ICCJ. Decizia nr. 4478/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4478/2014
Dosar nr. 968/46/2012
Şedinţa publică de la 25 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 125/F-cont din 15 mai 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC O. SA, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C., prin care a solicitat anularea Deciziei nr. D1 din 29 octombrie 2012, prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva Deciziei de impunere nr. D2 din 3 aprilie 2012, anularea parţială a acestei din urmă decizii, în ceea ce priveşte punctul 3 privind obligativitatea plăţii sumei de 1.152.739 RON, compusă din suma de 779.580 RON vărsăminte pentru persoanele cu handicap, suma de 256.222 RON dobânzi/majorări de întârziere şi suma de 116.937 RON penalităţi de întârziere, precum şi a raportului de inspecţie fiscală nr. R1 din 3 aprilie 2012 cu privire la obligativitatea plăţii sumei de 1.152.739 RON şi obligarea A.N.A.F. la plata sumei sus-menţionate, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii integrale şi a dobânzii aferente de la data reţinerii sumei în mod nelegal şi până la data plăţii integrale a acesteia.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În perioada 2008 - 2011, reclamanta a încheiat contracte de prestări servicii publicitate cu anumite societăţi, între care SC A.T. SRL Rm.Vâlcea şi SC V.P. SRL Rm.Vâlcea, în ipoteza prevăzută la art. 78 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 448/2006.
Astfel, se reţine că reclamanta a încheiat contracte cu SC A.T. SRL, aflate sub incidenţa Normelor de aplicare de aplicare a Legii nr. 448/2006 - din anul 2007 - privind procedura de autorizare a unităţilor protejate, conform căreia "în vederea autorizării ca unitate protejată, solicitantul trebuie să se încadreze în una din următoarele situaţii: a) operatori economici cu personalitate juridică, indiferent de forma de proprietate şi organizare, în cadrul cărora cel puţin 30% din numărul total de angajaţi cu contract individual de muncă sunt persoane cu handicap".
Sub acest aspect, s-a făcut dovada că această societate comercială are calitatea de persoană protejată autorizată, conform Ordinului nr. 60/2007.
În anul 2011, reclamanta a perfect un contract de parteneriat şi cu SC V.P. SRL, aflat sub incidenţa noii reglementări a autorizării, introdusă prin Ordinul nr. 1372/2010, unde la art. 3 lit. a) se prevede că în vederea autorizării ca unitate protejată, entitatea trebuie să se încadreze în una dintre situaţiile prevăzute de art. 44 din Normele de aplicare a Legii nr. 448/2006, aprobate prin H.G. nr. 268/2007, şi anume, "operatori economici cu personalitate juridică, indiferent de forma de proprietate şi organizare, care au cel puţin 30% din numărul total de angajaţi persoane cu handicap încadrate cu contract individual de muncă".
Şi în privinţa acestei societăţi comerciale, s-a făcut dovada existenţei autorizării ca persoană protejată, astfel că, este infirmată reţinerea organului fiscal în ceea ce priveşte inexistenţa acestor documente justificative.
În opinia reclamantei, însă, pentru a opera prezumţia absolută instituită în favoarea sa, de respectare a dispoziţiilor art. 78 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 448/2006, se susţine că trebuia doar să facă dovada respectării dispoziţiilor art. 43 alin. (2) şi (5) din H.G. nr. 268/2007, respectiv contract comercial, factură şi dovada plăţii, iar activitatea persoanei cu handicap angajate urmând a fi atestată prin contractul individual de muncă al persoanei cu handicap angajate, fişa postului sau orice alt document emis de conducătorul unităţii protejate autorizate, ceea ce se susţine că a dovedit prin înscrisurile prezentate organului de control.
Coroborând prevederile art. 43 din H.G. nr. 268/2007, reprezentând Normele de aplicare a Legii nr. 448/2006, text modificat prin H.G. nr. 89/2010, se concluzionează în sensul că activitatea persoanei cu handicap reprezintă ansamblul activităţilor realizate integral sau parţial de persoana cu handicap, în scopul obţinerii produsului comercial contractat, dovedite cu contract individual de muncă, fişa postului şi orice alt document provenit de la conducătorul unităţii protejate.
În prezenta cauză, obiectul activităţii ce urma a fi prestată de persoanele cu handicap din cadrul celor două societăţi comerciale l-au reprezentat "serviciile de publicitate", servicii despre care organul fiscal nu susţine că nu s-au realizat, ci faptul că nu s-a justificat cu documentele prevăzute de actul normativ în vigoare, desfăşurarea prin implicarea directă în prestarea acestora de către personalul cu handicap din cadrul unităţilor protejate, aşa cum recunoaşte şef serviciu marketing din cadrul SC O. SA în nota explicativă.
Astfel, analizând înscrisurile anexate, a rezultat că au fost prezentate documente ce atestă încadrarea numai a câte unei persoane cu handicap în unităţile protejate cocontractante, (J.G. - la SC A.T. SRL, în privinţa celeilalte persoane Ş.A., neexistând dovada certificatului de persoană cu handicap şi Ş.E.G. - la SC V.P. SRL), fără a se putea stabili dacă respectivele persoane au fost implicate efectiv în serviciul de publicitate achiziţionat de reclamantă, cu atât mai mult cu cât, parte din aceşti angajaţi nu aveau pregătirea necesară realizării activităţii, iar pentru alţii, handicapul nu permite folosirea în acest gen de activitate. De altfel, contractele depuse conţin prevederi generice, fără a se putea stabili implicarea acestora la realizarea produsului achiziţionat.
La dosar există anexa nr. 59 cuprinzând vărsămintele de la persoanele juridice cu handicap neîncadrate, dar aceasta nu poartă datele necesare considerării acesteia ca document justificativ, în sensul că nu face dovada precizărilor existente în reglementarea legală aplicabilă cauzei şi nu sunt prezentate facturi în care să se regăsească explicitate serviciile şi preţul acestora.
Pe de altă parte, se subliniază că societăţile contractante nu au probat că s-ar afla în ipoteza de excepţie prevăzută de art. 78 alin. (41) din lege, în modificarea introdusă la 10 iunie 2010, respectiv a condiţiei "ca minim 75% din profitul obţinut să fie destinat programelor de integrare socio-profesională pentru persoane cu handicap din organizaţiile respective. Astfel, acestea au obligaţia de a prezenta un raport financiar la fiecare început de an, din care să rezulte cum au fost utilizate fondurile obţinute prin activitatea comercială".
De asemenea, aşa cum s-a menţionat anterior, nici în motivarea cererii introductive şi nici în precizarea la acţiune, reclamanta nu a detaliat argumentele pentru care apreciază ca netemeinică şi nelegală stabilirea în sarcina sa a obligaţiei de plată, ci face referiri exprese la necompetenţa materială a organului fiscal şi cu privire la existenţa prezumţiei de respectare a dispoziţiilor art. 78 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 448/2006, ceea ce nu este suficient în anularea actelor administrative contestate.
Cu privire la solicitarea de restituire a dobânzilor, se vor urma prevederile pct. 4 Cap. 2 din Anexa la O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal, aspect ce nu poate face obiectul prezentei acţiuni.
2. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 125/F-cont din 15 mai 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC O. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul declarat de reclamantă s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost precizată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a reiterat, în esenţă, susţinerile formulate prin cererea de chemare în judecată, referitoare la emiterea deciziei contestate de către o instituţie care nu avea competenţa materială de a constata îndeplinirea, respectiv, neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 78 alin. (3) din Legea nr. 448/2006 şi la aplicarea sancţiunii în cuantumul şi modalitatea prevăzută de lege.
Recurenta a susţinut că, în mod neîntemeiat, instanţa de fond a respins critica privind necompetenţa materială a pârâtei, fără a analiza, în detaliu, susţinerile pe care le-a formulat atât prin acţiunea introductivă, cât şi prin concluziile scrise, referitoare la faptul că una dintre instituţii publice, care era şi abilitată legal, în speţă, I.T.M. Vâlcea, a statuat că societatea a respectat obligaţiile prevăzute la art. 78 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 448/2006, republicată.
Reclamanta a arătat că este nejustificată susţinerea instanţei de fond, conform căreia I.T.M. Vâlcea nu a verificat obligaţia de plată la bugetul consolidat a sumei reprezentând 50% din salariul de bază minim brut, având în vedere că organele de inspecţie a muncii au verificat respectarea dispoziţiilor art. 78 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 448/2006, republicată, astfel cum, inclusiv intimata a recunoscut prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond.
Ori, art. 78 alin. (3) din actul normativ menţionat se referă exact la posibilitatea ca societatea să opteze pentru una din cele două obligaţii prevăzute de acest text de lege, situaţie în care, dacă SC O. SA a respectat una dintre ele, în speţă, dispoziţiile art. 78 alin. (3) lit. b), nu poate fi obligată şi la respectarea prevederilor art. 78 alin. (3) lit. a).
Recurenta a afirmat că, prin înlăturarea apărărilor pe care le-a formulat, instanţa de fond a iscat un conflict juridic deoarece prin recunoaşterea valabilităţii actelor administrative contestate în cauză, a invalidat Procesul-verbal de control P1, emis de I.T.M. Vâlcea, şi-a depăşit atribuţiile cu care a fost învestită prin cererea dedusă judecăţii şi şi-a încălcat propria competenţă materială.
În opinia reclamantei, susţinerea instanţei de fond conform căreia, societatea nu a detaliat argumentele pentru care apreciază ca netemeinică şi nelegală stabilirea în sarcina sa a obligaţiei de plată, este nefondată.
A arătat că prin afirmaţiile înserate în acţiunea introductivă şi probate cu înscrisurile depuse la dosar, a făcut dovada că a respectat dispoziţiile art. 78 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 448/2006, întrucât pentru a beneficia de prezumţia absolută de respectare a prevederilor legale în vigoare instituite în favoarea oricărei autorităţi sau instituţii publice care optează pentru îndeplinirea condiţiilor prevăzute de textul de lege menţionat, trebuia să facă doar dovada respectării prevederilor art. 43 alin. (2) şi (5) din H.G. nr. 268/2007, dovadă pe care a făcut-o la momentul efectuării inspecţiei fiscale, conform documentelor existente la dosar.
3. Apărările formulate de intimata A.N.A.F. - D.G.A.M.C.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă A.N.A.F. - D.G.A.M.C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca legală şi temeinică, reiterând apărările formulate pe parcursul soluţionării litigiului în primă instanţă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de recurs formulate şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Susţinerile recurentei-reclamante privind necompetenţa materială a organului fiscal de a constata respectarea, respectiv, nerespectarea prevederilor Legii nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neîntemeiate.
Potrivit dispoziţiilor art. 78 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 448/ 2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, invocate de recurentă în susţinerea acestei critici: "(2) Autorităţile şi instituţiile publice, persoanele juridice, publice sau private, care au cel puţin 50 de angajaţi, au obligaţia de a angaja persoane cu handicap într-un procent de cel puţin 4% din numărul total de angajaţi.
(3) Autorităţile şi instituţiile publice, persoane juridice, publice sau private, care nu angajează persoane cu handicap în condiţiile prevăzute la alin. (2), pot opta pentru îndeplinirea uneia dintre următoarele obligaţii: a) să plătească lunar către bugetul de stat o sumă reprezentând 50% din salariul minim brut pe ţară înmulţit cu numărul de locuri de muncă în care nu au angajat persoane cu handicap; b) să achiziţioneze produse sau servicii realizate prin propria activitate a persoanelor cu handicap angajate în unităţile protejate autorizate, pe bază de parteneriat, în sumă echivalentă cu suma datorată la bugetul de stat, în condiţiile prevăzute la lit. a) (...)
(5) Monitorizarea şi controlul respectării prevederilor alin. (2) şi (3) se fac de către Inspecţia Muncii."
Conform prevederilor art. 100 alin. (1) lit. c) din legea menţionată, în vigoare la data emiterii actelor administrative contestate, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 15.000 RON la 20.000 RON, nerespectarea dispoziţiilor art. 78 din lege, iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede: "Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor contravenţionale prevăzute la alin. (1) lit. c) se fac de către personalul Inspecţiei Muncii."
Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate rezultă că monitorizarea şi controlul respectării prevederilor alin. (2) şi (3) din Legea nr. 448/2006, se realizează de către Inspecţia Muncii numai în ceea ce priveşte obligaţia de a angaja persoane cu handicap sau de a plăti o sumă calculată conform prevederilor legale mai sus enunţate, nu şi în privinţa administrării acestei sume, sub aspectul declarării, stabilirii, verificării fiscale şi colectării contribuţiei, care intră în competenţa A.N.A.F., potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., cu modificările şi completările ulterioare.
În cauză, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. D1 din 29 octombrie 2012 emisă de A.N.A.F. - D.S.C., prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de societate împotriva Deciziei de impunere nr. D2 din 3 aprilie 2012.
Decizia de impunere nr. D2 din 3 aprilie 2012 a fost emisă de D.G.A.M.C. - Activitatea de Inspecţie Fiscală, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. R1 din 3 aprilie 2012, întocmit în conformitate cu prevederile art. 94 şi art. 95 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei totale de 1.152.739 RON, reprezentând 779.580 RON vărsăminte de la persoane juridice, pentru persoanele cu handicap neîncadrate, 256.222 RON dobânzi/majorări de întârziere aferente şi 116.937 RON penalităţi de întârziere.
Prin urmare, în acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că verificarea achitării obligaţiilor de plată la bugetul de stat consolidat, categorie în care intră şi vărsămintele de la persoanele juridice pentru persoanele cu handicap neîncadrate, conform prevederilor O.M.F.P. nr. 80/2007, este dată în competenţa autorităţii publice pârâte, fiind distinctă de atribuţiile de monitorizare şi control ce revin Inspecţiei Muncii, potrivit art. 78 alin. (5) din Legea nr. 448/2006.
În fundamentarea acestei concluzii, prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în speţă, în raport de elementele de fapt ale cauzei, a analizat toate susţinerile formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi a înlăturat, motivat, argumentele prezentate de societate referitoare la respectarea obligaţiilor prevăzute de art. 78 alin. (3) din Legea nr. 448/2006, raportat la conţinutul Procesului-verbal de control P1, încheiat de I.T.M. Vâlcea.
Susţinerea recurentei conform căreia, prin invalidarea procesului verbal de control încheiat de I.T.M. Vâlcea, instanţa de fond şi-a depăşit atribuţiile cu care a fost învestită prin acţiunea dedusă judecăţii, nu poate fi reţinută.
Astfel, în considerentele hotărârii recurate, prima instanţă nu a analizat legalitatea şi temeinicia procesului-verbal de control întocmit de organele de inspecţie a muncii, iar referirea la constatările din cuprinsul acestuia a fost făcută numai în contextul apărărilor formulate de reclamantă, fără ca, concluzia exprimată cu privire la legalitatea actelor administrativ fiscale contestate în cauză, în temeiul art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., să echivaleze cu o pronunţare asupra legalităţii procesului-verbal de control.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamantă pe fondul pricinii, Înalta Curte apreciază, de asemenea, că sunt neîntemeiate.
Analizând materialul probator administrat de părţi, în mod corect instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a respectat dispoziţiile art. 78 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 448/2006, deoarece nu s-a făcut dovada cu documentele prevăzute la art. 43 alin. (5) din H.G. nr. 268/2007, că persoanele cu handicap angajate de unităţile protejate autorizate au desfăşurat în mod direct serviciile contractate, în sensul că nu au fost prezentate contracte individuale de muncă ale persoanelor cu handicap angajate, fişele de post ale acestora sau orice alt document emis de conducătorul unităţii protejate autorizate, care să probeze achiziţionarea de produse sau servicii realizate prin propria activitate a persoanelor cu handicap angajate.
În condiţiile nerespectării cerinţei legale menţionate, împrejurarea că SC A.T. SRL şi SC V.P. SRL, cu care reclamanta a încheiat contracte de prestări servicii de publicitate, îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru funcţionarea ca unităţi protejate, nu este de natură a conduce la exonerarea reclamantei de obligaţia de plată a sumei stabilită în sarcina sa prin actele administrativ fiscale contestate.
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC O. SA împotriva Sentinţei civile nr. 125/F-cont din 15 mai 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4473/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4370/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
