ICCJ. Decizia nr. 4378/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4378/2014
Dosar nr. 6443/2/2012
Şedinţa publică de la 19 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul acţiunii
Prin Cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 6443/2/2012 reclamantul Municipiul Bucureşti, prin mandatar A.N. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Comuna C. prin Primar şi Consiliul Local al comunei C., a solicitat instanţei să dispună anularea în parte a H.G. nr. 930/2002, poziţiile 118, 119, 120, 121, 122 din Anexa nr. 9 la H.G. menţionat, având ca obiect atestarea domeniului public de Judecătoria Ilfov precum şi al oraşelor şi comunelor din judeţul Ilfov.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată, în esenţă, că în anul 2001, Consiliul Local C. prin Hotărârea nr. H1 din 10 iulie 2001, a inclus în mod nelegal în cadrul bunurilor care compun domeniul public al comunei C. terenurile pe care se află S.P.A.I.C. şi S.P.A.I.P., deşi cele două imobile alcătuiesc domeniul public al Municipiului Bucureşti, potrivit H.C.G.M.B. nr. 186/2008.
Terenurile pe care se află staţiile de pompare apă industrială C. şi P. au fost expropriate în baza Decretelor de expropriere nr. 993/1967 şi 10/1977, iar în anul 1991 în temeiul art. 351 din Legea nr. 18/1991, terenurile au trecut au trecut în proprietatea Municipiului Bucureşti.
Pârâtul, Guvernul României, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii, solicitând respingerea acţiunii ca tardiv declarată în raport de termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Prefectul Judeţului Ilfov a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâţilor, cerere ce a fost respinsă ca inadmisibilă prin Încheierea de şedinţă din data de 18 decembrie 2012.
Pârâta Comuna C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 12 februarie 2013, au fost respinse excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii invocate de pârâţi.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 2616 din 17 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă acţiunea reclamantului Municipiul Bucureşti prin mandatar A.N. Bucureşti SA, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Comuna C. prin Primar, fiind anulate poziţiile 118, 119, 120, 121,122 din Anexa nr. 9 la H.G. nr. 930/2002.
În motivarea acţiunii, instanţa a reţinut, în esenţă, că terenurile menţionate la poziţiile 118, 119, 120, 121, 122 din anexa nr. 9 din H.G. 930/2002 ca făcând parte din domeniul public al comunei C. sunt identice cu terenurile pe care se află S.P.A.I.C. şi S.P.A.I.P., dar aceste terenuri au făcut obiectul decretelor de expropriere nr. 993/1967 şi 10/1977, fiind trecute în proprietatea statului şi în administrarea fostului Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, fiind edificate staţii de pompare menite să asigure alimentarea cu apă industrială a Municipiului Bucureşti.
Temeiul includerii acestor terenuri în domeniul public al comunei C. l-a constituit art. 36 alin. (1) din legea 18/1991. Potrivit acestui text de lege "(1) Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, (...)".
În speţă însă, terenul nu s-a aflat la data de 1 ianuarie 1990 şi nici la o dată ulterioară, în administrarea primăriei C., pentru a justifica includerea lui în domeniul public al acestei localităţi, terenurile fiind date, în administrarea primăriei Municipiului Bucureşti, mai precis fostului Sfat Popular al Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti fiind continuatorul acestei entităţi.
Intimaţii au pretins că terenul ar fi fost în administrarea C.A.P. C., prezentând situaţii ale fostului C.A.P. C. referitoare la deţinerea în administrare a unor terenuri cu categoria de folosinţă de păşuni şi livezi dar, în speţă este vorba de terenuri având edificate construcţii cu o destinaţie de folosinţă diferită de cea menţionată în evidenţele respective.
Nu a fost probată modalitatea în care aceste terenuri au ieşit din administrarea Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti, unde s-au aflat în mod cert în momentul exproprierii, şi au intrat în administrarea C.A.P. C.
Evidenţele C.A.P. C. fie nu se refereau la terenurile în litigiu ci la terenuri a căror categorie de folosinţă era de livezi şi păşuni fie consemnau o situaţie nereală, C.A.P. C. neavând în drept şi fapt administrarea terenurilor în litigiu.
Ca urmare, în condiţiile în care nu s-a dovedit că la data intrării în vigoare a Legii 18/1991 terenurile s-ar fi aflat în administrarea primăriei C., acestea nu puteau fi cuprinse în domeniul public al comunei C. chiar dacă se află în intravilanul acestei localităţi.
Intimata Comuna C. s-a apărat arătând că terenurile nu puteau intra în patrimoniul unei alte localităţi decât cea în intravilanul căreia se află, dar instanţa de fond a reţinut că în speţă, nu se discută titlul reclamantului ci valabilitatea titlului pârâtei, reclamantul fiind ţinut, cel mult, să îşi justifice interesul legitim în promovarea acţiunii. Simplul fapt că bunul s-a aflat în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, ca organ al administraţiei locale a capitalei, continuator al fostului Sfat Popular al Municipiului Bucureşti este suficient pentru a conferi reclamantului interes şi calitate în formularea acţiunii.
Faptul că pe terenul în litigiu sunt edificate două staţii de pompare apă industrială care asigură alimentarea capitalei confirmă, existenţa unui interes al reclamantului în promovarea prezentului litigiu.
Cât priveşte faptul că reclamantul nu a contestat H.C.L. C. nr. 31/2001, prin care a fost aprobat inventarul bunurilor ce fac parte din domeniul public al comunei C., instanţa de fond a reţinut că această hotărâre de consiliu local are natura juridică a unui act preparator, nefiind susceptibilă să producă efecte prin ea însăşi, iar acţiunea în contencios administrativ se putea formula doar împotriva actului administrativ propriu-zis respectiv împotriva H.G. prin care, pe baza inventarului respectiv, se aprobă domeniul public al comunei.
Recursul exercitat în cauză
Împotriva Sentinţei nr. 2616 din 17 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti a formulat recurs pârâţii Guvernul României şi Comuna C.
Recurenta Comuna C. a formulat recurs şi împotriva Încheierii din data de 12 februarie 2013, prin care au fost respinse excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii.
1. Recurenta - pârâtă Comuna C. prin recursul formulat, a solicitat în esenţă, admiterea recursului declarat împotriva Încheierii de şedinţă din data de 12 februarie 2013 în sensul admiterii excepţiei tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată cu consecinţa respingerii acţiunii formulate.
Pe fondul cauzei, solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, neîntemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 sau 3041 C. proc. civ., recurenta arată că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii acţiunii în condiţiile în care procedura declanşată de Municipiul Bucureşti la data de 6 ianuarie 2012 încalcă prevederile art. 7 alin. (3) şi art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Dreptul de proprietate publică al comunei C., pentru suprafeţele de teren menţionate la poziţiile 120 şi 122 din Anexa nr. 9 la H.G. nr. 930/2002, a fost intabulat în Cartea Funciară, iar înscrierea unui drept în Cartea funciară are ca efect opozabilitatea acestui drept faţă de terţi, opozabilitate erga omnes, fiind evident că faţă de data de 17 septembrie, respectiv 11 octombrie 2010, plângerea prealabilă formulată de către reclamantă la data de 5 ianuarie 2012 este tardivă, ceea ce echivalează cu lipsa plângerii prealabile.
Motivarea instanţei de fond a excepţiilor invocate este lapidară şi incompletă în condiţiile în care nu se ţine cont de efectele intabulării în Cartea Funciară, iar inadmisibilitatea întemeiată pe dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este o sancţiune care vizează pasivitatea persoanelor interesate, sancţiune ce nu a fost aplicată de instanţă.
Dacă nu este luată în considerare data intabulării dreptului de proprietate în Cartea Funciară, trebuie avută în vedere Adresa nr. A1 din 3 februarie 2011, dată când mandatarul reclamantei a luat la cunoştinţă de H.G. a cărei anulare se solicită, acţiunea formulată la data de 6 ianuarie 2012 fiind tardivă şi în raport de adresa menţionată.
Instanţa de fond nu a analizat raporturile dintre A.N. şi Municipiul Bucureşti, astfel că SC A.N. SA avea un mandat în baza căruia avea obligaţia de a iniţia proceduri judiciare cu privire la bunurile proprietate a Municipiului Bucureşti .
Odată ce actul administrativ a fost adus la cunoştinţa mandatarului A.N. prin Adresa nr. A1 din 3 februarie 2011, termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004 au început să curgă, fiind lipsit de relevanţă dacă A.N. a comunicat Municipiului Bucureşti actul administrativ din discuţie.
Acţiunea formulată de reclamantă este tardivă şi în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv termenul de un an, având în vedere că reclamanta a luat la cunoştinţă de Anexa nr. 9 din H.G. nr. 930/2002 la data când au fost pronunţate încheierile de carte funciară prin care a devenit opozabil atât dreptul de proprietate publică cât şi titlul în baza căruia s-a intabulat acest drept.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 18/1991, în condiţiile în care terenurile în discuţie făceau parte din intravilanul comunei C. şi faţă de dispoziţiile legale invocate trebuia să treacă în proprietatea unităţii administrativ - teritoriale din intravilanul căreia fac parte.
Instanţa de fond a analizat cauza limitându-se la dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, fără să aibă în vedere dispoziţiile art. 5 din acelaşi act normativ coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 213/1998 din care rezultă că reţelele de alimentare cu apă fac parte din domeniul public al localităţii pe raza căruia se află, cu excepţia cazului în care s-ar invoca şi proba un drept de proprietate publică de interes judeţean sau naţional.
Hotărârea instanţei de fond este greşită şi în ceea ce priveşte calificarea H.C.L. emisă în baza Legii nr. 213/1998, drept un act administrativ preparator, H.C.L. fiind un act administrativ principal faţă de care Anexa 9 a H.G. nr. 930/2002 apare ca un act administrativ subsecvent.
Actul administrativ care consacră caracterul de bun public pentru bunurile în litigiu este H.C.L. a comunei C. nr. H1 din 10 iulie 2001 privind aprobarea inventarului bunurilor ce fac parte din domeniul public al comunei C., în baza căruia s-a emis Anexa nr. 9 la H.G nr. 930/2002, iar în măsura în care s-ar fi probat de către reclamant o vătămare cauzată printr-un act administrativ, acea vătămare s-ar fi produs ca urmare a aprobării H.C.L. nr. H1 din 10 iulie 2001 şi nu ca urmare a menţionării bunurilor în Anexa 9 la H.G. nr. 930/2002, întrucât Anexa 9 apare ca fiind un act administrativ subsecvent, de punere în aplicare a H.C.L. nr. H1 din 10 iulie 2001.
În concluzie, recurenta arată că Anexa nr. 9 la H.C.G. nr. 930/2001 nu este de natură a vătăma direct drepturile reclamantei, iar H.C.L. nr. H1 din 10 iulie 2001, act administrativ care, eventual, putea produce o vătămare reclamantului, nu a fost atacat pe calea contenciosului administrativ.
Astfel, atâta timp cât reclamanta nu a dovedit calitatea sa de proprietar asupra bunurilor în discuţie, lipseşte şi pretinsa vătămare. Din probatoriul administrat nu rezultă în ce constă pretinsa vătămare cât timp prin Anexa nr. 9, destinaţia bunurilor nu a fost schimbată.
În concluzie, nu există probe care să demonstreze vătămarea şi legătura cauzală dintre o eventuală vătămare şi actul administrativ contestat.
2. Recurentul Guvernul României, în dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 raportat la 3041 C. proc. civ., arată că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 în condiţiile în care acţiunea promovată de reclamant s-a făcut cu depăşirea termenului prevăzut de Legea nr. 554/2004.
H.G. nr. 930/2002, a cărei anulare se solicitase, a fost publicată în M. Of. nr. 682/16.09.2002, iar acţiunea în anulare a fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Termenul de un an prevăzut de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, este un termen de decădere, a cărui depăşire duce la stingerea dreptului la acţiune.
Pe fondul cauzei, hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală în condiţiile în care H.G. nr. 930/2002 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 107 din Constituţia României şi art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
La elaborarea actului contestat au fost respectate dispoziţiile din Legea nr. 24/2000 şi cele cuprinse în Regulament, proiectul actului administrativ fiind avizat de către autorităţile publice interesate şi de Ministerul Justiţiei.
În judeţul Ilfov au fost inventariate bunurile care aparţineau domeniului public al judeţului, municipiilor, oraşelor şi comunelor, inventarierea bunurilor fiind efectuată potrivit art. 21 alin. (2) din lege de către comisiile special constituite.
Staţia de pompare şi repompare a apei C. şi staţia de pompare a apei P., precum şi terenurile aferente, au fost inventariate în domeniul public al comunei C. în considerare situaţiei juridice din data de 1 ianuarie 1990.
Consiliul Local al comunei C. a adoptat Hotărârea nr. H1 din 10 iulie 2001, iar instanţa a anulat parţial H.G. nr. 930/2002, fără ca în prealabil să fie anulată H.C.L. care a stat baza adoptării actului contestat.
Potrivit Legii nr. 213/1998, Guvernul României are competenţa de a atesta inventarul domeniului public de interes local şi judeţean, neavând abilitatea legală de a inventaria el însuşi aceste bunuri. Ca urmare, se impune admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii ca nefondate.
Intimatul - reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă respingerea recursurilor ca nefondate.
Hotărârea instanţei de recurs
Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate de ambele recurente şi dispoziţiile legale incidente, se constată că recursurile sunt nefondate.
Astfel, reclamatul Municipiul Bucureşti prin mandatar SC A.N. în calitate de reclamant a solicitat instanţei anularea poziţiilor nr. 118, 119, 120, 121, 122 din Anexa nr. 9 la H.G. nr. 930/2002 având ca obiect atestarea domeniului public de judeţul Ilfov, precum şi al oraşelor şi comunelor din judeţul Ilfov.
H.G. nr. 930/2002 a fost publicată în M. Of. nr. 682/16.09.2002, anexele nefiind publicate.
În Anexa 9 la H.G. nr. 930/2002 privind inventarul bunurilor proprietate publică a comunei C. au fost incluse terenurile pe care sunt amplasate S.P.A.I.C. şi S.P.A.I.P.
Prin Încheierea de şedinţă din 12 februarie 2013, instanţa de fond în mod corect a respins excepţia tardivităţii şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de intimaţii - pârâţi, având în vedere dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi actele de la dosar din care rezultă că plângerea prealabilă formulată de reclamantă a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor legale, termenul legal începând să curgă de la data luării la cunoştinţă de actul a cărei anulare se solicită.
Astfel, intimatul - reclamant este terţ interesat, vătămat într-un drept al său, care a formulat plângere prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, în termenul prevăzut de acelaşi act normativ, termen ce a început să curgă din momentul luării la cunoştinţă de actul atacat.
H.G. nr. 930/2002 a fost publicată în M. Of. nr. 682/16.09.2002 în care se precizează că anexele 1 - 40 se vor publica ulterior, iar Anexa 9, vizând inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei C., a fost publicată în M. Of. nr. 682 bis, dar data de la care începe să curgă termenul pentru formularea plângerii prealabile pentru terţele persoane vătămate într-un drept al lor, prin actul administrativ cu caracter individual, este data la care terţul a luat la cunoştinţă de actul administrativ vătămător.
În speţa de faţă, reclamantul a luat la cunoştinţă de conţinutul Anexei 9 la H.G. nr. 930/2002 la data de 5 ianuarie 2012, fapt ce rezultă din Adresa înregistrată sub nr. A1.1 din 5 ianuarie 2012.
Susţinerea recurentei, în sensul că prin Adresa nr. A1 din 2011 s-a adus la cunoştinţă către SC A.N. de conţinutul Anexei 9 a H.G. nr. 930/2002 nu poate fi reţinută în condiţiile în care din probatoriul administrat nu rezultă că adresa menţionată a fost expediată către titularul menţionat şi nici că a fost înregistrată în registrul de corespondenţă .
De altfel, această susţinere, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, nu are relevanţă în condiţiile în care calitatea de mandatar al SC A.N. a fost dată de mandantul Municipiului Bucureşti prin Procura nr. P1 din 5 ianuarie 2012, clauza contractuală înserată în Contractul de concesiune încheiat în anul 2002, nefiind un mandat în sensul art. 67 alin. (2) C. proc. civ.
Faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, ţinând cont şi de practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se reţine că termenul prevăzut de lege pentru formularea plângerii prealabile, începe să curgă de la data când persoana vătămată într-un drept al său într-un interes legitim, a luat cunoştinţă de existenţa actului administrativ a cărei anulare se solicită.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentului în sensul că termenul pentru formularea plângerii prealabile prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 începe să curgă de la data înscrierii dreptului de proprietate în Cartea Funciară, scopul înscrierii în Cartea Funciară fiind publicitatea drepturilor sale asupra imobilelor şi nu comunicarea actelor care au stat la baza înscrierii.
Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu controlul de legalitate a unei hotărâri de guvern prin care a fost atestat domeniul public al judeţului Ilfov şi inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei C. (Anexa 9) această instanţă fiind limitată să verifice exclusiv dacă terenurile în discuţie au fost incluse în inventarul comunei C. cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 213/1998.
Prin urmare, excede instanţei de contencios administrativ de a se pronunţa asupra caracterului constitutiv sau declarativ de drepturi reale înscrise în Cartea Funciară, opozabilitatea erga omnes putând fi valorificată în cadrul unei acţiuni de drept comun, termenul prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 începând să curgă de la data la care actul administrativ a ajuns la cunoştinţa persoanei vătămate.
În raport de considerentele expuse, se reţine că instanţa de fond a interpretat corect şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, începutul termenului de prescripţie pentru introducerea plângerii prealabile împotriva actului administrativ individual, de către persoana căruia nu i se adresează actul, fiind momentul cunoaşterii efective a conţinutului actului administrativ.
În acest condiţii a nega dreptul la acţiune al intimatului - reclamant, înseamnă a nega dreptul de acces la o instanţă în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele expuse, motivele de recurs vizând nelegalitatea Încheierii de şedinţă din data de 12 februarie 2013, invocate direct de recurenta comuna C. şi indirect de recurentul Guvernul României, vor fi respinse ca nefondate.
Şi pe fondul cauzei, se constată că motivele de recurs formulate de ambii recurenţi, ce vizează nelegalitatea Sentinţei nr. 2.616 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, nu sunt incidente în cauză.
Este de necontestat că pe terenurile descrise în Anexa 9 din H.G. nr. 930/2002 la poziţiile 118, 119, 120, 121, 122 sunt amplasate S.P.A.I.C. şi S.P.A.I.P.
Aceste terenuri au făcut obiectul exproprierii pentru cauză de utilitate publică prin Decretul nr. 993/1967 şi Decretul nr. 10/1997, fapt ce rezultă şi din raportul de expertiză efectuat în cauză.
Terenurile expropriate au fost date în administrarea fostului Sfat Popular al Municipiului Bucureşti, iar la data adoptării Legii nr. 18/1990 şi nici ulterior, comuna C. nu a avut un drept de administrare asupra imobilelor în discuţie.
Potrivit art. 35 din Legea nr. 18/1991, în forma la data intrării în vigoare legii "Terenurile aflate în proprietatea Statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 25".
În condiţiile în care, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, terenurile identificate, în Anexa 9 din H.G. nr. 930/2002 la poziţiile enumerate mai sus, nu au fost niciodată în administrarea comunei C., nu se poate reţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.
În cadrul controlului de legalitate al H.G. nr. 930/2002 instanţa de contencios administrativ s-a limitat în a verifica dacă includerea în lista de inventar (Anexa 9 din H.G. nr. 930/2002) a terenurilor în discuţie a avut loc în condiţiile legii, stabilind că terenurile pe care sunt amplasate S.P.A.I.C. şi S.P.A.I.P. au făcut obiectul decretelor de expropriere, terenurile trecând în proprietatea Statului şi în administrarea Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti.
Acest fapt este dovedit atât cu actele anexate cât şi cu expertiza judiciară efectuată în cauză, susţinerea recurentei în sensul că terenul a fost administrat de C.A.P. C. nu are un suport probator.
Este evident că la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1990, terenurile în litigiu se aflau în administrarea Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti şi ca urmare nu puteau fi trecute în domeniul public al comunei C.
Potrivit opiniei unanime exprimate atât în jurisprudenţă cât şi în doctrină, atestarea unui bun în domeniul public nu are caracter constitutiv de drepturi ci doar declarativ, iar validitatea unei astfel de operaţiuni este condiţionată de existenţa ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice.
Susţinerea recurentei în sensul că reclamanta se poate prevala de prezenta hotărâre pentru a face dovada dreptului său de proprietate, nu are un suport legal având în vedere că instanţa de contencios administrativ a analizat în prezentul litigiu legalitatea H.G. nr. 930/2002 şi Anexa 9 la hotărâre prin prisma conformităţii cu prevederile legii în executarea căreia a fost adoptată, respectiv Legea nr. 213/1998, verificând dacă imobilele în discuţie au intrat în proprietatea publică a comunei C., într-una din modalităţile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998 fără a se pune în discuţie titlul reclamantei.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond verificând legalitatea actelor administrative contestate din perspectiva Legii nr. 213/1998, respectiv art. 7, text de lege care consacră modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică.
Faptul că H.G. nr. 930/2002 a fost adoptată cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea unor acte normative, precum şi în conformitate cu H.G. nr. 50/2005, astfel cum susţine recurentul Guvernul României, este irelevant, având în vedere că instanţa de fond a analizat legalitatea actului administrativ prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 213/1998.
Este adevărat că nu a fost contestată H.C.L. nr. H1 din 2001, dar aşa cum a reţinut instanţa de fond această hotărâre a consiliului local nu produce efecte prin ea însăşi, fiind un act preparator, considerentele instanţei de fond fiind însuşite de instanţa de recurs.
Nu se poate reţine nici critica vizând lipsa unei vătămări, în condiţiile în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004, interesul reclamantului fiind pe deplin justificat în condiţiile în care pe terenurile în discuţie sunt edificate S.P.A.I.C. şi S.P.A.I.P., staţii ce asigură alimentarea cu apă a capitalei.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente, motiv pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 va respinge ca nefondate recursurile declarate atât împotriva Încheierii din data de 12 februarie 2013 cât şi împotriva Sentinţei nr. 2.616 din 17septembrie 2013.
Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de intimată, în cauză vor fi aplicate dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere caracterul rezonabil al sumei reprezentând onorariu de avocat, în raport cu munca prestată, astfel recurenţii vor fi obligaţi în solidar să plătească intimatului suma de 5.000 RON reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva Sentinţei civile nr. 2.616 din 17 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâta Comuna C., prin Primar împotriva Sentinţei civile nr. 2.616 din 17 septembrie 2013 şi a Încheierii din 12 februarie 2013 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către intimatul - reclamant Municipiul Bucureşti prin mandatar A.N. Bucureşti SA, în cuantum de 5.000 RON, cu aplicabilitatea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4377/2014. Contencios. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4384/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
