ICCJ. Decizia nr. 4370/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4370/2014
Dosar nr. 4936/2/2011
Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii B.V.C. şi R.M. au solicitat în contradictoriu cu C.E.C.C.A.R., anularea Hotărârii H1, pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină înfiinţată în cadrul Consiliului Superior al C.E.C.C.A.R., la data de 14 martie 2011, în Dosarul nr. 5605/2007 şi înlăturarea sancţiunii disciplinare aplicate reclamanţilor, cu obligarea pârâtului la repararea prejudiciului material şi moral, cuantificat ulterior la suma de 450.000 RON pentru reclamantul B.V.C. şi 229.000 RON pentru reclamantul R.M.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în fapt, în anul 2005, au fost numiţi de către M.P. - P.I.C.C.J. - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrala, în Dosarul penal nr. 692/D/P/2005 (disjuns din Dosarul nr. 171/D/P/2003), să efectueze în calitate de experţi contabili judiciari o expertiză tehnică contabilă în dosarul de urmărire penală în care inculpat, printre alţii, era şi dl. O.T.
La solicitarea părţilor implicate în acest dosar, inculpaţi sau părţi responsabile civilmente, la întocmirea raportului de expertiză au participat şi patru experţi contabili consilieri aleşi de părţi.
La finalizarea raportului de expertiză contabilă, cei şase experţi (atât cei desemnaţi din oficiu, cât şi cei aleşi de părţi) au semnat împreună şi au depus raportul spre obţinerea vizei auditorului de calitate din cadrul Filialei Bucureşti a C.E.C.C.A.R.
Ulterior obţinerii acestei vize, s-a depus acest raport de expertiză contabilă la dosarul de urmărire penală.
Organul de urmărire penală a considerat acest raport de expertiză contabilă judiciară ca necesar şi util cauzei şi a dispus plata acestuia.
Au menţionat, de asemenea, că s-a întocmit un singur raport de expertiză contabilă, experţii contabili consilieri menţionându-şi punctele de vedere în cuprinsul raportului de expertiză contabilă şi semnând la final fără alte obiecţiuni.
La data de 4 septembrie 2006, dl. O.T. a înregistrat împotriva reclamanţilor, la Comisia de Disciplina de pe lângă Filiala Bucureşti a C.E.C.C.A.R. o plângere pentru "încălcarea flagrantă" a normelor profesionale la întocmirea raportului de expertiză, fără a se îndrepta în vreun fel şi împotriva experţilor parte care fuseseră angajaţi special de către acesta pentru a-i proteja interesele şi preveni eventualele abuzuri sau încălcări ale normelor profesionale de către experţii numiţi.
Au arătat că experţii consilieri nu şi-au manifestat dorinţa de a întocmi o opinie separată anexă la raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de experţii desemnaţi, ci au dorit să întocmească împreună cu experţii contabili desemnaţi un singur raport de expertiză contabilă, nefiind deosebiri fundamentale de păreri.
La data de 12 februarie 2007, Comisia de Disciplina a Filialei Bucureşti a pronunţat Hotărârea H2, prin care reclamanţii au fost sancţionaţi cu avertisment scris.
Împotriva acestei hotărâri au formulat contestaţie la Comisia Superioară de Disciplină, atât reclamanţii, cât şi dl. O.T.
Urmare a acestei contestaţii, la data de 25 ianuarie 2008, Comisia Superioară a pronunţat Hotărârea H3, prin care s-a anulat Hotărârea H2 din 12 februarie 2007 şi s-a dispus împotriva reclamanţilor "suspendarea dreptului de exercitare a profesiei de expert contabil pe o perioadă de 6 luni".
Reclamanţii au precizat că, la data de 21 martie 2008, au adresat Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, cererea de suspendare a Hotărârii H3 din 25 ianuarie 2008, cerere ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1794/2/2008, fiind soluţionată prin admitere, conform Sentinţei civile nr. 1135 din 9 aprilie 2008.
Totodată, au urmat procedura administrativă la nivelul C.E.C.C.A.R. şi au atacat hotărârea H3 din 25 ianuarie 2008 la Consiliul Superior, care, la data de 14 mai 2008 prin Hotărârea H4, a admis contestaţia şi a anulat Hotărârea H3 din 25 ianuarie 2008 şi a trimis cauza spre rejudecare la Comisia Superioară de Disciplină.
Prin Hotărârea H1 din 14 martie 2011, Comisia Superioară de Disciplină s-a pronunţat prin admiterea sesizării formulate de dl. O.T. şi sancţionarea reclamanţilor cu "suspendarea dreptului de a mai efectua expertize contabile pe o perioada de 6 luni", hotărârea fiindu-le comunicată abia în data de 21 aprilie 2011, deci la mai bine de 14 luni de la deducerea spre rejudecare a cauzei şi la mai mult de 30 de zile după pronunţare.
Reclamanţii au susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea flagrantă a legislaţiei în vigoare, raportul de expertiză contabilă întocmit fiind efectuat cu respectarea tuturor normelor profesionale.
De asemenea, au invocat: încălcarea procedurii de soluţionare a contestaţiilor împotriva hotărârilor de sancţionare disciplinară, prin aceea că nu s-a ţinut seama de problemele dezlegate de Consiliul Superior al C.E.C.C.A.R. prin Hotărârea H4 din 14 mai 2008, s-a încălcat de către comisie obligaţia prevăzuta de art. 32 alin. (1) din R.O.F., respectiv a fost încălcat termenul maxim de pronunţare a hotărârii, pretinsele fapte reţinute nu reprezintă încălcări ale normelor profesionale, în procedura administrativă au fost sancţionaţi doar reclamanţii, deşi raportul de expertiză contabilă a fost întocmit de 6 (şase) experţi, comisia superioară de disciplină nu a analizat şi nu a avut în vedere normele aplicabile, practica anterioară a C.E.C.C.A.R.
Pârâtul C.E.C.C.A.R. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamanţii B.V.C. şi R.M., ca neîntemeiată.
Prin cererea depusă la data de 24 octombrie 2011, reclamantul R.M. şi-a precizat câtimea obiectului capătului de cerere, având ca obiect despăgubiri, la 32.620 RON prejudiciul material şi 25.000 RON daune morale, depunând înscrisuri în susţinerea acestor sume.
În şedinţa publică din 24 octombrie 2011, reclamantul B.V.C. a depus o cerere prin care şi-a precizat câtimea obiectului capătului de cerere, având ca obiect despăgubiri, la 56.611,15 RON prejudiciul material şi 200.000 RON daune morale, depunând înscrisuri în susţinerea acestor sume.
În şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2012, Curtea a respins, motivat, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, fiind pronunţată încheierea interlocutorie de la acea dată.
Prin cererea depusă la data de 17 mai 2012, reclamantul B.V.C. şi-a precizat pentru a doua oară câtimea obiectului capătului de cerere având ca obiect daunele materiale, la 159.919,00 RON.
În şedinţa publică din data de 21 mai 2012, pârâtul a invocat prescripţia dreptului material la acţiune în privinţa daunelor materiale solicitate, reprezentând amenzile aplicate pentru nefinalizarea rapoartelor de expertiză, onorariile restituite sau cele neîncasate în dosarele în care fuseseră desemnaţi, aferente anului 2008.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 3.969 din 13 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii B.V.C. şi R.M., în contradictoriu cu pârâtul C.E.C.C.A.R.; a anulat Hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină a C.E.C.C.A.R. H1 din 14 martie 2011; a respins excepţia prescrierii dreptului la acţiune în privinţa daunelor solicitate pentru anii 2006, 2007 şi 2008 de către reclamanţi, ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul la plata sumelor de 150.919 RON cu titlu de daune materiale şi 200.000 RON cu titlu de daune morale către reclamantul B.V.C., respectiv 32.620 RON cu titlu de daune materiale şi 25.000 RON cu titlu de daune morale către reclamantul R.M.
Totodată, a obligat pârâtul la plata sumelor de 6.500 RON către reclamantul B.V.C., respectiv 5.375,03 RON către reclamantul R.M., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Analizând motivele de nelegalitate invocate de către reclamanţi, instanţa de fond a apreciat că cele procedurale, referitoare la nerespectarea termenului de pronunţare a hotărârii şi la lipsa menţiunilor referitoare la dreptul şi termenul de contestare şi instanţa competentă, nu sunt de natură să atragă nulitatea hotărârii atacate, prima împrejurare fiind exclusiv de natură să creeze premisele unei pagube prin pronunţarea la o dată mult peste termenul regulamentar prevăzut, iar cea de-a doua fiind acoperită prin exercitarea căii de atac în termenele legale, la instanţa competentă, nerespectarea dispoziţiilor evocate determinând doar imposibilitatea aplicării sancţiunilor legale pentru neexercitarea căii de atac în termenele prevăzute.
În ceea ce priveşte restul criticilor de nelegalitate şi netemeinicie, Curtea a apreciat că acestea sunt întemeiate, hotărârea pronunţată fiind rezultatul unui exces de putere din partea Comisiei Superioare de Disciplină, astfel cum este acesta definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 121 din Hotărârea nr. 1 din 23 octombrie 1995 privind aprobarea R.O.F. a C.E.C.C.A.R., adoptată de C.E.C.C.A.R., republicată în M. Of. nr. 601/12.08.2008, precum şi prevederile din Capitolul II - Atribuţiile comisiilor de disciplină, din R.O.F a comisiilor de disciplină de pe lângă consiliile filialelor şi Consiliul Superior al C.E.C.C.A.R., aprobat prin Hotărârea Conferinţei Naţionale nr. 07/58/2007, publicată în M. Of. nr. 305/8.05.2007, Partea I, modificat şi completat ulterior, republicat în temeiul art. III din Hotărârea Conferinţei Naţionale nr. 09/64/2009 publicată în M. Of. nr. 252/15.04.2009, Partea I, în M. Of. nr. 25/13.01.2010, care reglementează, la lit. c) - atribuţiile comune comisiei superioare şi comisiilor de disciplină ale filialelor.
Analizând dispoziţiile art. 14 din acest capitol şi cele care reglementează întreaga procedură de judecată în materie disciplinară, Curtea a apreciat că dezlegările date de Consiliul Superior de disciplină în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva hotărârilor pronunţate de Comisia superioară de disciplină, atunci când restituie cauza spre rejudecare, potrivit art. 34 alin. penultim, sunt obligatorii pentru Comisia superioară de disciplină, hotărârile pronunţate cu nesocotirea acestora fiind lovite de nulitate.
Astfel, critica reclamanţilor referitoare la puterea de lucru judecat a Hotărârii Consiliului Superior H4 din data de 14 mai 2008 în privinţa încadrării juridice incorecte a abaterii privitoare la comentariile la adresa opiniilor separate ale experţilor parte, reţinându-se în hotărâre un text din Norma 35/2001, care se referă la exprimarea opiniei separate şi nu la comentarii la adresa activităţilor altor colegi, este întemeiată, Comisia superioară de disciplină reţinând din nou şi aplicând sancţiunea disciplinară reclamanţilor pentru încălcarea normei profesionale 3531 alin. (2), cu încălcarea dispoziţiilor cu caracter normativ care îi stabilesc limitele competenţelor în situaţia rejudecării abaterilor disciplinare.
Instanţa de fond a subliniat că situaţia de fapt reclamată şi reţinută de Comisia superioară de disciplină, de altfel necontestată, ea rezultând cu evidenţă din raportul de expertiză existent la dosarul cauzei, referitoare la inserarea observaţiilor reclamanţilor, în calitate de experţi tehnici judiciari, la opiniile separate exprimate de experţii parte încuviinţaţi, reprezintă o modalitate corespunzătoare şi optimă de îndeplinire a atribuţiilor cuprinse în Norma profesională 3531, care face referire la deosebirile de păreri între experţi, iar în condiţiile în care acestea există, impune consemnarea lor în cuprinsul raportului de expertiză.
O opinie separată nu poate fi considerată doar opinia expertului parte faţă de cea a expertului judiciar titular al concluziei raportului, ci este şi cea exprimată de expertul judiciar la opinia expertului parte, care poate veni în sprijinul concluziei iniţiale sau poate dezvolta aspecte noi, nerelevate prin concluzia iniţială, după cum poate aduce contraargumente opiniei separate, toate acestea fiind efectuate în scopul atingerii finalităţii probei încuviinţate şi dispuse în cauză, de lămurire a tuturor aspectelor pentru care s-a solicitat părerea unui expert tehnic.
Mai mult, a considerat că reţinerea ca abatere disciplinară a unei fapte prin interpretarea per a contrario a unei dispoziţii cu caracter dispozitiv, astfel cum a procedat pârâta Comisia superioară de disciplină, apare ca un abuz, în condiţiile în care principiul legalităţii incriminării este deopotrivă aplicabil şi în materie disciplinară, astfel încât faptele incriminate ca abateri disciplinare trebuie să aibă o reglementare expresă, clară şi lipsită de echivoc, care să confere previzibilitate titularului obligaţiilor pe care le stabilesc, astfel încât nu este posibilă sancţionarea ca abatere disciplinară a unei fapte cu motivarea că reglementările în vigoare nu o prevăd ca posibilă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua faptă reţinută în sarcina reclamanţilor ca abatere disciplinară, judecătorul fondului a apreciat că, deşi art. 121 lit. m) din R.O.F. a C.E.C.C.A.R. prevede ca abatere disciplinară: "m) nerespectarea normelor şi standardelor profesionale emise de Corp cu ocazia efectuării lucrărilor pentru terţi", pe de o parte modul de reglementare nu satisface toate cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate pe care trebuie să le aibă o reglementare ce are ca scop stabilirea şi atragerea unei forme de răspundere, fie ea şi doar disciplinară, iar pe de altă parte, modalitatea în care a fost reţinută abaterea disciplinară, prin referire la nerespectarea paragrafului VI din norma profesională 3531, care reglementează în mod generic conţinutul paragrafului din raportul de expertiză în care se identifică materialul documentar care a stat la baza întocmirii raportului, apare ca excesivă, nefiind, nici în mod abstract o încălcare care să justifice, printr-o singură acţiune, declanşarea unei proceduri disciplinare şi aplicarea unei sancţiuni disciplinare, cu atât mai puţin a unei sancţiuni disciplinare atât de severe precum cea aplicată reclamanţilor.
De asemenea, a apreciat că o încălcare unică a paragrafului VI din norma profesională 3531, care reglementează în mod generic conţinutul paragrafului din raportul de expertiză în care se identifică materialul documentar care a stat la baza întocmirii raportului, prin neindicarea punctuală a fiecărui document relevant avut în vedere la redactarea raportului de expertiză, indiferent de situaţia concretă dată de specificul cauzei în care s-a efectuat expertiza, de complexitatea şi volumul materialului documentar, reprezintă o exercitare a competenţelor cu încălcarea drepturilor persoanelor cercetate, ca formă a excesului de putere.
Curtea a subliniat că, în concret, pentru situaţia reclamanţilor, apare cu atât mai mult excesivă reţinerea acestei abateri disciplinare, în condiţiile în care expertiza dispusă de organul de urmărire penală presupunea efectuarea unor verificări extrem de complexe, vizând verificarea relaţiilor comerciale a şapte societăţi comerciale, dintre care unele erau societăţi comerciale pe acţiuni, implicate în procedură de privatizare, precum şi a raporturilor bilaterale sau chiar tripartite între acestea, iar la punctul 1.6 experţii au indicat că "documentele care au stat la baza întocmirii raportului de expertiză contabilă sunt cele existente la dosarul cauzei puse la dispoziţie de organul de urmărire penală", şi atât în cuprinsul cap. 2 - Desfăşurarea lucrărilor de expertiză contabilă judiciară, cât şi în cuprinsul concluziilor elaborate pentru cele 13 obiective, s-a făcut referire punctuală la înscrisurile analizate.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la despăgubiri, instanţa de fond a constatat că pe parcursul derulării procedurii disciplinare iniţiate împotriva reclamanţilor prin plângerea înregistrată la Comisia de Disciplina de pe lângă Filiala Bucureşti a C.E.C.C.A.R. la data de 4 septembrie 2006, de O.T., reclamanţii au avut suspendat dreptul de exercitare a profesiei în mod cumulat, o perioadă de 6 luni, prin efectul executoriu al hotărârilor de aplicare a sancţiunii disciplinare a "suspendării dreptului de exercitare a profesiei", date de Comisia superioară de disciplină, în perioadele de suspendare aceştia neputând finaliza expertizele judiciare în care erau desemnaţi ca experţi judiciari, neputând finaliza expertizele extrajudiciare contractate în virtutea calităţii de expert atestat C.E.C.C.A.R., neputând accepta numirea pentru efectuarea unor noi expertize şi fiind sancţionaţi de organele judiciare pentru nerespectare termenelor de finalizare a expertizelor în curs, potrivit fişelor centralizatoare depuse la dosarul cauzei în mod individualizat şi înscrisurilor doveditoare depuse şi administrate.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al daunelor materiale solicitate, Curtea a avut în vedere că reclamanţii au solicitat exclusiv daune materiale reprezentate de beneficiul nerealizat pentru care au avut certitudinea realizării şi posibilitatea cuantificării (expertizele în curs, din care au fost nevoiţi să se retragă şi cele în care au trebuit să refuze numirea), nu şi beneficiul nerealizat pentru care exista doar previzibilitatea realizării, cum ar fi alte lucrări pe care ar fi putut să le contracteze în aceste perioade, astfel încât susţinerile pârâtului referitoare la faptul că reclamanţii nu au fost în imposibilitate absolută de a realiza venituri în acele perioade de suspendare, nu au relevanţă faţă de acest temei juridic, pentru că nu a fost solicitată repararea unui astfel de prejudiciu potenţial.
Faţă de argumentele pentru care a constatat că hotărârea de sancţionare a fost dată cu abuz de putere, existând indiciile de netemeinicie a plângerii care a stat la baza demarării procedurii disciplinare încă din momentul înregistrării sale, 4 septembrie 2006, judecătorul fondului a apreciat că pârâtul se face vinovat de aplicarea sancţiunii suspendării dreptului de exercitare a profesiei reclamanţilor, cu încălcarea dispoziţiilor legale, pentru o perioadă pusă în executare de 6 luni, perioadă în care reclamanţii nu au putut beneficia de onorariile stabilite pentru lucrările pe care le efectuau sau pentru care fuseseră desemnaţi să le efectueze, au fost sancţionaţi de către organele judiciare pentru nefinalizarea lucrărilor, deşi această împrejurare nu le era imputabilă, pe perioada de suspendare dispoziţiile legale interzicându-le efectuarea oricăror lucrări, iar reclamantul B.V.C. a necesitat efectuarea unor investigaţii medicale cauzate de starea de stres determinată de atitudinea vădit părtinitoare a pârâtului organism profesional cu atribuţii în materie disciplinară.
Astfel, a reţinut că toate elementele răspunderii civile delictuale au fost pe deplin relevate şi dovedite în cauză, reaua credinţă a pârâtului decurgând din modul în care a înţeles să nu pună în executare Hotărârea Consiliului Superior nr. H4 din 14 mai 2008 şi să nu-şi respecte propria jurisprudenţă în materie, motiv pentru care reclamanţii sunt îndreptăţiţi şi la daune morale, fiindu-le în mod vădit afectate prestigiul profesiei şi imaginea profesională, în condiţiile în care au trebuit să aducă la cunoştinţa organelor judiciare motivul imposibilităţii aducerii la îndeplinire a obligaţiilor profesionale.
În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată pentru prejudiciile materiale aferente anilor 2006, 2007 şi 2008, instanţa de fond a apreciat că aceasta nu este întemeiată, în condiţiile în care până la momentul la care reclamanţii au avut deschisă calea contestării unei hotărâri definitive în materie disciplinară în faţa instanţei de contencios administrativ, dreptul lor material la acţiune decurgând din atitudinea culpabilă a autorităţii pârâte nu s-a născut.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâtul C.E.C.C.A.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut în esenţă că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile legale şi apreciind nejudicios probatoriul administrat a reţinut că faptele reclamanţilor nu reprezintă abatere disciplinară, în raport din prevederile Normei profesionale nr. 35, care impun obligaţia expertului de a nominaliza în raportul de expertiză contabilă materialul documentar care a fost la baza întocmirii acestuia.
Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Consiliul Superior al C.E.C.C.A.R. a reţinut în mod corect abaterile disciplinare săvârşite de către experţii contabili B.V.C. şi R.M., constatate prin referatul de verificare tehnico - profesională întocmit de auditorul de calitate din cadrul corpului în temeiul art. 15 din R.O.F. a comisiilor de disciplină şi art. 19 din Regulamentul privind auditul de calitate al serviciilor contabile.
Recurentul a susţinut că în raport de faptele experţilor contabili calificate de lege ca abateri disciplinare instanţa de fond nu a analizat şi nu a cercetat temeiul materialului probator administrat în cauză şi nici dispoziţiile legale aplicabile cauzei, limitându-se la a face trimitere la faptul că destinatarul raportului de expertiză contabilă a fost mulţumit de raport deşi acesta nu are posibilitatea de a aprecia calitatea acestuia din punct de vedere al respectării rigorilor profesionale.
În ceea ce priveşte daunele materiale acordate pentru anii 2006, 2007 şi 2008, recurentul a susţinut că acestea sunt prescrise prin trecerea termenului general de 3 ani instanţa de fond apreciind în mod neîntemeiat că este o consecinţă a aceleiaşi proceduri şi a acordat sumele solicitate deşi acestea exced perioadei de sancţionare.
Recurentul a criticat şi acordarea de către instanţă a daunelor morale întrucât reclamanţii nu au probat în nici un fel dovada drepturilor pretinse, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile legale prevăzute de dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele expuse în continuare.
Contrar celor susţinute de recurentul-pârât, instanţa de control judiciar constată că soluţia primei instanţe reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente cauzei în raport cu starea de fapt reţinută, sentinţa analizând punctual, cu argumente de fapt şi de drept legalitatea hotărârii Comisiei Superioare de Disciplină a C.E.C.C.A.R. H1 din 14 martie 2011 atacate cât şi temeinicia cererilor privind acordarea despăgubirilor materiale şi morale solicitate.
Astfel, în ceea ce priveşte criticile formulate de recurent în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit cărora prin sentinţa atacată s-a reţinut în mod greşit că faptele reclamanţilor nu reprezintă abateri disciplinare în raport de prevederile Normei profesionale nr. 35, sunt nefondate.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat abaterile disciplinare reţinute prin hotărârea atacată din perspectiva prevederilor art. 121 din Hotărârea nr. 1 din 23 octombrie 1995 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.E.C.C.A.R. care reglementează abaterile disciplinare cât şi a R.O.F. a comisiilor de disciplină de pe lângă consiliile filialelor şi Consiliul Superior al C.E.C.C.A.R. care reglementează la lit. c) - Atribuţiile comune comisiei superioare şi comisiilor de disciplină ale filialelor, respectiv competenţa de judecată a acestora, stabilind potrivit art. 14 faptul că, din punct de vedere al profilului activităţii şi al procedurii folosite, comisiile de disciplină sunt asimilabile cu instanţele de judecată.
Verificând din această perspectivă, prin raportare la întregul probatoriu administrat în cauză, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa recurată că faptele reţinute în sarcina intimaţilor-reclamanţi nu reprezintă încălcări ale normelor profesionale C.E.C.C.A.R. şi în consecinţă sancţiunea disciplinară aplicată acestora prin hotărârea H1 din 14 martie 2011 este nelegală.
Astfel, în ceea ce priveşte încălcarea normei 3531.1 paragraful VI privind identificarea materialului documentar care a stat la baza întocmirii raportului, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 121 lit. m) din R.O.F. a C.E.C.C.A.R., care reglementează drept abatere disciplinară "nerespectarea normelor şi standardelor profesionale emise de Corp cu ocazia efectuării lucrărilor pentru terţi nu îndeplinesc condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate pe care trebuie să le aibă o reglementare privind stabilirea şi atragerea unei forme de răspundere chiar şi disciplinară cât şi faptul că dispoziţiile paragrafului VI din norma profesională 3531, reţinute ca fiind încălcate reprezintă reglementarea generică a conţinutului paragrafului din raportul de expertiză în care se identifică materialul documentar ceea ce nu justifică declanşarea unei proceduri disciplinare şi aplicarea unei sancţiuni disciplinare atât de severe.
Astfel cum a rezultat din materialul probator administrat în cauză, intimaţii-reclamanţi au menţionat la pct. 1.6 din raportul de expertiză că documentele care au stat la baza întocmirii acestuia sunt cele existente la dosarul cauzei, iar în cuprinsul capitolului privind desfăşurarea lucrărilor de expertiză judiciară cât şi în cuprinsul concluziilor pentru fiecare obiectiv s-a făcut referire punctuală la înscrisurile analizate.
În ceea ce priveşte cea de a doua faptă reţinută drept abatere disciplinară constând în încălcarea pct. 3531 alin. (2) din Norma profesională privind redactarea raportului de expertiză contabilă, constând în inserarea comentariilor proprii ale experţilor contabili numiţi la opiniile experţilor contabili parte, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a reţinut că dezlegările date de Consiliul superior de disciplină în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva hotărârilor pronunţate de Comisia Superioară de Disciplină, în cazul restituirii cauzei spre rejudecare, cum este cazul Hotărârii Consiliului Superior H4 din data de 14 mai 2008 sunt obligatorii pentru Comisia Superioară de disciplină, având în vedere dispoziţiile art. 14 şi 34 penultimul alin. din R.O.F. a comisiilor de disciplină.
În speţă, prin hotărârea atacată, Comisia superioară de disciplină a procedat la rejudecarea cauzei, fără a respecta dispoziţiile referitoare la încadrarea juridică incorectă a abaterii respective, astfel cum s-a stabilit în Hotărârea Consiliului Superior, reţinând aceeaşi abatere şi încadrare juridică privind încălcarea normei profesionale 3531 alin. (2), cu nerespectarea dispoziţiilor normative care stabilesc limitele competenţelor în cazul rejudecării abaterilor disciplinare.
Pe de altă parte criticile formulate de recurentul-pârât cu privire la nereţinerea de către instanţa de fond a abaterii disciplinare nu pot fi primite întrucât astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, la elaborarea raportului de expertiză contabilă au participat inclusiv experţii consilieri angajaţi de părţi, care au semnat raportul fără obiecţiuni, acest raport fiind vizat de către auditorul de calitate C.E.C.C.A.R. anterior depunerii la organul de urmărire penală, fiind omologat de către organul de urmărire penală, de către Comisia Superioară de disciplină care a constatat că experţii contabili şi-au respectat obligaţiile şi au vizat raportul de expertiză la auditorul de calitate.
În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât privind modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind repararea prejudiciului material aferent anilor 2006, 2007 şi 2008, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.
Instanţa de fond în mod corect a respins această excepţie, reţinând că până la momentul la care reclamanţii au avut deschisă calea contestării hotărâri definitive în materia disciplinară în faţa instanţei de contencios administrativ, dreptul material la acţiune pentru repararea pagubei cauzate, nu s-a născut.
Nefondate sunt şi criticile formulate de recurentul-pârât cu privire la daunele materiale şi morale acordate intimaţilor-reclamanţi, în cauză instanţa de fond reţinând în mod corect că au fost dovedite toate elementele răspunderii civile delictuale cât şi faptul că au fost solicitate exclusiv daune materiale reprezentate de beneficiul nerealizat pentru care există certitudinea realizării, precum şi faptul că le-a fost afectată atât imaginea profesională cât şi prestigiul profesiei, având în vedere că au fost în imposibilitate de a-şi exercita şi îndeplini obligaţiile profesionale.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.E.C.C.A.R. împotriva Sentinţei nr. 3.969 din 13 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât C.E.C.C.A.R. la plata sumei de 2.150 RON către intimatul-reclamant B.V.C. şi la plata sumei de 1.860 RON către intimatul-reclamant R.M., cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4478/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4371/2014. Contencios → |
|---|
