ICCJ. Decizia nr. 4385/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4385/2014
Dosar nr. 376/42/2013
Şedinţa publică de la 19 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 693/2/2013 reclamanta SC A.18C. SRL, în contradictoriu cu A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Dâmboviţa, a solicitat instanţei să dispună anularea Deciziei nr. 1019 din 21 noiembrie 2012 privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală prin Decizia de impunere din 17 august 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa.
Prin sentinţa civilă nr. 1151 din 29 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială, cauza fiind declinată, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, în favoarea Curţii de apel Ploieşti.
După declinarea de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 376/42/2013.
La data de 13 iunie 2013, reclamanta SC A.18C. SRL a formulat cerere de completare a acţiunii, solicitând anularea Raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 17 august 2012 şi obligarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa la emiterea deciziei de rambursate pentru suma de 143.143 lei, plus cheltuieli de judecată.
Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, a solicitat iniţial respingerea acţiunii, iar după completarea la acţiune formulată de reclamantă, pârâta a depus la dosar o completare la întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Raportului de inspecţie fiscală din data de 17 august 2012.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 192 din 11 septembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă ca inadmisibilă cererea vizând anularea deciziei de impunere nr. F - DB - 987 din 17 august 2012, emisă de pârât; a fost respinsă ca inadmisibilă cererea completatoare de anulare a Raportului de inspecţie fiscală nr. F - DB 661 din 17 august 2012 şi de obligare a pârâtei la emiterea unei decizii de rambursare.
A fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC A.18C. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice, fiind anulată Decizia nr. 1019 din 21 noiembrie 2012 emisă de pârâtă.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut în esenţă, că în perioada 18 iulie 2011 - 10 august 2012, pârâta a efectuat o inspecţie fiscală privind activitatea reclamantei, fiind încheiat Raportul de inspecţie fiscală nr. F - DB - 661 din 17 august 2012 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. F - DB - 987 din 17 august 2012 prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare, în sumă totală de 1.598.894 lei.
Reclamanta a formulat contestaţie la decizia de impunere, iar prin decizia nr. 1019 din 21 noiembrie 2012, pârâta prin Compartimentul Soluţionare Contestaţii, a respins contestaţia pentru neîndeplinirea condiţiilor procedurale.
Reclamanta a solicitat instanţei anularea Deciziei nr. 1019/2012 emisă de pârâtă şi a Deciziei de impunere nr. F - DB – 987 din 17 august 2012 şi a Raportului de inspecţie fiscală, respectiv obligarea pârâtei de a emite decizia de rambursare pentru suma de 143.153 lei.
Potrivit art. 205 din O.G. nr. 92/2003, î mpotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii.
Dispozițiile art. 210 din O.G. nr. 92/2003 prevăd că, în soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după caz. Decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.
Soluțiile pe care le poate pronunța organul fiscal competent în soluționarea contestațiilor sunt prevăzute în articolele 216 și 217, contestația putând fi admisă în tot sau în parte, ori respinsă.
Articolul 217 reglementează expres ipoteza existentă în cauză, în care respingerea contestaţiei s-a dispus pentru neîndeplinirea condiţiilor procedurale: “dacă organul de soluţionare competent constată neîndeplinirea unei condiţii procedurale, contestaţia va fi respinsă fără a se proceda la analiza pe fond a cauzei”.
Articolul 218 alin. (2) prevede și faptul că deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.
În cauză, analizând decizia de soluționare a contestației nr. 1019 din 21 noiembrie 2012, Curtea de apel a constatat că aceasta a fost emisă cu încălcare dispozițiilor articolului 206 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003.
Potrivit textului de lege menționat, c ontestaţia se formulează în scris şi va cuprinde: a) datele de identificare a contestatorului; b) obiectul contestaţiei; c) motivele de fapt şi de drept; d) dovezile pe care se întemeiază; e) semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia, precum şi ştampila în cazul persoanelor juridice. Dovada calităţii de împuternicit al contestatorului, persoană fizică sau juridică, se face potrivit legii.
Din actele dosarului, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a formulat contestație la decizia de impunere, fiind reprezentată prin împuternicit V.P.
Constatând lipsa dovezii calității de împuternicit, pârâta a solicitat reclamantei, prin adresa nr. 49281 din 19 octombrie 2012, transmiterea împuternicirii în original sau copie legalizată, în termen de 5 zile de la primirea adresei.
Adresa menționată a fost comunicată reclamantei la data de 12 noiembrie 2012, împrejurare recunoscută și de pârâtă prin întâmpinare. La data de 14 noiembrie 2012, reclamanta a procedat la transmiterea copiei legalizate a procurii date împuternicitului P.V., documentele fiind recepționate de către pârâtă la data de 16 noiembrie 2012.
Ca urmare, în raport de probatoriul administrat, instanţa de fond a reţinut că reclamanta și-a îndeplinit obligația de a transmite împuternicirea solicitată în termenul de 5 zile, iar pârâta, în mod greșit a respins contestația pentru neîndeplinirea condițiilor de procedură.
Instanţa de fond nu a reținut susținerea pârâtei din cuprinsul întâmpinării cu privire la mandatul restrâns pe care societatea l-a dat împuternicitului P.V., un asemenea considerent nefiind avut în vedere de către organul fiscal la emiterea deciziei contestate. Pe de altă parte, din cuprinsul procurii depuse la dosar, rezultă că reclamanta a împuternicit pe domnul P.V. pentru a reprezenta societatea în relația cu autoritățile fiscale române, pentru a comunica punctul de vedere al acesteia în legătură cu rezultatele inspecției fiscale privind TVA, atribuție îndeplinită prin introducerea contestației la decizia de impunere.
Pentru considerentele arătate, instanţa de fond a reţinut că în mod greșit organul fiscal a emis decizia nr. 1019 din 21 noiembrie 2012 iar în temeiul dispozițiilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, a admis acțiunea în parte și a anulat decizia de soluționare a contestației nr. 1019/2012.
Având în vedere că, prin decizia anulată, organul fiscal nu a procedat la analiza pe fond a contestației îndreptate împotriva deciziei de impunere, în temeiul dispozițiilor articolului 216 din O.G. nr. 92/2003, pârâta urmează să analizeze fondul contestației printr-o decizie definitivă în cadrul căilor administrative de atac și care va putea fi cenzurată, ulterior, de către instanța de contencios administrativ, în condițiile articolului 218 alin. (2).
Pentru aceste considerente, s-a admis excepția inadmisibilității și a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere nr. F - DB 987 din 17 august 2012, emisă de pârâtă.
În ceea ce privește capătul de cerere completatoare, privind anularea raportului de inspecție fiscală nr. F - DB 661 din 17 august 2012 și, respectiv, emiterea unei decizii de rambursare pentru suma de 143.153 lei, curtea de apel a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibil, urmând ca toate actele care au stat la baza emiterii deciziei de impunere să facă obiectul analizei organului fiscal, în cadrul procedurii de soluționare a contestației.
Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 192 din 11 septembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, a formulat recurs, atât reclamanta SC A.18C. SRL cât şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa.
1. Prin recursul declarat de reclamanta SC A.18C. SRL se solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate cu privire la excepţia inadmisibilităţii şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a se pronunţa pe fondul cererii privind anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 3041 C. proc. civ., recurenta - reclamantă arată că în mod greşit a fost admisă excepţia inadmisibilităţii privind anularea Deciziei de impunere F-DB 987 din 17 august 2012, a Raportului de inspecţie fiscală încheiat la 17 august 2012 şi a cererii privind obligarea pârâtei la emiterea deciziei de rambursare a sumei de 143.153 lei, instanţa de fond încălcând, dispoziţiile art. 218 alin. (7) C. proc. fisc. şi art. 18 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Sintetizând argumentele expuse de recurentă, se reţine că aceasta susţine că, contestaţia împotriva actelor administrativ fiscale, prevăzut de Titlul IX din Codul de procedură fiscală reprezintă o procedură prealabilă administrativă de contestate, sub forma recursului graţios, având natura unei plângeri prealabile.
Procedura de soluţionare a contestaţiei, potrivit Titlului IX C. proc. fisc. are valoarea juridică a procedurii prealabile reglementată de Legea nr. 554/2004, fapt ce determină aplicabilitatea procedurii de soluţionare reglementate de actul normativ arătat, sub toate aspectele, mai ales în ceea ce priveşte limitele judecăţii în faţa instanţei de contencios administrativ şi competenţa instanţei de a analiza actele administrativ - fiscale contestate. Ca urmare, instanţa de contencios administrativ are plenitudine de competenţă pentru a analiza actele administrativ fiscale şi în ipoteza în care petiţia privind anularea acestor acte a fost respinsă în procedura prealabilă pentru o chestiune procedurală.
Raportat la dispoziţiile art. 218 C. proc. fisc. şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, anularea Deciziei de impunere, a Raportului de inspecţie fiscală şi obligarea organului fiscal la emiterea deciziei de rambursare, este de competenţa instanţei de contencios administrativ, astfel încât se poate concluziona că instanţa de fond, în mod greşit a respins, ca inadmisibile, cererile reclamantei, încălcând astfel dispoziţiile legale arătate.
Refuzul instanţei de a se pronunţa cu privire la fondul cererii privind anularea actelor administrativ - fiscale reprezintă, în opinia recurentei, o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi echivalează cu restricţionarea accesului la justiţie.
Concluzionând, recurenta arată că deşi instanţa de contencios administrativ avea plenitudinea de competenţă pentru soluţionarea cererilor privind anularea actelor fiscale şi a cererii privind obligarea autorităţii la emiterea deciziei de rambursare, în mod greşit a refuzat să soluţioneze cauza pe fond, încălcându-se astfel, atât dispoziţiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., art. 18 din Legea nr. 554/2004 cât şi art. 6 CEDO.
2. Şi intimata pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 192/2013 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii în tot a acţiunii formulate de reclamantă.
Astfel, în mod greşit instanţa a dispus anularea Deciziei nr. 1019 din 21 noiembrie 2012 prin care Comisia de soluţionare a contestaţiilor a respins contestaţia formulată de reclamanta SC A.18C. SRL Bucureşti pentru neîndeplinirea condiţiilor procedurale prevăzute de O.G. nr. 92/2003.
Contestaţia formulată de reclamantă a fost semnată prin „împuternicit”, dar la dosar nu a fost anexată împuternicirea, conform art. 206 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003 coroborat cu pct. 2.3. din Ordinul M.F.P. nr. 2137/2011.
Respectând dispoziţiile legale, s-a solicitat reclamantei ca în termen de 5 zile să depună la dosar împuternicirea, dar având în vedere că nu au fost depuse actele solicitate, în mod corect a fost respinsă contestaţia pentru neîndeplinirea condiţiilor de procedură.
Ca urmare, instanţa de fond, fără a indica temeiul de drept şi fără a analiza documentele depuse, în mod greşit a anulat decizia contestată.
Ambele recurente au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, respectiv şi de pârâtă.
Hotărârea instanţei de recurs
Analizând sentinţa recurată de ambele recurente, în raport de criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, se constată că recursurile sunt nefondate.
Recurenta - reclamantă critică sentinţa sub aspectul încălcării de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 218 alin. (2), C. proc. fisc., art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi art. 6 din CEDO, apreciind însă că sentinţa este legală sub aspectul anulării deciziei de soluţionare a contestaţiei.
Recurenta - pârâtă critică sentinţa pronunţată de prima instanţă sub aspectul greşitei anulări a deciziei de soluţionare a contestaţiei fără a arăta care sunt criticile de nelegalitate, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 1 - 9 sau 3041 C. proc. civ.
Având în vedere că anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei a dus la respingerea cererii de anulare a deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală ca inadmisibilă, recursurile celor două recurente vor fi analizate împreună.
Este de reţinut faptul că prin Raportul de inspecţie fiscală nr. F - DB 661 din 17 august 2012 emis de pârâtă, au fost stabilite obligaţii fiscale în sarcina reclamantei SC A.18C. SRL Bucureşti fiind emisă şi Decizia de impunere nr. F - DB 987 din 17 august 2012.
Prin Decizia nr. 1019 din 21 noiembrie 2012 privind soluţionarea contestaţiilor a fost respinsă contestaţia formulată de SC A.18C. SRL Bucureşti împotriva Deciziei de impunere F - DB 987 din 17 august 2012 pentru neîndeplinirea condiţiilor de procedură, organele fiscale reţinând că petenta a formulat contestaţie „prin împuternicit”, dar la dosarul cauzei nu a fost anexată împuternicirea în termenul de 5 zile de la primirea adresei nr. 49281 din 19 octombrie 2012.
Instanţa de fond, în raport de probatoriul administrat, în mod corect a admis acţiunea reclamantei în condiţiile în care pârâta nu a analizat pe fond criticile vizând Decizia de impunere emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală, deşi în termenul de 5 zile de la primirea solicitării, reclamantul a depus la dosar procura dată împuternicitului P.V., fapt ce rezultă din actele aflate la fila 17 - 24 - Dosar nr. 693/2/2013.
Este adevărat că prin dispoziţiile art. 206 C. proc. fisc. se stabileşte forma şi conţinutul contestaţiei, contestatorul având obligaţia de a face dovada calităţii de împuternicit dar în cauza de faţă contestatorul a depus în termenul de 5 zile prevăzut la pct. 2.3. din Ordinul M.F.P. nr. 2137/2011, privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003, actele solicitate de organele fiscale, respectiv dovada împuternicirii solicitate, context în care organele fiscale aveau obligaţia de a analiza pe fond contestaţia formulată de reclamantă.
Recurenta - pârâtă susţine că instanţa de fond nu a analizat actele ce au stat la baza emiterii Deciziei nr. 1019/2012, susţinere inexactă în condiţiile în care instanţa a arătat pe larg considerentele avute în vedere la anularea actelor contestate - prin raportare la actele depuse la dosar - din care rezultă că, contestatoarea a depus, în termenul legal, dovada împuternicirii date, conform art. 206 alin. (1) lit. e), teza a II-a din C. proc. fisc., sancţiunea prevăzut de pct. 2.3., teza a II-a din Ordinul M.F.P. nr. 2137/2011 nefiind aplicabilă.
Este evident că din moment ce contestaţia formulată de recurenta SC A.18C. SRL Bucureşti nu a fost soluţionată pe fondul cauzei de către organele fiscale, instanţa de fond, în mod corect, a admis acţiunea, urmând ca organele fiscale să soluţioneze contestaţia pe fond în raport de dispoziţiile art. 216 C. proc. fisc., iar recurenta - reclamantă va avea posibilitatea legală de a contesta o eventuală soluţie negativă, în raport de dispoziţiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
Procedura reglementată de Titlul IX din cadrul O.G. nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală, este o procedură specială care se aplică în cazul contestării actelor emise de organele fiscale, iar deciziile de soluţionare a contestaţiilor pot fi atacate de către contestatori în condiţiile art. 218 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Decizia emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei a fost analizată de instanţa de contencios administrativ, competenţa acesteia fiind stabilită de art. 218 alin. (2) din actul normativ menţionat, instanţa verificând actul contestat în limitele în care organul fiscal s-a pronunţat.
Ca urmare, susţinerile recurentei - reclamante în sensul că instanţa de fond avea obligaţia de a analiza direct actele fiscale contestate nu au un fundament legal, în contextul în care organele fiscale competente, nu au analizat pe fond contestaţia formulată în procedura reglementată de Titlul IX din O.G. nr. 92/2003.
După analiza pe fond a contestaţiei de către organele fiscale, decizia emisă, poate fi contestată conform art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., fără a se putea invoca încălcarea dispoziţiilor art. 6 CEDO privind accesul la justiţie.
Este adevărat că atât prin art. 21 din Constituţia României cât şi prin art. 6 CEDO se recunoaşte libertatea oricărei persoane de a se adresa unei instanţe care să analizeze pe fond litigiul la care acesta este parte, dar ca orice liberalitate aceasta poate suferi limitări din partea puterii de stat, cu scopul salvalgării altor interese, precum drepturile şi libertăţile altora, principiul securităţii raporturilor juridice etc.
Limitarea accesului la justiţie se conciliază cu prevederile art. 6 CEDO în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate de stat şi scopul vizat de acesta.
Curtea europeană admite dreptul statelor de a instituii condiţii pentru sesizarea unei instanţe, inclusiv obligativitatea unei proceduri prealabile.
În cauza de faţă, procedura prealabilă a fost stabilită de Titlul IX din O.G. nr. 92/2003, recurenta - reclamantă având posibilitatea legală de a se adresa instanţei, după soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate împotriva actelor fiscale contestate, fără a se putea reţine încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, art. 18 din Legea nr. 554/2004 sau a art. 6 din CEDO.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC A.18C. SRL şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva Sentinţei nr. 192 din 11 septembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A.18C. SRL şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva Sentinţei nr. 192 din 11 septembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4366/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4409/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
