ICCJ. Decizia nr. 4415/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4415/2014
Dosar nr. 2245/98/2012
Şedinţa publică de la 20 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
1.1. Prin cererea înregistrată iniţial la Tribunalul Ialomiţa şi ulterior pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a declinării soluţionării cauzei în favoarea acestei din urmă instanţe prin Sentinţa civilă nr. 2.232 din data de 24 septembrie 2012, reclamanta SC A.H. SRL a contestat, în contradictoriu cu D.G.F.P. Ialomiţa Decizia de impunere nr. D1 din 28 februarie 2012 şi Decizia nr. D2 din 19 aprilie 2012 prin care i-a fost respinsă contestaţia administrativă formulată, solicitând, în urma reanalizării situaţiei, să se constate nulitatea absolută a actelor de control ca urmare a nerespectării principiului unicităţii controlului, iar în subsidiar să se anuleze actele atacate, fiind nelegale şi netemeinice, cu consecinţa desfiinţării măsurilor dispuse prin aceste acte.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că toate actele de control efectuate, dincolo de limitele situaţiei contractuale dintre societatea reclamantă şi SC A.A.I. SRL, sunt lovite de nulitate absolută pentru că nu există temeiurile reanalizării situaţiei juridice şi fiscale ale altor înregistrări contabile şi se încalcă principiul unicităţii controlului statuat în art. 105 alin. (3) coroborat cu art. 105 alin. (5) C. proc. fisc.
În opinia sa, dacă s-ar respecta principiul statuat de art. 12 din O.G. nr. 92/2003 conform cărora relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe buna credinţă, atunci s-ar constata diferenţe de venituri neînregistrate de 630.964 RON, dar şi venituri înregistrate în plus de 1.998.978 RON, precizând că societatea a virat în plus, cu titlu de impozit în aceasta dată, suma de 200.000 RON.
Totodată, a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 933 C. proc. fisc.
1.2. Prin întâmpinare, autoritatea publică pârâtă a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În esenţă, în ceea ce priveşte critica referitoare la nelegalitatea măsurii reverificării, a susţinut că aceasta nu poate avea relevanţă în soluţionarea cauzei, întrucât societatea avea posibilitatea să conteste decizia de reverificare, potrivit art. 1051 alin. (4) C. proc. fisc., cale procedurală de care aceasta nu a înţeles să uzeze.
Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 12 C. proc. fisc., cu privire la faptul că relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe buna credinţă şi că organele de inspecţia fiscală nu au ţinut cont de virarea în plus de către societate a unui impozit pe profit de peste 200.000 RON la bugetul de stat, a arătat că dacă aceste documente încheiate între entităţile afiliate au fost acceptate, părţile implicate în tranzacţiile facturate au beneficiat de implicaţiile fiscale, veniturile înregistrate de o entitate generând cheltuieli deductibile în contabilitatea celeilalte părţi, parteneră în tranzacţie.
În ceea ce priveşte procedura pentru eliminarea dublei impuneri, pârâta a apreciat că aspectele invocate de reclamantă nu sunt relevante în soluţionarea cauzei.
1.3. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 7.212 din 19 decembrie 2012, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, următoarele:
În perioada 14 noiembrie 2011 - 27 februarie 2012, societatea reclamantă a fost supusă unei inspecţii fiscale, ocazie cu care inspectorii fiscali au constatat că aceasta datorează obligaţii fiscale suplimentare astfel:
- impozit pe profit = 307.687 RON;
- dobânzi/majorări de întârziere impozit pe profit = 62.880 RON;
- penalităţi de întârziere aferente impozit pe profit = 46.153 RON;
- TVA = 262.377 RON;
- dobânzi/majorări de întârziere aferente = 6.508 RON;
În acest sens, a fost emisă Decizia de impunere nr. D1 din 28 februarie 2012.
În cauză, societatea reclamantă a mai fost supusă verificării privind modul de calcul, evidenţiere, declarare şi virare a impozitului pe profit şi taxei pe valoarea adăugată până la data de 28 februarie 2011, la prezentul control procedându-se la reverificarea aceloraşi aspecte pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2010.
Reclamanta a formulat contestaţie împotriva deciziei de impunere, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. D2 din 19 aprilie 2012.
Cu privire la prima critică ce vizează pretinsa nelegalitate a măsurii reverificării, măsură în baza căreia a fost efectuat controlul finalizat cu emiterea deciziei de impunere şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei a căror anulare se solicită, prima instanţă a avut în vedere prevederile art. 1051 alin. (4) C. proc. fisc., cu modificările şi completările ulterioare.
În cauză, reclamanta nu a înţeles să uzeze de această cale procedurală pusă la dispoziţie de normele de procedură fiscală şi nu a atacat actul prin care s-a dispus reverificarea.
Cum actul prin care a fost dispusă reverificarea nu a fost contestat de reclamantă, prima instanţă a apreciat că nu pot fi primite argumentele privind nulitatea absolută a actelor întocmite de organele fiscale ca urmare a reverificării şi încălcării principiului unicităţii controlului, consacrat de dispoziţiile art. 105 C. proc. fisc.
Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 12 C. proc. fisc., cu privire la faptul că relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe buna credinţă şi că organele de inspecţia fiscală nu au ţinut cont de virarea în plus de către societate a unui impozit pe profit de peste 200.000 RON la bugetul de stat, prima instanţă a avut în vedere prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991, cu modificările şi completările ulterioare.
Raportat la aceste prevederi legale, a reţinut că în mod temeinic a apreciat organul fiscal care a soluţionat contestaţia faptul că, dacă documentele încheiate între entităţile afiliate au fost acceptate, părţile implicate în tranzacţiile facturate au beneficiat de implicaţiile fiscale, veniturile înregistrate de o entitate generând cheltuieli deductibile în contabilitatea celeilalte părţi parteneră în tranzacţie.
Or, în cazul de faţă, entitatea care a angajat resurse financiare în achitarea datoriilor faţă de entitatea prestatoare nu a obiectat cu privire la valoarea facturilor emise de societatea reclamantă şi a recunoscut valoarea de piaţă a preţului de tranzacţionare a serviciilor solicitate, fiind înregistrate cu titlu de cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil şi, de asemenea, nu a înscris în dosarul preţurilor de transfer motivul pentru care a facturat mai mult decât obligaţiile contractuale rezultate din contractele încheiate între părţi.
Astfel, stabilirea obligaţiilor fiscale s-a făcut pe baza situaţiei rezultate din documentele contabile.
În fine, judecătorul fondului nu a primit nici critica reclamantei privind nerespectarea principiului evitării dublei impuneri între persoanele române afiliate, principiu consacrat de dispoziţiile art. 932 C. proc. fisc., întrucât potrivit rubricii intitulate "Măsuri", pct. 2, din cuprinsul Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală, societatea va întocmi facturi de corecţie către beneficiari pentru diferenţele stabilite la control. Respectiva măsură fiind dispusă şi în vederea reconsiderării evidenţelor contabile şi fiscale ale partenerilor, persoane afiliate implicate în tranzacţiile derulate între părţi, or, această măsură este de natură să asigure evitarea dublei impuneri între persoanele române afiliate.
2. Calea de atac exercitată
2.1. Împotriva acestei soluţii a formulat recurs societatea comercială reclamantă care a solicitat, în principal, trimiterea cauzei pentru rejudecare, fiind "necesară administrarea probei cu expertiza" şi, în subsidiar rejudecarea cauzei, admiterea acţiunii şi anularea actelor administrative fiscale atacate.
În esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, probatoriul efectuat în cauză fiind apreciat greşit, reluând susţinerile formulate în dosarul de la Tribunalului Ialomiţa, în cadrul acţiunii prin care a sesizat instanţa civilă.
În plus, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a respins în mod nelegal "proba cu expertiză, considerând-o neutilă cauzei", susţinând că judecătorul fondului a făcut "aprecieri subiective care nu corespund cu stabilirea în mod procedural a adevărului în cauză".
2.2. D.G.F.P. Ploieşti, succesoarea D.G.F.P. Ialomiţa, prin A.J.F.P. Ialomiţa a depus întâmpinare, susţinând că instanţa de fond a apreciat în mod temeinic şi legal că administrarea probei cu expertiza contabilă judiciară nu este utilă cauzei.
Referitor la fondul soluţiei instanţei de fond, a susţinut că argumentele şi aprecierile instanţei de fond sunt legale şi temeinice.
3. Soluţia instanţei de recurs
Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Aşa cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată la pct. 2.1. al acestor considerente, criticile recurentei nu se constituie în veritabile motive de recurs, fiind în cea mai mare parte, o reluare identică a susţinerilor făcute în cererea de sesizare a instanţei, prin care a solicitat anularea actelor administrative fiscale atacate.
De altfel, recurenta-reclamantă, în cererea de recurs, nu s-a referit în nici un mod la motivele de recurs prevăzute la art. 304, 3041 C. proc. civ. din 1865, aplicabile în cauză.
Susţinerile formulate cu privire la respingerea cererii de respingere a probei constând în efectuarea unei expertize contabile judiciare şi la modul de apreciere a materialului probator al cauzei, reprezintă critici de netemeinicie care se circumscriu prevederilor art. 3041 C. proc. civ. - 1865, urmând ca instanţa de recurs să le analizeze ca atare.
În cauză este necontestat că obiectul acţiunii îl formează cererea de anulare a Deciziei de impunere nr. D1 din 28 februarie 2012 şi a Deciziei nr. D2 din 19 aprilie 2012 prin care fusese respinsă contestaţia fiscală formulată împotriva deciziei de impunere.
Este adevărat că prin Nota de probatorii depusă la termenul din 14 noiembrie 2012, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, care a fost încuviinţată prin încheierea de şedinţă de la acea dată, precum şi proba cu efectuarea unei expertize judiciare, cu obiective precum:
- să se precizeze dacă în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (3), alin. (5) şi art. 1051 alin. (2), alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 republicată privind C. proc. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, conducătorul inspecţiei fiscale putea decide reverificarea la SC A.H. SRL, se va avea în vedere şi Adresa nr. A1 din 2 martie 2012 emisă de D.G.F.P. Ialomiţa;
- dacă răspunsul la obiectivul 1 este "nu", să se precizeze dacă Decizia nr. D1 din 28 februarie 2012, emisă de directorul executiv adjunct al D.G.F.P. Ialomiţa, trebuie desfiinţată în totalitate în conformitate cu prevederile art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, republicată privind C. proc. fisc., cu modificările şi completările ulterioare;
- dacă răspunsul la obiectivul 1 este "da", să se răspundă şi la următoarele obiective: să se menţioneze dacă în perioada supusa controlului s-au respectat prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin Încheierea din 12 decembrie 2012, Curtea de apel a constatat că obiectivele expertizei solicitate vizează aspecte legate de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, ceea ce constituie domeniul de analiză şi apreciere conferit prin lege exclusiv judecătorului cauzei, astfel încât respingerea administrării unei asemenea probe constituie o soluţie legală şi temeinică.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la fondul cauzei, instanţa de recurs constată că sunt nefondate.
În esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut că actele administrative fiscale sunt nelegale ca urmare a faptului că organul fiscal a încălcat principiul unicităţii inspecţiei fiscale, consemnat la art. 105 alin. (3) şi (5) C. proc. fisc.
Într-adevăr, potrivit art. 105 alin. (3) şi (5) C. proc. fisc.: "(3) Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării". "(5) Inspecţia fiscală se exercită pe baza principiului independenţei, unicităţii, autonomiei, ierarhizării, teritorialităţii şi descentralizării".
De asemenea, potrivit art. 1051 alin. (4) C. proc. fisc.: "(4) La începerea acţiunii de verificare, organul de inspecţie fiscală este obligat să comunice contribuabilului decizia de reverificare, care poate fi contestată în condiţiile prezentului cod".
În cauză, organul de inspecţie fiscală a comunicat recurentei-reclamante Decizia de verificare nr. D3 din 7 octombrie 2011, sub semnătură la data de 13 octombrie 2011, aspect necontestat în cauză.
Or, aşa cum rezultă din actele dosarului, recurenta-reclamantă nu a uzat de posibilitatea legală prevăzută la art. 1051 alin. (4) C. proc. fisc. pentru contestarea deciziei de reverificare, astfel încât susţinerile sale cu privire la nelegalitatea Deciziei nr. D3 din 7 octombrie 2011 nu pot fi invocate în mod legal în cauza de faţă, ca argumente referitoare la nulitatea actelor administrative fiscale atacate: decizia de impunere şi respectiv, decizia de soluţionare a contestaţiei fiscale.
Astfel fiind, soluţia instanţei de fond şi actele administrative fiscale atacate sunt legale şi temeinice, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A.H. SRL împotriva Sentinţei nr. 7.212 din 19 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4384/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4416/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
