenirea unei pagube iminente, a susţinut că punerea în executare a hotărârii atacate în privinţa soluţiei pronunţate cu privire la contestaţiile celor trei doamne judecător va atrage un val de contestaţii similare din partea tuturor celor care au îndeplinit condiţiile de trecere într-o altă tranşă de vechime în muncă sau în specialitate ulterior datei de 01 ianuarie 2011, ceea ce va genera o povară financiară mult prea mare pentru bugetul instanţei supreme, situaţie ce poate fi evitată doar prin suspendarea executării - până la dezlegarea fondului problemei printr-o soluţie definitivă şi irevocabilă - a acestei hotărâri în ceea ce priveşte obligarea Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la emiterea unor noi ordine prin care salarizarea doamnelor judecător N.P., R.P. şi I.R. să fie identică salarizării magistraţilor care au îndeplinit aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie la data de 31 decembrie 2010.

Apărările pârâţilor

Pârâta I.R. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării plângerii şi a cererii de suspendare formulată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, în susţinerea căreia a arătat că, în raport cu dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, se impune achitarea taxei de timbru aferente capetelor de cerere formulate prin plângerea dedusă judecăţii, respectiv anularea Hotărârii nr. 15/2014 şi suspendarea executării acesteia şi dat fiind că potrivit art. 32 şi 33 din O.U.G. nr. 80/2013 taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, se impune anularea plângerii ca netimbrată.

A invocat, de asemenea, excepţia inadmisibilităţii formulării plângerii împotriva Hotărârii nr. 15/2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Preşedintele Înaltei Curţi, în calitate de ordonator principal de credite, astfel cum a fost formulată în cauza de faţă, arătând că Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în Cap. VIII, Anexa 6, a instituit o procedură specială în ceea ce priveşte modul de contestare a actului administrativ al ordonatorului de credite privind modul de stabilire a drepturilor salariale, în speţă, în cazul judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Din cuprinsul art. 7 din actul normativ menţionat anterior, rezultă fără putinţă de tăgadă că hotărârile Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptate în ceea ce priveşte contestaţiile împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale ale judecătorilor, în cauza de faţă, nu pot fi contestate de preşedintele Înaltei Curţi, ci doar de persoanele salarizate potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale.

Pe de altă parte, pârâta a mai arătat că, Colegiul de Conducere este un organ colegial de decizie, o structură administrativă cu atribuţiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 şi art. 7 din Cap. VIII Anexa 6 din Legea nr. 284/2010.

Prin urmare, fiind cuprins în categoria organelor/structurilor administrative care asigură conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în alcătuirea cărora intră şi preşedintele, este evident că hotărârile colegiului de conducere sunt obligatorii, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind obligat să ducă la îndeplinire hotărârile Colegiului.

Rezultă, aşadar, că Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate formula plângere împotriva hotărârilor Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci îi incumbă obligaţia de a le pune în executare.

A mai susţinut pârâta că dispoziţiile art. 7 alin. (2) Capitolul VIII din Legea nr. 284/2010 nu pot fi privite decât în coroborare cu dispoziţiile constituţionale şi cele legale referitoare la consacrarea şi garantarea accesului la instanţa de contencios administrativ.

Prevederile constituţionale - art. 52, art. 126 alin. (6) din Constituţie, vizează un control deplin asupra administraţiei publice pus la îndemâna persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim.

Principiile constituţionale au fost transpuse în cuprinsul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, dar şi în alte acte normative speciale, cum este şi Legea nr. 284/2010 care atribuie această categorie de litigii privind modul de stabilire a drepturilor salariale ale persoanelor vizate în Capitolul VIII al legii instanţei de contencios administrativ, respectiv secţiei de specialitate de la instanţa supremă.

Deci, sesizarea instanţei de contencios administrativ cu plângere prealabilă în ipoteza prevăzută de art. 7 Capitolul VIII din Legea nr. 284/2010, se poate face doar de persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ.

Prin aceste dispoziţii speciale au fost incluse în categoria subiectelor de sesizare a instanţei de contencios administrativ şi persoanele vizate de modul de stabilire a drepturilor salariale, respectiv judecătorii în cauză.

Prin urmare, nefiind menţionat în mod expres ca subiect de sesizare a instanţei de contencios administrativ nici în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 284/2010 şi nici în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 554/2004, Preşedintele Înaltei Curţi, indiferent de calitatea acestuia, nu poate formula plângere împotriva hotărârii colegiului de conducere privind modul de stabilire a drepturilor salariale, chiar dacă această hotărâre a condus la anularea unui act administrativ emis de preşedinte în exercitarea atribuţiilor sale.

De altfel, în sensul celor invocate anterior, Înalta Curte prin Decizia în interesul legii nr. IV din 23 iunie 2003, a hotărât într-o situaţie asemănătoare, în ceea ce priveşte calitatea primarului de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ hotărârile adoptate de consiliul local.

Raţionamentul exprimat în Decizia în interesul legii menţionată poate fi aplicat mutatis mutandis şi cauzei deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâta a susţinut că plângerea este nefondată, pentru următoarele motive:

Raţionamentul de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în ceea ce priveşte modul de stabilire a drepturilor salariale prin ordinul contestat este greşit, fapt care a dus la emiterea unui act nelegal care în mod corect a fost anulat prin Hotărârea nr. 15/2014 a Colegiului de Conducere al ÎCCJ.

Salarizarea efectiva se face potrivit fiecărei legi anuale de salarizare începând cu 2011 potrivit art. 2 din Legea nr. 285/2010:« precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat», deci la nivelul de salarizare al unei persoane al cărui salariu se afla în plata la data de 31 decembrie 2010, aflata în aceeaşi tranşă de vechime în funcţia de judecător si de vechime în funcţie, tocmai pentru a nu se crea discriminări/discrepanţe până la aşezarea unitara pe clase /gradaţii de salarizare conform Legii cadru nr. 284/2010.

A arătat că acest fapt rezulta si din cuprinsul dispoziţiilor art. 4 alin. (2)-(3), art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 care prevăd în mod expres ca încadrarea în clasele de salarizare nu conduce/ afectează salarizarea acordată începând cu 1 ianuarie 02011 care se va face potrivit art. 2 menţionat.

De asemenea, pentru anii 2012, 2013, 2014 rezulta ca salarizarea nu este afectata de clasa de salarizare sau coeficienţii în procent de 2,5, care se vor aplica si se vor lua în considerare la momentul când ultima persoana aflata în tranşa de vechime în funcţie şi în munca va avea aceeaşi clasa şi gradaţie cu cei aflaţi în aceeaşi situaţie, pentru a fi îndeplinit scopul şi principiile salarizării unitare.

Deci, aplicarea în concret, în practică a dispoziţiilor legale a fost greşita, fapt ce a generat situaţiile şi discrepanţele de salarizare reclamate atât de pârâtă, cât si de alţi judecători aflaţi în aceasta ipoteza.

Aplicarea greşita a dispoziţiile menţionate a condus la discriminări între magistraţii ce trebuie să beneficieze de recunoaşterea unei noi tranşe de vechime în muncă sau funcţie începând cu data de 01 ianuarie 2011, comparativ cu magistraţii care au îndeplinit condiţia de vechime în muncă până la data de 31 decembrie 2010, în sensul că, pentru cei care anterior au trecut de la gradaţia 3 la 4 sau de la gradaţia 4 la 5, creşterea era de 5%, creştere care trebuia să se reflecte şi în salariul meu pentru anii 2011-2014, pentru că salariul se calcula în raport de salariul în plata al acestora, coeficientul de 2,5% neputând afecta salarizarea până la finalizarea aşezării unitare în clase şi gradaţii, fapt prevăzut expres de legiuitor.

Reclamanta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Preşedinte – judecător L.D.S. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei de netimbrare a plângerii şi a cererii de suspendare, precum şi a excepţiei inadmisibilităţii formulării plângerii împotriva Hotărârii nr. 15/2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Preşedintele Înaltei Curţi, în calitate de ordonator principal de credit, ca nefondate.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, se arată că toate detaliile arătate prin întâmpinare sunt subsumate integral ideii potrivit căreia discriminarea la care a fost suspusă izvorăşte din aplicarea legii, iar nu din însăşi legea în temeiul şi în executarea căreia ordinul de salarizare a fost emis, ceea ce evident este eronat.

Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi

Analizând plângerea formulată, prin prisma motivelor invocate precum şi a normelor legale incidente în cauză Înalta Curte constată următoarele:

Având în vedere că pârâta I.R. a invocat prin întâmpinare excepţia netimbrării acţiunii şi a cererii de suspendare precum şi excepţia inadmisibilităţii plângerii împotriva Hotărârii Colegiului de Conducere nr. 15/2014 formulată de către Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calitate de ordonator principal de credite, Înalta Curte în conformitate cu prevederile art. 248 N.C.P.C. se va pronunţa cu prioritate asupra acestor excepţii.

În ceea ce priveşte excepţia de netimbrare

Excepţia de netimbrare este nefondată întrucât obiectul acţiunii de faţă priveşte drepturile salariale ale judecătorilor.

În conformitate cu prevederile art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. „Sunt scutite de plata taxei de timbru - şi timbru judiciar: 4).Acţiunile şi cererile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici şi ale funcţionarilor publici şi ale funcţionarilor cu statut special sunt asimilate, sub aspectul taxei judiciare de timbru conflictelor de muncă”.

Potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii precum şi cu reglementările de drept comun, civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice”.

Potrivit art. 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii „Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictului de muncă”.

În accepţiunea art. 231 din Legea nr. 53/2003, privind Codul muncii, prin conflicte de muncă se înţelege conflictele dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.

În conformitate cu prevederile art. 270 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii „Cauzele prevăzute la art. 266 sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi de timbru judiciar”.

Judecătorii sunt funcţionari publici cu statut special (Legea nr. 303/2004), iar judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie exercită o funcţie de demnitate publică, sunt salariaţi potrivit legii privind indemnizaţiile persoanelor care ocupă asemenea funcţii (art. 37 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Având în vedere cele expuse mai sus, faptul că dreptul la salariul este un drept economic (art. 19 din Carta Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale) iar pârâtele în calitate de judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt funcţionari publici cu statut special, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru – în sensul scutirii de taxă de timbru şi timbrul judiciar a prezentei acţiuni.

Prin urmare se va respinge excepţia de netimbrare invocată de pârâta I.R. în ceea ce priveşte cererea de anulare a actului administrativ cât şi a cererii de suspendare.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii plângerii formulate de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calitate de ordonator de credite

În conformitate cu art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are calitatea de ordonator principal de credite. Departamentul economico - financiar şi administrativ funcţionează în subordinea Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 77 Regulamentul Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie) şi are între alte atribuţii elaborarea şi fundamentarea proiectului de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, executarea bugetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întocmirea lucrărilor financiar - contabile prevăzute de lege (art. 81 alin. (1) lit. b), c), d) din Regulamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Reclamantul Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - a formulat plângerea în calitate de ordonator principal de credite, acţiunea admisibilă având în vedere prevederile alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - în raport de care „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât şi public.

Având calitatea de subiect de drept public, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - poate introduce acţiunea în contencios administrativ – (alin. (8), art. 1 Legea nr. 554/20104) pentru protejarea interesului public în raza sa de competenţă (art. 2 lit. r) din Legea nr. 554/2004.

Nu pot fi primite susţinerile pârâtei I.R. în sensul că Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate formula plângere împotriva hotărârilor Colegiului de Conducere întrucât este obligat să le aducă la îndeplinire şi că nu a fost menţionat ca subiect de sesizare în mod expres de art. 7 din Legea nr. 284/2010 şi nici în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Aşa cum s-a arătat mai sus, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - ca reprezentant al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - este subiect de drept public în accepţiunea art. 1 alin. 1 raportat la alin. (8) din Legea nr. 554/2004. Acţiunea se întemeiază pe apărarea interesului public şi nu se invocă vreun drept propriu sau alte drepturi subiective.

Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - ca organ colegial - a emis hotărârea nr. 15/2014 - în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 19 alin. (1) lit. i)¹ din Regulamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţionează contestaţiile referitoare la modul de stabilire a drepturilor salariale iar, ca act administrativ, această hotărâre trebuie să fie conformă cu interesul public urmărit de lege.

În acest sens se precizează în cuprinsul plângerii pentru motivarea cererii de suspendare de povara financiară pentru bugetul instanţei supreme în situaţia unor contestaţii similare din partea tuturor celor care au îndeplinit condiţiile de trecere într-o altă tranşă de vechime în muncă sau în specialitate ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

Cum Departamentul economico – financiar şi administrativ şi managerul economic sunt subordonate Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - (art. 77, art. 79 alin. 1 Regulamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ) - iar Preşedintele asigură conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (alături de vicepreşedinţi şi colegiul de conducere - conform art. 5 din Regulamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) în exercitarea acestor atribuţii şi competenţe, o bună administrare necesită existenţa unui sistem legal, corect şi imparţial pentru toţi judecătorii – în materia drepturilor salariale.

Toate aceste argumente relevă interesul public pentru apărarea căruia reclamanta Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - a formulat prezenta plângere în conformitate cu prevederile art. 7 alin. 2 din Anexa VI din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară.

În acest context se reţin şi prevederile art. 52, art. 126 alin. (6) din Constituţia României care consacră şi garantează accesul la instanţa de contencios administrativ pentru persoana vătămată într-un drept sau interes legitim, privat ori public.

Nu are relevanţă pentru speţa de faţă invocarea Deciziei în interesul legii nr. IV din 23 iunie 2003 - privind posibilitatea primarului de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local pe care le consideră ilegale.

Aşa cum a arătat şi reclamanta în răspunsul la întâmpinare, nu se poate considera că există vreo situaţie similară generată de calitatea de organ deliberativ avută atât de consiliul local cât şi de colegiul de conducere şi cea de autoritate executivă în raport cu aceste organe avută pe de o parte de Primar iar pe de altă parte de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Este vorba despre situaţii juridice diferite determinate de o bază legală diferită, în materii diferite.

Nu se poate considera că actele emise de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia salarizării sunt independente faţă de cele adoptate de Colegiul de Conducere, dimpotrivă acesta din urmă exercită un control de legalitate asupra ordinelor emise de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în exercitarea competenţelor sale în materia de drepturi salariale.

De altfel situaţia la care se referă Decizia IV/2003 nici nu mai este valabilă prin Decizia Curţii Constituţionalitate nr. 356/2006 - prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 68 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 215/2001 - s-a reţinut faptul că „primarul nu dispune de o cale de atac directă împotriva hotărârilor Consiliului Local pe care le consideră ilegale nu echivalează însă cu excluderea posibilităţii ca aceste acte să fie deduse controlului instanţei de judecată”. Pe lângă posibilitatea generală a prefectului de a ataca asemenea acte în contencios administrativ, există şi situaţii specifice în care controlul judecătoresc poate fi declanşat la iniţiativa altor persoane, spre exemplu în cazul prevăzut de art. 47 din Legea nr. 215/2001, când „acţiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată”.

Prin actuala Lege nr. 554/2004 a contenciosului administrativ se prevede la art. 1 alin. (8) că acţiunile în contencios administrativ pot fi introduse de Prefect şi de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, precum şi de orice subiect de drept public vătămat într-un drept sau interes legitim ori în categoria subiectelor de drept public intră şi primarul ca autoritate publică autonomă locală executivă, Consiliul local şi judeţean ca autoritate publică autonomă deliberativă, cât şi comunele, oraşele şi judeţele (conform art. 21 din Legea nr. 215/2007).

Problema de drept dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. IV/2003 a fost depăşită în practică, vechea lege nefăcând nici o distincţie în privinţa categoriilor de persoane ce pot sesiza instanţa (a se vedea Curierul judiciar nr. 9/2003 pag. 7 - 19).

Prin urmare nici raportat la acest argument, excepţia inadmisibilităţii plângerii formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - reprezentată de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - ca ordonator principal de credite nu poate fi primită, iar excepţia va fi respinsă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei

În fapt, se reţine că prin Hotărârea nr. 15 din 1 iulie 2014 Colegiul de Conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate a admis contestaţiile d-nelor judecător N.P., R.P. şi I.R., s-a dispus anularea ordinelor nr. 318 din 12 decembrie 2013, 45 din 4 martie 2014 şi 44 din 4 martie 2014 emise de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi emiterea de către Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a unor noi ordine prin care salarizarea acestora să fie identică salarizării magistraţilor care au îndeplinit aceleaşi condiţii în vechime la data de 31 decembrie 2010 şi care au fost încadraţi de la 1 ianuarie 2011 în clasa 109, coeficient de ierarhizare 14,63.

Pentru a se pronunţa astfel Colegiul de Conducere a reţinut în esenţă, faptul că „diferenţa relevată, după data de 01 ianuarie 2011, dintre drepturile salariale ale judecătorilor aflaţi în situaţii identice de vechime în muncă şi în funcţie, decurgând din aplicarea dispoziţiilor legale invocate în cuprinsul contestaţiei, reprezintă o situaţie de discriminare, în înţelesul de diferenţă de tratament între persoane aflate în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce contravine prevederilor art. 3 lit. c) din Legea-cadru nr. 284/2010, art. 16 alin. (1) din Constituţie şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, raportat la Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă şi la prevederile art. 73 şi art. 74 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul magistraţilor".

În drept, (dispoziţiile legale relevante) - Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului pl ătit din fonduri publice:

Art. 1. - (1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar pl ătit din bugetul general consolidat al statului.

Art. 7. - (1) Aplicarea prevederilor prezentei legi se realizeaz ă etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare.

(2) Valoarea salariilor de baz ă, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare utilizată la reîncadrarea pe funcţii a personalului în anul 2011 se stabileşte prin legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului pl ătit din fonduri publice.

Art. 2. - În anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat.

În anul 2011 nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, denumită în continuare lege-cadru.

(3) Personalul pl ătit din fonduri publice se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcţii, gradaţii şi grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010.

Art. 6. - (1) În anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.

Prevederile alin. (1) se aplic ă în mod corespunzător şi la trecerea într-o alta tranşă de vechime în funcţie pentru personalul care ocupă funcţii din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie",- respectiv vechime în învăţământ pentru personalul didactic de predare universitar şi preuniversitar.

Legea nr. 283/2011 privind aprobarea O. U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr, 37/2008 privind reglementarea Unor măsuri financiare în domeniul bugetar.

Art. 2. - în anul 2012, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată¹ pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat.

Art. 6. - (1) în anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menţionată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare

O.U.G. nr. 84/2012 Ordonan ţă de urgenţă privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal - bugetare.

Art. 1. - În anul 2013 se men ţin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute ia art. 1 şi art. 3-5 din O.U.G. nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariate aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012.

Ordonan ţa de urgenţă nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Art. 1. - (1) în anul 2014, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/ salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2013 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

Art. 3. - În anul 2014, indemniza ţiile, compensaţiile, sporurile, majorările salariilor de bază prin acordarea de clase de salarizare suplimentare şi alte drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare se stabilesc fără a lua în calcul drepturile incluse în salariul de bază conform prevederilor art. 14 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 10 al art. II din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011.

Art. 5. - (1) În anul 2014, pentru personalul nou- încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată.

Art. 6. - (1) În anul 2014, avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de Salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul prevăzut la art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, fără acordarea salariului aferent clasei de salarizare prevăzut în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, după caz.

(2) În anul 2014, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum şi la trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie personalului care ocupă funcţii din cadrul familiei ocupaţionale ”Justiţiei”.

(3) Personalul care, în cursul anului 2014, desfăşoară activităţi noi care presupun, potrivit Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, acordarea unor clase de salarizare succesive celei deţinute pentru funcţia respectivă beneficiază de o majorare a salariului de bază, soldei/ salariului de funcţie, respectiv a indemnizaţiei de încadrare corespunzător numărului de clase de salarizare suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus - menţionată.

În esenţă, contestatoarele pârâte au arătat că aplicarea greşită a dispoziţiilor din Legea nr. 285/2010 cât şi din Legea cadru nr. 384/2010 au condus la o discriminare evidentă care este contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului raportat la Directiva 2000/78 CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

De asemenea, s-a subliniat şi încălcarea prevederilor art. 73 şi 74 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor precum şi a principiilor stabilite de art. 3 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară personalului plătit din fonduri publice.

Înalta Curte nu va împărtăşi aceste argumente expuse pe larg de către pârâte în contestaţiile lor, întrucât se observă odată cu adoptarea Legii cadru nr. 284/2010 o schimbare de optică. Astfel, potrivit O.U.G. nr. 27/2006, respectiv anterior abrogării Legii nr. 330/2009, regulile privind sistemul de salarizare, referitoare la trecerea dintr-o tranşă în alta de vechime stabileau expres un spor de vechime calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară de 5% mai mare decât cel avut anterior, rezultând la o vechime în muncă mai mare şi un spor mai mare.

În ceea ce priveşte noua abordare a legiuitorului privind trecerea într-o altă tranşă de vechime, se reţine că dimpotrivă pentru tranşele de vechime în muncă se acordă 5 gradaţii, clase de salarizare - prin aplicarea unui procent ce variază între 7,5% şi 2,5% - deci cu cât vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul corespunzător tranşei de vechime este mai mic (art. 1 alin. (2) - (5) din Legea nr. 284/2010).

De asemenea, se reţine că persoanele care au împlinit o anumită vechime până la 31 decembrie 2010 sunt îndreptăţite să păstreze acelaşi cuantum a salariului însă pentru persoanele nou încadrate pe funcţii precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau grade/trepte - după 1 ianuarie 2011 legiuitorul nu le-a prevăzut expres aceste drepturi, considerându-se că nu le - au avut niciodată, fiind vorba de categorii diferite de salariaţi cărora li se aplică act normative diferite, respectiv Legea nr. 330/2009 şi Legea cadru nr. 284/2010 (Legea nr. 285/2010).

Aşa cum s-a reţinut şi în cadrul lucrărilor Comisiei bipartite în scopul elaborării legii, principiul susţinut şi de Banca Naţională a fost potrivit căruia creşterile salariale, ca efect al stabilirii tranşelor de vechime în muncă, vor fi mai mari în scopul celor cu vechime mai mică pentru a stimula promovarea tinerilor în funcţiile din cadrul familiei ocupaţionale „Justiţie”.

Se observă, de asemenea că prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 283/2011 - se reglementează în mod expres modalitatea de majorare a salariului la trecerea în anul 2012 într-o altă tranşă de vechime în funcţie a personalului care ocupă funcţii în cadrul familiei ocupaţionale Justiţie, nefiind aplicabile deci dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 283/2010.

Majorarea la care se referă art. 6 priveşte salariul de bază şi nu are legătură cu criticile privind calculul greşit al sporurilor.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 669 din 26 iunie 2012 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în cadrul căreia s-a statuat „avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce vor putea fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câştigate”. De altfel Curtea a subliniat că legiuitorul poate interveni oricând din raţiuni ce ţin de politica economico - financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare şi a unor metodologii de calcul al indemnizaţiilor obţinute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având acelaşi obiect, pe care le abrogă”.

În ceea ce priveşte starea de discriminare invocată de pârâtele - contestatoare, nu se poate reţine o încălcare a principiului nediscriminării şi egalităţii de tratament, întrucât în practica sa C.E.D.O. consideră că diferenţa de tratament devine discriminare în înţelesul art. 14 din Convenţie doar atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979).

Fiind vorba despre situaţii juridice diferite, prin raportare la momentul acordării unor clase de salarizare succesive celei deţinute pentru funcţia respectivă, cărora li se aplică 2 acte normative diferite, nu poate fi reţinută încălcarea art. 20 din Constituţia României.

De altfel, Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 6/2013, nr. 669/2012, nr. 884/2012 a fost consecventă în soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 şi art. 6 din Legea nr. 285/2010 neexistând elemente noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenţei acesteia.

Din această perspectivă Înalta Curte împărtăşeşte punctul de vedere al reclamantei Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că discriminarea creată şi injusteţea situaţiei salariale a celor 3 contestatoare, ca de altfel pentru toţi magistraţii aflaţi în aceeaşi situaţie, provine din lege şi nu din aplicarea greşită a acesteia.

Cum dispoziţiile incidente în cauză nu au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti nu pot încălca principiul separaţiei puterilor de stat şi prin depăşirea limitelor puterii judecătoreşti să desfiinţeze norme juridice instituite prin lege, ci acestea înfăptuind justiţia (conform art. 126 alin. (1) din Constituţia României) trebuie să soluţioneze, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective (în acest sens sunt Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, nr. 819, nr. 820/2008, nr. 1325/2008).

De menţionat că şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în acelaşi sens, respectiv deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4376/2014, 4373/2014, 4346/2014, 474/2014.

Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Faţă de cele arătate, Înalta Curte apreciază că acţiunea reclamantei Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în calitate de reprezentant al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ordonator principal de credite este întemeiată.

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis ordinele de salarizare în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, în vigoare la momentul atingerii tranşelor de vechime, de către contestatoare, iar considerarea ca discriminatorii a acestor dispoziţii legale de către Colegiul de Conducere şi înlăturarea lor, încalcă principiul separaţiei puterilor de stat, situaţie sancţionată deja de Curtea Constituţională cum s-a precizat mai sus astfel că, plângerea va fi admisă în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 N.C.P.C.

Se va anula în parte Hotărârea nr. 15 din 1 iulie 2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte soluţia dată contestaţiilor formulate de doamnele judecător N.P., R.P. şi I.R. împotriva Ordinelor Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 318 din 12 decembrie 2013, nr. 45 din 4 martie 2014 şi respectiv nr. 44 din 4 martie 2014.

Cât priveşte cererea de suspendare a executării efectelor hotărârii nr. 15 din 1 iulie 2014 a Colegiului de conducere, aceasta a fost solicitată în conformitate cu prevederile art. 14 raportat la art. 15 din Legea nr. 554/2004 până la soluţionarea definitivă a prezentei plângeri.

Cum plângerea reclamantei a fost admisă şi anulată în parte Hotărârea nr. 15/2014, suspendarea hotărârii va fi respinsă ca rămasă fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia de netimbrare privind cererea de suspendare şi plângerea formulată, precum şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de pârâta I.R..

Admite plângerea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Preşedinte împotriva Hotărârii nr. 15 din 1 iulie 2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Anulează în parte Hotărârea nr. 15 din 1 iulie 2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte soluţia dată contestaţiilor formulate de doamnele judecător P.N., P.R. şi R.I. împotriva Ordinelor Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 318 din 12 decembrie 2013, nr. 45 din 4 martie 2014 şi respectiv nr. 44 din 4 martie 2014.

Respinge cererea de suspendare a efectelor executării Hotărârii nr. 15 din 1 iulie 2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca rămasă fără obiect.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 4322/2014. Contencios. Anulare act...		ICCJ. Decizia nr. 4366/2014. Contencios →

ICCJ. Decizia nr. 4365/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Fond

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4365/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Fond