ICCJ. Decizia nr. 4416/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4416/2014
Dosar nr. 596/45/2012
Şedinţa publică de la 20 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC "A." SA Iaşi a solicitat, în contradictoriu cu D.G.F.P. a judeţului Iaşi şi cu D.G.F.P. a judeţului Vaslui, anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. R1 din 24 februarie 2011, a Deciziei de impunere nr. D1 din 24 februarie 2011 şi a Deciziei nr. D2 din 8 februarie 2012, acte ce au fost emise de pârâta D.G.F.P. Vaslui, referitoare la obligaţiile suplimentare de plată în sumă totală de 1.286.682 RON.
Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P. Iaşi a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât toate actele a căror anulare se solicită au fost emise de D.G.F.P. Vaslui.
Pârâta D.G.F.P. Vaslui a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, apreciind că obligaţiile suplimentare au fost stabilite cu aplicarea corectă a legii.
Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 39 din 11 februarie 2013, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.G.F.P. Iaşi şi a luat act de renunţarea, de către reclamantă, la judecata cererii de anulare a actelor administrativ-fiscale în ceea ce priveşte stabilirea obligaţiei suplimentare de plată în sumă totală de 6.281 RON, reprezentând taxă pe valoare adăugată şi dobânzile aferente acesteia.
Totodată, a respins acţiunea promovată de reclamantă în ceea ce priveşte cererea de anulare a Raportului de inspecţie fiscală nr. R1 din 24 februarie 2011, a Deciziei de impunere nr. D1 din 24 februarie 2011 şi a Deciziei nr. D2 din 8 februarie 2012, acte ce au fost emise de către pârâta D.G.F.P. a judeţului Vaslui, prin care a fost stabilită obligaţia de plată a sumei de 74.241 RON, reprezentând diferenţă impozit pe profit şi accesorii, respectiv obligaţia de plată a sumei de 1.206.160 RON, reprezentând diferenţă impozit pe dividende, plus accesoriile aferente.
De asemenea, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în cauză.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu ocazia efectuării inspecţiei fiscale în cauză, constând în verificarea evidenţelor financiar-contabile ale SC A. SA, s-a constatat o diferenţă în plus de 27.692 RON la impozitul pe profit, considerându-se că: "cheltuielile înregistrate de către agentul economic, în sumă de 180.599 RON, nu reprezintă reparaţii, care au ca scop restabilirea stării iniţiale prin înlocuirea componentelor uzate, ci îmbunătăţirea parametrilor tehnici iniţiali şi care conduc la obţinerea de beneficii economice viitoare", "prin înlocuirea celor două tablouri de distribuţie de joasă tensiune existentă cu tablouri de distribuţie noi, sporindu-se puterea de la 95/103,26 (kw/kva), existent, la 493/ 535,86 (kw/kva)".
În ceea ce priveşte impozitul pe dividende s-a constatat ca P.D., în calitate de persoană afiliată, urmare tranzacţiilor efectuate în luna iulie 2008, "vinde terenuri arabile către SC A. SA Iaşi, în valoare de 4.438.375 RON (1.250.000 euro)", "că tranzacţiile nu s-au efectuat în termeni de piaţă liberă, aşa cum s-ar fi efectuat între persoane independente" şi că "suma plătită de persoana juridică depăşeşte preţul de piaţă estimat", "diferenţa în sumă de 3.902.925 RON fiind tratată drept dividend", motive pentru care inspecţia fiscală a stabilit un impozit pe dividende în suma de 624.468 RON (3.902.925 x 16%), la care s-au adăugat dobânzi şi penalităţi de întârziere rezultând că suma totală de 1.206.160 RON, stabilită ca obligaţie suplimentară de plată.
Referitor la taxa pe valoarea adăugată, organul de inspecţie a stabilit o diferenţă la TVA deductibilă în sumă de 26.185 RON, considerându-se că diferenţa în minus (în sumă de 5.762 RON) este rezultatul înregistrării ajustării TVA deductibilă, fără ca aceasta sa fie declarată în decontul lunii decembrie 2009, în timp ce diferenţa în plus (în sumă de 31.947 RON) a rezultat din declararea eronată a TVA deductibilă; constatări în raport de care a fost stabilită o obligaţie suplimentară de plată de 5.762 RON, la care s-au adăugat dobânzi în sumă de 519 RON, rezultând un total de 6.281 RON.
În baza raportului de inspecţie a fost emisă decizia de impunere pentru suma totală de 1.286.682 RON, fişa privind obligaţiile fiscale suplimentare, precum şi Decizia nr. D3 din 24 februarie 2011 privind nemodificarea bazei de impunere, iar contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere a fost respinsă prin Decizia nr. D2 din 8 februarie 2012.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Iaşi, prima instanţă a apreciat că nu poate fi reţinută, întrucât această entitate a emis avizul de inspecţie fiscală, a început şi a continuat această inspecţie până la delegarea de competenţă către D.G.F.P. Vaslui. În plus, însăşi reclamanta susţine că taxa pe valoarea adăugată şi accesoriile calculate au fost recunoscute de această direcţie.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că actele administrative atacate sunt legale.
Cu privire la cererea reclamantei în sensul că renunţă la judecată în privinţa actelor administrative atacate sub aspectul stabilirii unei obligaţii de plată suplimentară reprezentând TVA, în cuantum de 5.762 RON şi faţă de faptul că prin notele depuse la data de 4 februarie 2013, s-a reiterat faptul că: "reclamanta a arătat că suma a fost recunoscută de D.G.F.P. Iaşi şi a dezinvestit instanţa cu privire la capătul respectiv de cerere", s-a făcut aplicarea art. 246 alin. (1) din C. proc. civ.
Referitor la cererea reclamantei de a se anula actele administrativ-fiscale contestate referitoare la stabilirea unei diferenţe de impozit pe profit în sumă de 27.692 RON, rezultată din înregistrarea în contul 628 a cheltuielilor cu tariful de racordare privind Complexul Comercial "H.C.", prima instanţă a reţinut că respectiva cheltuială a fost urmare a faptului că, prin Adresa nr. A1 din 9 mai 2005, SC "E.M." SA - Sucursala Iaşi a comunicat SC A. SA Iaşi că: "(...) în condiţiile în care nu veţi efectua demersurile necesare suplimentarii puterii maxime simultan absorbite, aprobate prin avizul tehnic de racordare, începând cu data de 20 mai 2005, vom întrerupe alimentarea cu energie electrică a unităţii".
Prima instanţă a reţinut că executarea lucrărilor prevăzute în Avizul tehnic de racordare, în vederea "realizării instalaţiei de racordare la reţeaua electrică de distribuţie ale utilizatorului SC A. SA Iaşi", s-a făcut în scopul declarat al creşterii puterii absorbite, de la nivelul avizat, la nivelul consumului real, care era de 3 - 4 ori mai mare, şi că aceste lucrări erau de natură să crească "gradul de siguranţă" al instalaţiei proprii de care dispunea SC A. SA, permiţându-i acesteia să evite "deteriorarea mărfurilor perisabile şi dereglarea procesului firesc de desfăşurare a activităţii", stare de lucru ce ar fi rezultat din întreruperea temporară a alimentării cu energie electrică, aspecte ce au fost în mod detaliat evidenţiate în memoriul tehnic întocmit de SC "C.I." SRL Iaşi, necontestate de părţi.
Prima instanţă a apreciat că organul de control fiscal a fost îndreptăţit să considere, prin raportare la revederile art. 5 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 867/2003, că în acest caz avut loc o "dezvoltare", din punct de vedere energetic a consumatorului, în sensul că acestuia i s-au asigurat condiţiile tehnice necesare pentru creşterea puterii absorbite din reţeaua electrică, faţă de puterea aprobată anterior pentru punctul de consum respectiv că această creştere a consumului a fost rezultatul direct a lucrărilor de modernizare a Complexului Comercial "H.C." din Iaşi, fiind necontestat faptul că acest consum este de 3 - 4 ori mai mare decât cel avizat anterior.
Aşa fiind, a considerat că organul de inspecţie fiscală a fost în drept să considere suma de 180.599 RON, reprezentând contravaloarea "tarifului de racordare", respectiv preţul lucrărilor de "realizarea instalaţiei de racordare la reţeaua electrică de distribuţie ale utilizatorului SC A. SA, stabilite prin avizul tehnic de racordare A2 din 5 iulie 2005, emis de E.O.N. Moldova - Sucursala Iaşi, preţ ce a fost convenit prin Contractul nr. C1 din 1 martie 2006, ca fiind o cheltuială destinată îmbunătăţirii, clare şi substanţiale, a parametrilor tehnici iniţial analizaţi ai instalaţiei de iluminat şi de forţă existente în cadrul Complexului Comercial "H.C." din Iaşi, în sensul prevederilor O.M.F. nr. 1752/ 2005.
Din această perspectivă, prima instanţă a reţinut ca fiind lipsită de semnificaţie concluzia cuprinsă în raportul de expertiză contabilă referitoare la faptul că "nu a rezultat o scădere a tarifului care să conducă la reducerea cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare a Complexului Comercial "H.C." Iaşi".
Prima instanţă a apreciat astfel că în mod justificat s-a făcut aplicarea prevederilor art. 24 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) precum şi a alin. (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003, care stabilesc ca sunt considerate investiţii şi lucrările efectuate la mijloacele fixe existente, precum şi cheltuielile ulterioare realizate în scopul îmbunătăţirii parametrilor tehnici iniţiali, cum ar fi, în cauza de faţă, conform prevederilor art. 5 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 867/2003, cheltuielile de "dezvoltarea unui consumator, prin creşterea puterii solicitate din reţeaua electrică faţă de puterea aprobată anterior, creştere determinată de extinderea activităţii proprii, dotarea suplimentară sau racordarea unui subconsumator la reţelele proprii".
Totodată, a apreciat că în mod corect organul de control fiscal a stabilit că suma de 180.599 RON nu era deductibilă fiscal la calculul profitului impozabil şi că în mod justificat s-a procedat la reîncadrarea operaţiunii, în sensul de a se calcula amortizarea corespunzătoare creşterii valorii mijlocului fix "dezvoltat", de a se modifica baza de impunere şi de a se stabili un impozit pe profit suplimentar de plată, în sumă de 27.692 RON.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de a se constata că: "(...) inspecţia fiscală a calculat nelegal suma de 13.708 RON (reprezentând accesorii la suma de 27.692 RON), aceasta fiind aferentă perioadei 22 august 2008 - 30 decembrie 2009, când societatea era creditoare", punct de vedere preluat de expertul contabil, prima instanţă a apreciat că în mod justificat organul de control fiscal a respins această cerere, nefiind îndeplinită condiţia esenţială ca "suma plătită suplimentar să nu fi fost stinsă până la data corectării de către contribuabil sau până la data stabilirii de către organul fiscal a diferenţei datorate în plus".
Cum însăşi reclamanta recunoaşte că suma de 33.230 RON, achitată în plus în anul 2007, în contul impozitului pe profit, a fost utilizată pentru stingerea altor datorii fiscale, prin compensare, în anul 2009, în condiţiile în care prin acţiune se contestă că s-ar datora însăşi suma de 27.692 RON, stabilită ca obligaţie suplimentară de plată prin actele administrativ-fiscale contestate, este evident că la data emiterii deciziei de impunere nu mai exista nici o sumă creditoare în contul impozitului pe profit care să permită stingerea, în tot sau în parte, a obligaţiei fiscale stabilită prin decizia de impunere menţionată.
Cât priveşte cererea de anulare a actelor administrativ-fiscale contestate în partea referitoare la stabilirea obligaţiei suplimentare de plată a sumei de 624.468 RON, reprezentând impozit pe dividende, a sumei de 488.022 RON reprezentând dobânzi, şi a sumei de 93.670 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente obligaţiei principale, obligaţii totalizând 1.206.160 RON, prima instanţă a reţinut că reclamanta are un capital social subscris şi vărsat în sumă de 4.903.599 RON, format dintr-un număr de 9.080.740 acţiuni, cu o valoare nominală de 0,54 RON/acţiune, că ea avea deschise la data controlului un număr de 5 puncte de lucru, în Municipiul Iaşi (patru) şi în Municipiul Botoşani (unul), că acţionarul majoritar este numitul P.D., că acesta mai deţine 71,78% din capitalul social al SC M.U. SA Iaşi, în timp ce soţia sa (P.M.) deţine integral capitalul SC M.M. & M.C. SRL, şi că cel în cauză, împreună cu cele două societăţi comerciale menţionate, controlează 89,74% din capitalul social SC A. SA Iaşi.
În calitate de acţionar majoritar al SC A. SA Iaşi, P.D. a încheiat, cu SC A. SA Iaşi, un contract de vânzare-cumpărare prin care a vândut societăţii pe care o controla, direct sau prin societăţile afiliate, un teren situat în satul L.C., comuna C., judeţul Iaşi, în suprafaţă de 42.000 mp, teren pe care la rândul său acesta l-a cumpărat, în anul 2007, de la persoane cărora li se reconstituise dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, la un preţ neprecizat, contra sumei de 1.250.000 euro, echivalentul sumei de 4.438.375 RON.
În speţă, organul fiscal nu a contestat faptul că SC "K.R." SRL a întocmit şi a prezentat un raport privind preţurile de transfer pentru "tranzacţiile intra-grup efectuate de SC A. SA cu persoana afiliată rezidentă, în perioada 2005 - 2009", în luna februarie 2011; acesta referindu-se exclusiv la faptul că respectivul dosar a fost incomplet, prin raportare la prevederile art. 3 din Ordinul nr. 222/2008, emis de A.N.A.F., în condiţiile în care, potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) din C. fisc., la stabilirea sumei unui impozit, autoritatea fiscală competentă este autorizată să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic clar determinat sau să reîncadreze forma tranzacţiei, pentru a se reflecta conţinutul economic real al respectivei tranzacţii.
Chiar dacă C. fisc. consacră faptul că tranzacţiile între persoanele afiliate pot fi realizate în conformitate cu principiul preţului pieţei libere, respectiv în condiţii de stabilitate sau impuse, acest fapt nu înseamnă că o astfel de tranzacţie poate să fie diferită de relaţiile comerciale sau financiare ce se stabilesc între persoane independente.
Prima instanţă a considerat astfel că operaţiunea de vânzare - cumpărare a unui teren, preponderent agricol, situat într-o altă localitate decât cea în care achizitorul îşi are sediul social şi cele mai multe puncte de lucru, achiziţie pentru care nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte că ea ar avea legătură nemijlocită cu realizarea obiectului principal de activitate al societăţii şi că, de la data încheierii contractului, activul ar fi adus vreun profit reclamantei, bun imobil pentru care s-a plătit un preţ aproximativ egal cu capitalul SC A. SA, către acţionarul ce deţine, direct sau indirect, cca. 90% din capitalul social, nu poate fi asimilată unei relaţii comerciale perfectată între persoane independente şi desfăşurată pe o piaţa liberă, în condiţiile în care nici măcar redactorul raportului privind preţurile de transfer nu relevă că, în cazul tranzacţiei menţionate, ar fi existat măcar una din cele "trei tipuri de motivaţii comune care stau la baza vânzătorilor sau cumpărărilor de imobile".
Nefiind în mod cert o tranzacţie efectuată în condiţiile unei pieţe libere, între persoane independente, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 şi ale Legii nr. 571/2003, a apreciat că organul fiscal a fost în drept să considere că tranzacţia pe care SC A. SA Iaşi a efectuat-o în anul 2008 nu a fost perfectată în condiţii de piaţă liberă, că ea nu a adus cumpărătorului vreun profit şi că singurul care a beneficiat de pe urma ei a fost acţionarul majoritar-vânzător.
Prin urmare, tranzacţia ce a fost perfectată de SC A. SA Iaşi, cu persoana afiliată, ce controla 90% din capitalul social al societăţii cumpărătoare, prin obiectul, scopul real şi mărimea ei, a condus în mod evident şi substanţial la distorsionarea bazei de impozitare şi la alterarea obligaţiei de plată a impozitelor influenţate de această cheltuială, ea putând fi asemănată, fără greş, unei operaţiuni de răscumpărare, pe o cale ocolită şi netransparentă, a aportului de care acţionarul - vânzător l-a adus la capitalul social al societăţii cumpărătoare, la care acesta era afiliat.
Ca atare, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, prima instanţă a considerat, concomitent prezentării raportului solicitat de organul de control fiscal, că reclamantei ar fi trebuit să i se solicite întreaga documentaţie ce ar fi trebuit să fie prezentată adunării generale a acţionarilor, pentru ca aceasta să aprobe, în condiţii de legalitate şi de publicitate cerute, achiziţionarea de la acţionarul majoritar a unui teren agricol, fără legătură directă cu obiectul de activitate al societăţii, la un preţ aproximativ egal cu valoarea capitalului social, pentru a se putea trage concluzia că respectiva tranzacţia s-a efectuat în condiţii de piaţă liberă, asemănătoare celor desfăşurate între persoane independente.
Aşa fiind, nu se poate imputa organului de control fiscal modul în care a determinat, în condiţii comparabile, nivelul preţurilor de vânzare a terenurilor agricole situate într-o localitate limitrofă municipiului Iaşi, atâta timp cât nici reclamanta şi nici redactorul raportului întocmit în luna februarie 2011 nu au făcut vreun demers pentru a stabili la ce preţ a achiziţionat P.D., în anul 2007, terenul în suprafaţă de 42.000 mp, situat în comuna C., judeţul Iaşi, pentru a se verifica în ce măsură acesta este comparabil cu preţul la care respectivul teren a fost vândut, după un an, persoanei juridice pe care acţionarul-vânzător o controla în mod absolut; lipsa de transparenţă a acestei tranzacţii fiind probată şi de modul în care reclamanta a înţeles să pună la dispoziţia instanţei copia contractului de vânzare - cumpărare, secretizat fără niciun motiv, în cea mai mare parte, în partea ce priveşte informaţiile ce se refereau la persoana vânzătorului şi la tranzacţiile efectuate de acesta.
Faptul că vânzătorul ar fi plătit în anul 2008 o sumă de bani, cu titlu de impozit pe venitul obţinut din vânzarea terenului în suprafaţă de 42.000 mp, corespunzător sumei de 4.438.375 RON, încasată de la cumpărătorul la care cel în cauză este afiliat, sumă aproximativ egală cu capitalul social al SC A. SA Iaşi, nu poate justifica aplicaţiunea prevederilor O.U.G. nr. 109/2009, întrucât, pe de o parte, conform prevederilor art. 23 din O.G. nr. 92/2003, obligaţia fiscală s-a născut şi este supusă regimului fiscal de la data perfectării contractului de vânzare - cumpărare, respectiv în anul 2008; pe de altă parte pentru că răspunderea celui care a plătit dividendul, pentru faptul de a fi distorsionat în mod vădit natura tranzacţiei, nu poate fi anulată de faptele şi actele persoanei considerată terţ în prezentul raport fiscal, întrucât în acest mod s-ar ajunge să se legitimeze o convenţie a cărei cauză s-a dovedit că nu a fost licită, neavând nici o semnificaţie, în speţa de faţă, faptul că vânzătorul avea statut de persoană rezidentă.
De altfel, nici art. 79 din O.G. nr. 92/2003 şi nici pct. 22 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în forma pe care acestea o aveau la data încheierii contractului ce a generat venitul supus plaţii impozitului pe dividende, nu făceau vreo distincţie, sub aspect obligaţional, între persoane afiliate, persoane rezidente sau persoane nerezidente.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei nr. 39 din 11 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta SC A. SA, susţinând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia.
În motivarea căii de atac, recurenta a adus, în esenţă, următoarele critici sentinţei recurate:
- Hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Se susţine că judecătorul cauzei nu a manifestat rol activ conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ., considerentele hotărârii reprezentând un veritabil supliment al raportului de inspecţie fiscală şi al deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative.
De asemenea, se arată că motivarea instanţei este lipsită de orice fundament, în condiţiile în care SC A. SA nu comercializează nici un fel de mărfuri perisabile în complexul comercial pe care îl deţine. Singura activitate desfăşurată în Complexul Comercial "H.C." este cea principală, de închiriere a bunurilor proprii.
- Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), atunci când s-a considerat că în categoria investiţiilor supuse amortizării se includ şi "lucrările de creştere a gradului de siguranţă a instalaţiei electrice şi pentru reducerea pierderilor înregistrate (cu deosebire la mărfurile perisabile) ca urmare a întreruperilor în alimentarea cu energie electrică a complexului comercial respectiv".
Reducerea cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare nu poate fi asimilată, cum în mod greşit a procedat instanţa de fond cu reducerea pierderilor.
- Judecătorul fondului a înlăturat în mod greşit concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză.
- Instanţa de fond a respins nemotivat probele solicitate, respectiv o expertiză de evaluare a proprietăţii imobiliare cât şi solicitarea ca expertul contabil, în raport de preţul determinat de expertul evaluator, să procedeze la recalcularea impozitului pe dividende şi a accesoriilor aferente.
- În cuprinsul hotărârii recurate a fost stabilită o stare de fapt neconformă cu realitatea şi împotriva probatoriului administrat.
- Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
- Instanţa de fond nu a analizat critica reclamantei faţă de înlăturarea de către inspecţia fiscală a concluziilor asupra preţurilor de transfer.
- Instanţa de fond a aplicat prevederile art. 7 pct. 12 din Legea nr. 571/2003, care nu mai erau în vigoare la momentul impunerii, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti.
În cauză, s-a solicitat şi dispus introducerea în cauză a SC H.C. SRL care a preluat obligaţia fiscală ce face obiectul cauzei dedusă judecăţii, urmare a divizării SC A. SA.
Recursul formulat a fost însuşit de SC M.R.L. SRL Iaşi, în calitate de administrator judiciar al debitoarei SC H.C. SRL Iaşi.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul formulat, reţine că acesta este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al prezentei decizii, reclamanta a solicitat anularea actelor administrative fiscale prin care i-a fost impusă la plată suma de 1.286.682 RON reprezentând:
- TVA în sumă de 5.762 RON;
- Majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 519 RON;
- Impozit pe profit în sumă de 27.692 RON;
- Majorări de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de 46.549 RON;
- Impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice în sumă de 624.468 RON;
- Majorări de întârziere aferente impozitului pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice în sumă de 581.692 RON.
În ceea ce priveşte suma reprezentând TVA şi majorări, reclamanta a renunţat la solicitarea privind anularea actelor contestate cu referire la aceste sume.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentă, este fondat.
Se reţine că în ceea ce priveşte analiza referitoare la suma impusă de organele fiscale ca impozit pe profit de 27.692 RON şi majorări de întârziere aferente, de 46.549 RON, hotărârea instanţei de fond nu satisface exigenţele prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele legii şi trebuie să menţioneze, printre altele, "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Constituie motiv de recurs, astfel cum dispune art. 304 pct. 7 C. proc. civ., situaţia în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii".
În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar aceasta fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.
Motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă.
Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti nu permite exercitarea controlului judiciar.
Astfel, în cuprinsul hotărârii recurate nu se regăsesc argumentele de fapt şi de drept clare, care au format convingerea instanţei în ceea ce priveşte menţinerea actului administrativ - fiscal contestat cu privire la suma impusă reclamantei ca impozit pe profit şi majorări aferente, urmare a reconsiderării sumei de 180.598,74 RON exclusiv TVA ca fiind investiţie supusă amortizării, efectuată în vederea îmbunătăţirii parametrilor tehnici conform prevederilor Cap.III 7.2.3. pct. 94 alin. (2) din O.M.F.P. nr. 1752/2005, deşi reclamanta a susţinut că aceasta trebuie recunoscută ca o cheltuială deductibilă în perioada în care a fost efectuată, conform Cap.III 7.2.3. pct. 94 alin. (1) din acelaşi act normativ.
De asemenea, motivarea instanţei de fond este confuză cu privire la această problemă ce se impunea a fi elucidată în cauză, respectiv dacă suma de 180.599,74 RON este o cheltuială deductibilă sau reprezintă o investiţie efectuată la imobilizările existente care se recuperează pe seama cheltuielilor ulterioare.
Prima instanţă, analizând această problemă, în considerentele sentinţei recurate, la pagina 4, face referire la "posibilitatea să-şi reducă pierderile, cu deosebire la mărfurile perisabile aflate în stoc".
Or, acest fapt denotă confuzia instanţei privind problema de drept ce se impunea a fi soluţionată cu referire la impozitul pe profit impus reclamantei.
De altfel, necontestat este faptul că reclamanta desfăşoară în Complexul Comercial "H.C." activitatea de închiriere bunuri proprii şi nu de comercializare mărfuri perisabile, acest aspect nefăcând în nici un fel obiect al inspecţiei fiscale sau al contestaţiilor acesteia.
Faţă de considerentele expuse, instanţa de recurs apreciază că se impune casarea sentinţei recurate pentru ca instanţa de fond, în raport de dispoziţiile legale incidente, de susţinerile şi apărările părţilor, de probele administrate, să analizeze integral acţiunea formulată de reclamantă în ceea ce priveşte suma impusă ca impozit pe profit şi accesorii aferente.
În altă ordine, se reţine că în ceea ce priveşte cererea reclamantei referitoare la anularea sumei impusă prin actele administrative - fiscale contestate, reprezentând impozit pe veniturile din dividende şi majorări de întârziere aferente acestora, s-a solicitat ca probă, o expertiză prin care să dovedească valoarea de circulaţie a imobilelor terenuri, la momentul tranzacţiilor cu o persoană afiliată, dat fiind că inspecţia fiscală a procedat la estimarea preţurilor de piaţă pentru tranzacţiile cu o persoană afiliată reţinând suma de 535.450 RON, faţă de suma plătită de reclamantă, de 4.438.375 RON.
Instanţa de fond, prin Încheierea din 22 octombrie 2012 a respins această probă motivat de faptul că "excede verificărilor actelor contestate".
Potrivit art. 65 C. proc. fisc., republicat: "Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal".
În raport de aceste dispoziţii, cât şi de prevederile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. şi de faptul că inspecţia fiscală a procedat la estimarea preţurilor de piaţă pentru tranzacţiile cu o persoană afiliată, instanţa de recurs apreciază că în mod eronat a fost respinsă proba solicitată de reclamantă.
Prin urmare, se va dispune casarea sentinţei recurate întrucât se impune administrarea probei solicitate pentru aflarea adevărului în cauză şi pentru pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale în tot ceea ce priveşte problema de drept referitoare la impozitul pe veniturile din dividende şi majorările aferente.
În concluzie, în raport de cele mai sus arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (1) - (3) şi art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va analiza şi celelalte critici, ca apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC A. SA, în prezent SC H.C. SRL Iaşi, prin administrator judiciar M.R.L. SPRL, împotriva Sentinţei nr. 39 din 11 februarie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4415/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4438/2014. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
