ICCJ. Decizia nr. 491/2014. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 491/2014
Dosar nr. 3183/202/2011
Şedinţa publică de la 4 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călăraşi la data de 18 februarie 2011, în Dosarul nr. 525/202/2011, reclamanta SC C.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care:
(i) să se constate existenţa dreptului societăţii reclamante de a obţine în proprietate terenul în suprafaţă de 1948 mp situat în Călăraşi, str. D., judeţul Călăraşi;
(ii) să se constate nulitatea absolută a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 emis de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului în favoarea SC B. SA, în ceea ce priveşte suprafaţa de 1950 mp teren;
(iii) să se dispună radierea transcrierii dreptului de proprietate al pârâtei SC B. SA din Cartea Funciară;
(iv) obligarea pârâtei SC B. SA la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Încheierea din data de 11 mai 2011 pronunţată de Judecătoria Călăraşi s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Călăraşi în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a acestui capăt de cerere în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
La Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cauza a fost înregistrată sub nr. 3183/202/2011.
Pe baza probei cu înscrisuri administrate în cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1723 din 12 martie 2012, prin care a dispus respingerea excepţiilor privind autoritatea de lucru judecat, lipsa de interes şi inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate, admiterea excepţiei tardivităţii cererii şi respingerea cererii formulate de reclamanta SC B. SA, în contradictoriu cu SC C.I. SRL şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului.
Prin Încheierea din data de 22 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de pârâta SC B. SA, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele şi dispozitivul Sentinţei civile nr. 1723 din 12 martie 2012, în sensul că SC C.I. SRL are calitatea de reclamantă, iar SC B. SA are calitatea de pârâtă.
Pentru a dispune respingerea cererii reclamantei SC C.I. SRL, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994, ca tardiv formulată, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994, prin raportare la conţinutul acestuia şi la sfera subiecţilor de drept care intră sub incidenţa acestuia, este un act administrativ cu caracter individual.
Termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, în lumina prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a început să curgă pentru reclamantă la data împlinirii termenului de 1 an de la data luării la cunoştinţă de certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui anulare se solicită.
Data la care reclamanta a luat cunoştinţă de conţinutul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 este data înscrierii în Cartea Funciară a dreptului de proprietate atestat prin acest act administrativ, respectiv data de 15 august 1994.
În considerarea efectelor erga omnes ale înscrierilor în Cartea Funciară, data efectuării acestei înscrieri este data la care reclamanta a luat cunoştinţă de existenţa actului administrativ a cărui anulare se solicită.
În plus, prin Decizia civilă nr. 5242 din 19 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 2261/2/2008 s-a reţinut că reclamanta ar fi luat cunoştinţă de Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 cel puţin în anul 1999, în considerarea faptului că, anterior formulării acţiunii din această cauză, reclamantei i-au mai fost respinse, ca tardiv formulate, două acţiuni având ca obiect anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994.
Având în vedere data introducerii cererii la instanţă, respectiv 18 februarie 2011, precum şi dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, s-a reţinut că acţiunea promovată de reclamantă este tardivă şi s-a dispus respingerea acesteia.
2. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 1723 din 12 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC "C.I." SRL, susţinând că este nelegală, pentru următoarele motive:
2.1. În considerentele hotărârii primei instanţe au fost inserate motive străine de natura cauzei, cum ar fi trimiterea la regimul juridic al actelor administrative, în condiţiile în care acţiunea în constatarea nulităţii absolute a fost un demers potrivit dreptului comun, iar momentul începerii curgerii termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 trebuie analizat numai în contextul generat de începerea urmăririi penale dispusă prin Decizia nr. 73/R/2010 a Tribunalului Călăraşi;
2.2. Aplicarea rigidă şi formală a textului art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reprezintă o greşită aplicare a legii, cu ignorarea completă a efectelor cercetării penale şi a celor rezultate din redeschiderea ei;
2.3. În mod nelegal se face trimitere la calea revizuirii, raportat la o hotărâre ce nu a evocat fondul, atât timp cât Curtea de Apel, secţia contencios administrativ, a judecat pe fond cauza pronunţând Sentinţa nr. 743 din 24 februarie 2009, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 5242 din 19 noiembrie 2009, a admis recursurile, a casat sentinţa, a respins excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă şi a respins acţiunea ca fiind tardiv formulată.
2.4. Soluţia de tardivitate a cererii de chemare în judecată este nelegală şi prin faptul că plasează începerea curgerii termenului la momentul comunicării actului administrativ, cu referire la vechea soluţie în contencios administrativ şi la momentul publicării în M. Of. din 3 mai 2004 (informaţie inexistentă în Monitorul Oficial din ziua indicată).
2.5. În mod nelegal s-a făcut trimitere la momentul intabulării, ca moment al curgerii termenului de introducere a acţiunii, omiţându-se faptul că reprezentanţii SC B. SA au fost cercetaţi şi pentru declaraţii false la intabulare, legate de nedeclararea construcţiei proprietatea SC "C.I." SRL existentă pe teritoriul respectiv.
În concluzie, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
3. Apărările formulate în cauză
Intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (fost Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului) a invocat, prin întâmpinare, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a solicitat scoaterea sa din cauză, motivat de faptul că Autoritatea Naţională pentru Turism este instituţia în măsură să stea în judecată în prezenta cauză, în raport de prevederile O.U.G. nr. 115/2009, O.U.G. nr. 96/2012 şi H.G. nr. 9/2013.
4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi
Prin Încheierea din data de 5 noiembrie 2013, Înalta Curte a dispus citarea recurentei-reclamante SC C.I. SRL, prin administrator judiciar D.C. SPRL, precum şi citarea în calitate de intimată-pârâtă a Autorităţii Naţionale pentru Turism.
De asemenea, prin Încheierea din data de 4 februarie 2014 Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 164 alin. (1) C. proc. civ., admiterea excepţiei de conexitate şi conexarea Dosarului nr. 8313/202/2011 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la Dosarul nr. 3183/202/2011 al aceleiaşi instanţe, apreciind că între obiectul şi cauza celor două pricini există o strânsă legătură care impune soluţionarea lor împreună, pentru o mai bună administrare a justiţiei.
Dosarul nr. 8313/202/2011 are ca obiect recursul declarat de reclamanta SC C.I. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 2699 din 23 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin această sentinţă s-a dispus respingerea excepţiei necompetenţei materiale cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea înscrisurilor care au stat la baza actului atacat, admiterea excepţiei tardivităţii cererii privind nulitatea parţială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994, formulată de reclamanta SC C.I. SRL, în contradictoriu cu pârâţii SC B. SA şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, respingerea acestui capăt de cerere, ca tardiv formulat, şi respingerea cererii privind anularea înscrisurilor care au stat la baza emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut, în considerentele relevante ale hotărârii, următoarele:
Excepţia de necompetenţă materială a instanţei în privinţa capătului de cerere având ca obiect anularea înscrisurilor care au stat la baza emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 este neîntemeiată, având în vedere, pe de o parte, obiectul cererii cu care reclamanta a învestit instanţa, respectiv anularea actului administrativ individual emis de o autoritate publică aflată la nivel central şi a înscrisurilor care au stat la baza emiterii acestuia, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Excepţia tardivităţii capătului de cerere privind anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 este întemeiată, prin raportare la menţiunile din Decizia penală nr. 73 din 15 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia penală, din care rezultă că la data formulării plângerii penale reclamanta SC C.I. SRL avea cunoştinţă de acest act administrativ, însă nu a înţeles să îl atace pe calea contenciosului administrativ, în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) sau alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Cererea vizând anularea înscrisurilor care au stat la baza emiterii actului administrativ cu caracter individual atacat nu poate fi analizată în ipoteza constatării tardivităţii formulării capătului principal al acţiunii, având în vedere că reclamanta a urmărit desfiinţarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi ca urmare a nelegalităţii actului care a stat la baza emiterii acestuia, considerente care conduc la respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil.
Prin recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 2699 din 23 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta SC C.I. SRL a invocat următoarele motive de nelegalitate:
4.1. Prin soluţia pronunţată, prima instanţă a încălcat formele de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), întrucât a ignorat principiul disponibilităţii acţiunii civile, materializat prin precizarea la acţiune din data de 23 aprilie 2012, în care a arătat că nu solicită în cadrul acestei acţiuni constatarea nulităţii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994;
4.2. În mod nelegal a fost respinsă excepţia de necompetenţă materială a instanţei de contencios administrativ în judecarea cererii de anulare a înscrisurilor care au stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate - art. 304 pct. 3 C. proc. civ.;
Astfel, înscrisurile atacate au fost emise de reprezentanţii SC B. SA în urma falsului în declaraţii, iar temeiul juridic al cererii de anulare este unul ce aparţine dreptului comun, şi nu contenciosului administrativ.
4.3. Soluţia primei instanţe, în sensul declarării acţiunii în nulitatea înscrisurilor ca inadmisibilă, este dată cu încălcarea legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens, se impune a se avea în vedere faptul că SC "C.I." SRL s-a constituit parte civilă în cauza ce a format obiectul Dosarului penal nr. 230/P/2011, în care Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi a emis Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală din 14 iulie 2011. Soluţia de prescripţie pronunţată în dosarul penal a lăsat deschisă calea acţiunii civile în cercetarea falsului conform art. 184 C. proc. civ.
Faptul că instanţa de contencios administrativ nu mai era învestită cu cercetarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate trebuia să conducă la desesizarea instanţei şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare instanţei de drept comun.
4.4. Prima instanţă a admis excepţia tardivităţii acţiunii, în contextul în care nu mai era sesizată cu acţiunea în contencios administrativ, astfel că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, instanţa pronunţându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut - art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ.
În concluzie, pentru motivele arătate, recurenta SC "C.I." SRL a solicitat admiterea recursului, casarea Sentinţei civile nr. 2699 din 23 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, respingerea excepţiilor de inadmisibilitate şi tardivitate, admiterea excepţiei de necompetenţă materială a instanţei de contencios administrativ şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare instanţei de drept comun.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate de reclamanta SC C.I. SRL împotriva Sentinţelor civile nr. 1723 din 12 martie 2012 şi nr. 2699 din 23 aprilie 2012, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal
Examinând sentinţele recurate, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce urmează:
1. Asupra recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1723 din 12 martie 2012
Obiectul acţiunii judiciare, prin raportare la dispoziţiile art. 1 şi art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, îl constituie constatarea nulităţii absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat este un act administrativ de autoritate, constitutiv de drepturi, iar acţiunea în anularea acestuia este de competenţa instanţei de contencios administrativ.
Este lipsit de relevanţă faptul că reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a acestui certificat şi a iniţiat acest demers pe calea dreptului comun, atât timp cât instanţa are obligaţia de a-i da cererii calificarea juridică exactă, ţinând seama şi de inexistenţa, în dreptul administrativ, a unei distincţii de regim juridic între cele două tipuri de nulitate.
Hotărârea primei instanţe nu cuprinde motive străine de natura pricinii, astfel că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Considerentele primei instanţe legate de natura juridică a actului administrativ contestat şi încadrarea acestuia în categoria actelor administrative unilaterale cu caracter individual sunt în strânsă legătură cu examinarea excepţiei tardivităţii promovării acţiunii în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Aceasta, în condiţiile în care art. 11 din Legea nr. 554/2004 instituie un termen de prescripţie de 6 luni şi un termen de decădere de 1 an numai pentru cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate. În schimb, actele administrative cu caracter normativ considerate nelegale pot fi atacate oricând.
Cum, în speţă, reclamanta este terţ în raport cu actul administrativ cu caracter individual contestat, termenul de sesizare a instanţei este cel prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv 1 an de la data luării la cunoştinţă, fiind evident că faţă de ea nu exista obligaţia de comunicare a actului.
Având în vedere că momentul luării la cunoştinţă în situaţia dată este momentul înscrierii certificatului în Cartea Funciară, respectiv data de 15 august 1994, când dreptul real al titularului certificatului a devenit opozabil erga omnes, în mod legal şi temeinic prima instanţă a reţinut că sesizarea instanţei s-a făcut cu depăşirea termenului de 1 an instituit de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Împrejurările invocate de recurentă, legate de începerea urmăririi penale prin Decizia nr. 73/R/2010, neevocarea fondului prin Decizia nr. 5242 din 19 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pretinsele declaraţii false ale reprezentanţilor SC B. SA la momentul intabulării dreptului de proprietate nu au niciun fel de relevanţă asupra termenului de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care, fiind un termen de decădere, nu este susceptibil nici de întrerupere şi nici de repunere în termen.
Aşadar, soluţia primei instanţe, în sensul respingerii cererii reclamantei SC C.I. SRL, ca fiind tardiv formulată, se bazează pe interpretarea corectă atât a probei cu înscrisuri administrată în cauză, cât şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, criticile recurentei fiind neîntemeiate.
2. Asupra recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 2699 din 23 aprilie 2012
În cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. 8313/202/2011, obiectul acţiunii în contencios administrativ este reprezentat de:
(i) anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 4 august 1994 emis de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului;
(ii) anularea înscrisurilor care au stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a cărui anulare se solicită.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ a fost în mod legal stabilită de prima instanţă, având în vedere, pe de o parte, obiectul sesizării instanţei, respectiv anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală şi a înscrisurilor care au stat la baza emiterii acestuia, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 18 alin. (2) din acest act normativ, instanţa de contencios administrativ era competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor care au stat la baza actului supus judecăţii.
Prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a respectat atât normele legale în materie de competenţă, cât şi principiul disponibilităţii în procesul civil, nefiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 şi pct. 5 C. proc. civ.
În privinţa principiului disponibilităţii, se observă că, din "precizarea" la acţiune invocată de recurentă nu rezultă cu claritate dacă actul procesual de dispoziţie constând în renunţarea la judecata cererii de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate aparţine reclamantei SC "C.I." SRL, atât timp cât nu au fost inserate elementele de identificare ale reprezentanţilor legali ai societăţii şi nici nu a fost prezentat un mandat special pentru renunţarea la judecată acordat avocatului desemnat în cauză.
În aceste circumstanţe, soluţia de respingere ca tardiv formulat a capătului de cerere având ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate se înscrie în limitele învestirii instanţei şi se bazează pe interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC "C.I." SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC C.I. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 1723 din 12 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi împotriva Sentinţei civile nr. 2699 din 23 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 februarie 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 488/2014. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 510/2014. Contencios → |
|---|
