ICCJ. Decizia nr. 4671/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4671/2014
Dosar nr. 1944/2/2013
Şedinţa publică de la 4 decembrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
1.1. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 1712 din 27 mai 2013, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat Hotărârea nr. 31 din 30 ianuarie 2013, constatând că faptele ce fac obiectul sesizării nu constituie discriminare în sensul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000.
Totodată, a exonerat reclamanta de plata amenzii în cuantum de 4.000 lei dispusă prin Hotărârea C.N.C.D. nr. 31 din 30 ianuarie 2013 şi a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 4,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar).
2. Calea de atac exercitată
2.1. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii I.I.C. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi pe fond respingerea acţiunii.
În motivarea recursurilor exercitate, recurenţii au arătat, în esenţă că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.
Recurenta I.I.C. a susţinut că în speţă sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a O.G. nr. 1137/2000, art. 14 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturile şi Libertăţilor Fundamentale şi art. 20 din Constituţie.
Astfel, prima instanţă a reţinut în mod greşit faptul că pârâţi C.N.C.D. nu are competenţa de a statua dacă prevederile O.U.G. nr. 111/2010 au fost sau nu respectate şi nici dacă acestea erau sau nu incidente cauzei, având în vedere prevederile art. 16 din OG nr. 137/2000, faptul (discriminarea la care a fost supusă este legată de raporturile de muncă pe care le-a desfăşurat, nu constituie un motiv de excludere din sfera atribuţiilor Consiliului, ci din contră.
Recurentul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a arătat că, prin Hotărârea nr. 31 din 30 ianuarie 2013, a stabilit că reclamanta comis fapte de discriminare împotriva pârâtei Ionescu Ileana-Constanţa potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. a) din O.G. nr. 137/2000, prin desfacerea contractului individual de muncă imediat după întoarcerea din concediul de creştere a copilului, fapt ce a condus la încălcarea dreptului său la muncă respectiv la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, faptă ce a fost sancţionată cu amendă contravenţională în cuantum de 4000 lei, în baza prevederilor art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
În opinia sa, sentinţa recurată este criticabilă sub aspectul nelegalității întrucât a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 6 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
În concret, raportat la obiectul pricinii, fapta reţinută a fi discriminare constă, în esenţă, în tratamentul nefavorabil aplicat unei femei în situaţia legală de protecţie post-concediu de creştere a copilului, respectiv efectul discriminatoriu al încetării contractului individual de muncă a posterior exercitării dreptului la concediu în cauză, fapte ce intră sub incidenţa dispoziţiilor sus menţionate.
În prezenta cauză s-a reţinut criteriul gen/ sex, în sens larg, respectiv al „efectuării concediului de creştere a copilului”, criteriu plasat în lista neexhaustivă a „criteriilor de discriminare” cuprinsă în definiţia general-juridică a discriminării.
În concluzie, recurentul a susţinut că în mod legal s-a dispus sancţionarea reclamantei cu amendă contravenţională în cuantum de 4000 lei pentru faptele prevăzute de art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, potrivit art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, pe baza criteriului gen/ sex.
2.2. Intimata SC G.O. SRL (fostă SC N.O.R. SRL) a formulat, la data de 18 octombrie 2013, întâmpinări cu privire a ambele recursuri exercitate, prin care a solicitat respingerea acestor căi de atac, ca nefondate, şi menţinerea sentinţei atacate, fiind legală şi temeinică.
În esenţă, a susţinut că în cauză în mod corect s-a reţinut de prima instanţă faptul că C.N.C.D. nu are competenţa de a analiza, de fapt, modalitatea de concediere a salariatei I.I.C., deoarece aceasta ar presupune să soluţioneze un litigiu de dreptul muncii, iar pe fond au fost aplicate şi interpretate corect dispozițiile legale incidente speţei, intimata combătând punctual motivele de recurs.
3. Soluţia instanţei de recurs
Recursurile sunt întemeiate pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Din actele şi lucrările dosarului instanţa de recurs reţine că recurenta-pârâtă a fost angajata intimatei-reclamante în perioada 25 septembrie 2003 - 11 iunie 2012, iar în perioada noiembrie 2010 - iunie 2012 s-a aflat în concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului, contractul de muncă fiindu-i suspendat, reluând activitatea la data de 11 iunie 2012, dată la care i-a fost înmânată/ comunicată Decizia nr. 61 din 11 iunie 2012, prin care i-a fost desfăcut contractul de muncă, urmare a desfiinţării postului său, cu un preaviz de 20 de zile.
Prin Hotărârea nr. 31 din 30 ianuarie 2013, a Colegiului director al C.N.C.D., s-a constatat că „desfacerea contractului de muncă în ziua în care recurenta-pârâtă se întorsese din concediul de creşterea copilului reprezintă discriminare directă conform art. 22 alin. (1), coroborat cu art. 6 lit. a) din O.G. nr. 137/2000” şi, totodată, a aplicat o amendă contravențională de 4.000 lei împotriva SC N.O.R. SRL (actualmente SC G.O. SRL), intimata-reclamantă din cauza de faţă.
Prin Sentinţa nr. 1712/ 27 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea/ contestaţia formulată de SC G.O. SRL şi a fost anulată Hotărârea nr. 31 din 30 ianuarie 2013 a Colegiului Director al C.N.C.D.
În esenţă, instanţa de fond a reţinut, în primul rând că CNCD nu are competenţă să statueze dacă prevederile O.U.G. nr. 111/2010 au fost sau nu respectate în raporturile dintre angajator şi angajat şi nici în ceea ce priveşte sfera de aplicare a acestui act normativ şi care sunt beneficiarii drepturilor reglementate de această ordonanţă de urgenţă, probleme care sunt în competenţa exclusivă a Tribunalului Bucureşti, secţia conflicte de muncă, în Dosarul nr. 28795/3/2012.
Cu alte cuvinte, instanţa de fond a reţinut că C.N.C.D. şi-a arogat, în mod nelegal, competenţa de a soluţiona cererea cu care fusese sesizată în temeiul prevederilor O.G. nr. 137/2000.
În ceea ce priveşte nelegalitatea şi netemeinicia Hotărârii nr. 31 din 30 ianuarie 2013, instanţa de fond a reţinut că pârâtul C.N.C.D. a constatat ca existând discriminare şi că măsura desfacerii contractului de muncă nu putea fi dispusă şi în cazul pârâtei I.I.C. întrucât aceasta era într-o situaţie diferită faţă de ceilalţi angajaţi ai reclamantei şi, în consecinţă, nu putea fi aplicat acelaşi tratament sau unul similar.
În opinia instanţei de fond, promovarea aceluiaşi tratament sau a unui tratament similar pentru situaţii diferite nu constituie de plano discriminare în absenţa unui criteriu de discriminare şi dacă există o justificare obiectivă pentru respectivul tratament care include existenţa unui scop legitim atins prin mijloace adecvate şi necesare.
Aceasta întrucât potrivit disp. art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare:
„Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare”.
Discriminarea reţinută de C.N.C.D., care conchide că în speţă criteriul de discriminare ar fi cel de gen, nu există întrucât din actele dosarului administrativ ataşat nu se constată depoziţii de martori ori existenţa de înscrisuri din care să rezulte o situaţie de discriminare a pârâtei I.I.C. în raport de ceilalţi angajaţi.
Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000: „Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare H.I.V., apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
Simpla împrejurare că în cazul pârâtei a fost aplicat acelaşi tratament ca şi cel aplicat în cazul altor angajaţi deşi situaţia lor era diferită, pârâta se întorcea din concediul de creşterea copilului, nu constituie în sine discriminare în contextul în care reclamanta a invocat şi a şi dovedit un motiv obiectiv, respectiv problemele economice care au impus adoptarea unui amplu proces de reorganizare prin reducerea unor salarii şi respectiv prin restructurarea unor posturi.
Analizând criticile formulate în cadrul celor două recursuri şi apărările formulate în întâmpinările şi concluziile scrise depuse de intimata-reclamantă, instanţa de recurs a reţinut că recursurile sunt întemeiate pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Instanţa de fond a reţinut în mod greşit şi fără temei că C.N.C.D., prin cercetarea efectuată şi adoptarea Hotărârii nr. 31 din 30 ianuarie 2013 ar fi statuat cu privire la raporturile de muncă dintre angajator şi angajat, la domeniul de aplicare şi la drepturile reglementate prin O.U.G. nr. 111/2010, din moment ce nu s-a referit la legalitatea/ nelegalitatea Deciziei nr. 61 din 11 iunie 2012 prin care i-a fost desfăcut contractul de muncă recurentei-pârâte, ci s-a limitat să identifice existenţa/ inexistenţa actului de discriminare în legătură cu care fusese sesizat.
În acest context, instanţa de recurs apreciază că este pe deplin justificat faptul că C.N.C.D. s-a referit/raportat la dispoziţiile art. 25 alin. (2), (3) şi (4) din O.U.G. nr. 111/2010 pentru a contura/stabili statutul recurentei pârâte, acela de femeie aflată în situaţia legală de protecţie post-concediu de creştere a copilului, în raport cu care fusese sesizată să identifice/stabilească existenţa unei discriminări, în condiţiile O.G. nr. 137/2000.
Astfel fiind, instanţa de recurs constată că C.N.C.D. nu a depăşit/ încălcat limitele legale ale competenţei conferite de legiuitor, prin O.G. nr. 137/2000, acestei autorităţi administrative autonome, scopul fundamental al înfiinţării sale fiind investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare.
De asemenea, pe fondul său, soluţia Curţii de apel este netemeinică şi nelegală.
În cauză, este necontestat că recurenta-pârâtă s-a aflat, în perioada noiembrie 2010 - iunie 2012, în concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului, reluându-şi activitatea la data de 11 iunie 2012, astfel încât la această dată, când a fost emisă Decizia nr. 61 din 11 iunie 2012 pentru desfacerea contractului său de muncă, se afla în situaţia reglementată la art. 25 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 111/2010.
Potrivit art. 25 alin. (2) lit. a) „este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul: a) salariatei/ salariatului care se află, după caz, în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la un an sau de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap”, iar potrivit alin. (3) din acelaşi articol, „interdicţia prevăzută la alin. (2) se extinde o singură dată cu până la 6 luni după revenirea definitivă a salariatei/ salariatului în unitate”.
Astfel fiind, instanţa de recurs constată că autoritatea administrativă recurentă a reţinut cu deplin temei că recurenta-pârâtă a avut, la data respectivă, un statut special, definit de prevederile art. 25 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 111/2010, ceea ce a făcut-o să nu se afle într-o situaţie similară cu cea a altor persoane, care au fost concediate.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a statuat că „dreptul de a nu fi discriminat… este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile” (v. cauza Thlimmenos c. Grecia din 6 aprilie 2000).
Or, în cazul recurentei-pârâte, însuşi legiuitorul a reglementat un tratament de favoare, o discriminare pozitivă, pe durata celor 6 luni la care se referă art. 25 alin. (3) din O.U.G. nr. 111/2010.
Este adevărat că această reglementare de favoare devenea inaplicabilă în situaţia prevăzută la alin. (4) al art. 25 din O.U.G. nr. 111/2010, potrivit cărora „prevederile alin. (2) şi (3) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului”, însă în cauză, nu s-a pretins că intimata-reclamantă s-ar fi aflat într-o astfel de situaţie.
În concluzie, instanţa de recurs constată că autoritatea administrativă recurentă a reţinut în mod judicios incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată şi că desfacerea contractului de muncă al recurentei-pârâte în perioada celor 6 luni post-concediu de creştere şi îngrijire a copilului reprezintă o discriminare directă, prin aceea că nu a beneficiat de un tratament diferit, deşi se afla într-o situaţie specială/ diferită, ceea ce a avut ca efect încălcarea dreptului său la muncă, fără să existe o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Astfel fiind, soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, recursurile fiind întemeiate.
Rejudecând cauza, potrivit considerentelor de mai sus, acţiunea formulată de SC G.O. SRL (fostă SC N.O.R. SRL) va fi respinsă ca neîntemeiată, actul administrativ atacat fiind legal şi temeinic.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile formulate de I.I.C. şi C.N.C.D. împotriva Sentinţei nr. 1712 din 27 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată. Respinge acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată şi menţine actul administrativ atacat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4666/2014. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4673/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
