ICCJ. Decizia nr. 531/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 531/2014
Dosar nr. 266/42/2011
Şedinţa publică de la 5 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată la 18 martie 2011 şi completată la 16 februarie 2012, reclamanta SC "F.C.P." SA Ploieşti a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. a Judeţului Prahova şi A.N.A.F. să se dispună anularea Deciziei de impunere nr. 100 din 15 ianuarie 2010, a Deciziei nr. 237 din 31 august 2010, obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate, cu dobânda legală, în condiţiile art. 117 alin. (1) lit. f) şi art. 124 din O.G. nr. 92/2003.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin actele administrativ-fiscale contestate a fost obligată în mod nelegal la plata sumei de 1.097.923 RON, reprezentând diferenţă de impozit pe profit, taxă pe valoarea adăugată, vărsăminte de la persoane juridice pentru persoane cu handicap neîncadrate şi accesoriile aferente acestor obligaţii bugetare.
Cu privire la impozitul pe profit, s-a susţinut că obligaţia de plată a fost stabilită în mod nelegal de organele de control care nu au avut în vedere pierderea fiscală aferentă exerciţiului financiar şi nu au considerat ca fiind deductibile următoarele cheltuieli efectuate pentru:
- echipamentul sportiv, cazarea, masa, transportul jucătorilor profesionişti şi al arbitrilor pentru care deţine documente justificative, respectiv facturi şi ordine de plată;
- serviciile de publicitate facturate de SC "M.A.S." SRL în vederea popularizării clubului şi a imaginii acestuia;
- amortizarea înregistrată prin nota contabilă în luna decembrie 2004.
Cu privire la taxa pe valoarea adăugată, reclamanta a susţinut că nu datorează diferenţa stabilită de organele de control, cu motivarea că:
- are dreptul de deducere a TVA în sumă de 34.887 RON pentru perioada aprilie 2004 - noiembrie 2005, în temeiul art. 145 alin. (3) C. fisc., întrucât serviciile reprezentând consultanţă, publicitate, evenimente au fost înscrise în facturile prestatorilor de servicii SC "M.A.S." SRL Constanţa, SC "L.S." SRL Ploieşti şi SC "S.D.P." SRL pentru realizarea de operaţiuni taxabile;
- nu a fost corect calculată TVA colectată în sumă de 169.139 RON, stabilită de inspecţia fiscală prin reconsiderarea unor operaţiuni economice reprezentând servicii (contravaloarea meselor servite de fotbalişti în cantonament), fără a se avea în vedere că achiziţionarea bunurilor şi serviciilor s-a efectuat în scopul desfăşurării activităţii economice, fiind respectate prevederile art. 128 alin. (4) lit. a) şi art. 129 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003;
- nu a fost corect calculată TVA colectată în sumă de 109.585 RON, stabilită de inspecţia fiscală prin considerarea ca fiind operaţiuni impozabile a operaţiunilor privind transferurile de jucători către cluburi din România în anii 2004 şi 2005, deoarece aceste transferuri nu au fost prevăzute de lege în categoria prestărilor de servicii impozabile.
Cu privire la contribuţia la Fondul special de solidaritate al persoanelor cu handicap, reclamanta a arătat că organele de control nu au competenţa să stabilească obligaţiile de plată, întrucât această atribuţie revine Inspecţiei Muncii, potrivit dispoziţiilor art. 77 alin. (5) din Legea nr. 448/2006.
Reclamanta a mai arătat că nu datorează contribuţia calculată prin actele contestate şi faţă de natura juridică a raportului dintre sportivul profesionist şi entitatea sportivă, pentru că sportivul nu poate fi considerat un angajat al entităţii sportive, astfel cum au considerat organele de control.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat Sentinţa nr. 119 din 5 aprilie 2012, prin care a admis acţiunea astfel cum a fost modificată, a anulat în parte Decizia de impunere nr. 100 din 15 ianuarie 2010 şi Decizia nr. 237 din 31 august 2010, acte pe care le-a menţinut pentru următoarele obligaţii fiscale suplimentare de plată: 33.607 RON - taxă pe valoarea adăugată, 6.310 RON - majorări de întârziere aferente, 20.042 RON - TVA dedusă în lunile februarie şi iulie 2004 în baza a două facturi externe emise de S.T. Ltd Cipru şi D.R. Ltd, cu accesoriile aferente.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate ca plată a obligaţiilor fiscale suplimentare anulate, cu dobândă, în condiţiile art. 124 din O.G. nr. 92/2003.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut pe baza înscrisurilor depuse şi a concluziilor expertizei de specialitate efectuate în cauză că sunt nelegale următoarele obligaţii fiscale suplimentare, pentru care a dispus anularea parţială a actelor administrative atacate de către reclamantă:
- diferenţa de impozit pe profit calculată prin nededucerea fiscală a cheltuielilor de cazare şi masă în sumă de 39.277 RON şi prin nerecunoaşterea pierderii fiscale în sumă de 2.738.732 RON;
- TVA deductibilă în sumă de 159.105 RON, 21.300 RON şi 11.602 RON;
- TVA colectată aferentă transferului jucătorilor de fotbal, considerat ca nefiind operaţiune impozabilă;
- contribuţia la Fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap, pentru că Inspecţia Muncii are competenţa de a controla modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor prevăzute de art. 78 din Legea nr. 448/2006.
Pentru suma de 39.277 RON reprezentând cheltuieli de cazare şi masă considerate de organele de control ca nedeductibile fiscal, s-a constatat că reclamanta beneficiază de dreptul de deducere conform dispoziţiilor art. 21 alin. (1) C. fisc. şi pct. 22 din H.G. nr. 44/2004 întrucât prin contractele de prestări servicii încheiate între club şi jucătorii de fotbal profesionişti s-a obligat să asigure cazare şi masă jucătorilor şi deci cheltuielile respective au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.
A fost anulată şi diferenţa de impozit pe profit calculată prin nerecunoaşterea pierderii fiscale în sumă de 2.738.732 RON, cu motivarea că această sumă poate fi recunoscută ca pierdere fiscală de recuperat din profitul realizat pe anul 2004, deoarece la baza raportărilor fiscale au stat datele din evidenţa contabilă, reflectate prin bilanţul contabil depus la data de 30 martie 2004, când a fost raportată pierderea din anii precedenţi în sumă de 6.275.187 RON. De asemenea, s-a avut în vedere că, la data de 25 aprilie 2005, reclamanta a depus declaraţia privind impozitul pe profit, în care este evidenţiată pierderea fiscală de recuperat din anii precedenţi în sumă de 2.738.732 RON.
Instanţa de fond a recunoscut dreptul reclamantei la deducerea TVA în sumă de 159.105 RON, 21.300 RON şi 11.602 RON aferentă facturilor întocmite pentru servicii care au fost destinate utilizării în scopul operaţiunilor taxabile, considerând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 pentru exercitarea dreptului de deducere.
Instanţa de fond a anulat şi obligaţia de plată pentru TVA colectată stabilită de organele de control pentru veniturile realizate de reclamantă din transferul de jucători către cluburi din România în perioada 2004 - 2006, considerând că această operaţiune nu reprezintă prestare de servicii impozabilă pentru că nu a existat certitudinea impunerii unor asemenea operaţiuni în perioada supusă verificării.
În acest sens, s-a avut în vedere că numai de la data de 1 ianuarie 2007 s-a reglementat prin H.G. nr. 1.861/2006 că transferul cu plată al unui sportiv de la un club la un alt club este considerat o prestare de servicii cu plată, în sensul dispoziţiilor art. 129 C. fisc.
Obligaţiile de plată la Fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap au fost anulate faţă de dispoziţiile art. 78 din Legea nr. 448/2006, reţinându-se că, potrivit acestei reglementări, numai Inspecţia Muncii are competenţa de a controla modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor respective, precum şi de a informa autorităţile competente despre deficienţele legate de aplicarea corectă a legii.
Pe fond, anularea acestor obligaţii a fost motivată prin faptul că, în mod eronat organele de inspecţie fiscală au constatat că veniturile obţinute de sportivii profesionişti cu începere de la data de 1 ianuarie 2006 în baza convenţiilor civile încheiate cu clubul sportiv sunt venituri de natură salarială.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele D.G.F.P. a judeţului Prahova şi A.N.A.F., solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii formulate de reclamantă.
Recurentele au criticat soluţia de anulare a actelor administrative pentru diferenţa de impozit pe profit rezultată din nerecunoaşterea caracterului deductibil pentru cheltuielile de cazare şi masă în sumă de 39.277 RON şi din neacordarea dreptului de recuperare din profitul impozabil aferent anului 2004 a pierderii fiscale în sumă de 2.738.732 RON.
Cu privire la cheltuielile de cazare şi masă în sumă de 39.277 RON, s-a susţinut că a fost recunoscut în mod greşit caracterul deductibil, fără a se avea în vedere că aceste cheltuieli nu au fost justificate cu documente din care să rezulte beneficiarii serviciilor, respectiv dacă au fost achiziţionate în beneficiul jucătorilor de fotbal, dacă au fost aferente perioadelor de pregătire, cantonament sau competiţii sportive, dat fiind că legea educaţiei şi sportului nu reglementează dreptul jucătorilor de fotbal la servicii gratuite de masă şi cazare.
Cu privire la pierderea fiscală în sumă de 2.738.732 RON, s-a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) C. fisc. pentru a fi recuperată din profitul impozabil, deoarece societatea intimată nu a calculat şi nu a declarat rezultatul fiscal aferent anului 2003 şi nu a depus declaraţia privind impozitul pe profit aferentă acestui an.
Recurentele au criticat şi soluţia de anulare a actelor administrative pentru obligaţiile de plată la Fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap, arătând că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile Legii nr. 448/2006, atât sub aspectul competenţei organelor de control, cât şi în privinţa veniturilor care reprezintă baza de impunere pentru contribuţiile respective.
Sub aspect procedural, s-a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 78 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 448/2006, contribuţia la Fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap se datorează şi se varsă la bugetul de stat, astfel că, această contribuţie constituie un venit al bugetului de stat, parte a bugetului general consolidat, iar controlul modului de stabilire şi virare intră în competenţa organelor de inspecţie teritorială ale A.N.A.F. din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
Referitor la temeiul obligaţiei de plată a contribuţiei în sumă de 150.485 RON, recurentele au arătat că au avut în vedere raporturile dintre entitatea sportivă şi jucători ca fiind unele de natură salarială, dependentă, de tipul angajat - angajator, iar nu unele de tipul prestator - beneficiar.
Recurentele au învederat că, prin considerarea acestor venituri ca nefiind de natură salarială, instanţa de fond a preluat fără temei concluziile expertului contabil şi s-a pronunţat asupra naturii juridice a unor operaţiuni pentru care a fost desfiinţată parţial decizia de impunere şi s-a dispus reverificarea perioadei de referinţă, ceea ce nu s-a finalizat prin întocmirea unui nou act.
În ultimul motiv de recurs a fost criticată soluţia de obligare a recurentelor la restituirea sumelor achitate de intimată şi la plata dobânzii aferente, arătându-se că instanţa de fond nu a avut în vedere procedura concretă reglementată prin Ordinul nr. 1899/2004 emis de Ministerul Finanţelor Publice pentru aprobarea procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte va admite cele două recursuri declarate în cauză, pentru următoarele considerente:
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Prin Decizia nr. 237 din 31 august 2010 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor s-a dispus cu privire la contestaţia formulată de SC "F.C.P." SA Ploieşti împotriva Deciziei de impunere nr. 100 din 15 ianuarie 2010, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală încheiat la 15 ianuarie 2010 de D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală:
- respingerea ca nemotivată a contestaţiei pentru suma de 1.097.923 RON, reprezentând impozit pe profit, taxă pe valoarea adăugată, vărsăminte de la persoane juridice pentru persoane cu handicap neîncadrate şi accesoriile aferente;
- desfiinţarea parţială a Deciziei de impunere nr. 100 din 15 ianuarie 2010 pentru suma de 11.936.120 RON, reprezentând impozit pe veniturile din salarii, C.A.S. angajator, C.A.S. angajat, contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale, contribuţia de asigurări pentru şomaj datorată de angajator, contribuţia individuală pentru şomaj asiguraţi, contribuţia angajatorului la fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, contribuţia pentru asigurări de sănătate angajator, contribuţia pentru asigurări de sănătate asiguraţi, contribuţii pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane fizice sau juridice şi accesoriile aferente acestor obligaţii fiscale.
Sesizată cu acţiunea formulată de reclamanta SC "F.C.P." SA Ploieşti pentru anularea parţială a acestei decizii cu privire la obligaţiile fiscale suplimentare în sumă de 1.097.923 RON, instanţa de fond a dispus în mod greşit anularea în parte a deciziei emise în soluţionarea contestaţiei administrative şi a Deciziei de impunere nr. 100 din 15 ianuarie 2010, acte pe care le-a menţinut pentru TVA în sumă de 33.607 RON, majorări de întârziere în sumă de 6.310 RON şi TVA în sumă de 20.042 RON, dedusă în lunile februarie şi iulie 2004 în baza a două facturi externe emise de S.T. Ltd Cipru şi D.R. Ltd, cu accesoriile aferente, obligând pârâta la restituirea sumelor încadrate ca plată a obligaţiilor fiscale suplimentare înlăturate, cu dobândă, în condiţiile art. 124 din O.G. nr. 92/2003.
Cu privire la debitele pentru care s-au formulat critici în recurs, se constată că soluţia instanţei de fond nu este rezultatul analizei întregului material probator administrat în cauză şi a cadrului legislativ incident pentru fiecare obligaţie fiscală, în raport cu perioada supusă verificării şi s-a întemeiat în mod exclusiv pe concluziile expertizei contabile care s-a efectuat, fără a se proceda la verificarea acestora faţă de apărările şi de obiecţiunile autorităţilor administrative emitente ale deciziilor contestate pe calea acţiunii în anulare.
Astfel, cu privire la diferenţa de impozit pe profit calculată de organele de inspecţie fiscală pentru cheltuielile de masă şi cazare în sumă de 39.277 RON, considerate ca fiind nedeductibile fiscal, judecătorul fondului a anulat actele atacate şi obligaţia de plată a intimatei - reclamante pe baza concluziilor expertului contabil, exprimate după analiza datelor din anexa nr. 2.2 la actul de control şi a conţinutului facturilor emise de furnizorii de servicii prestate.
Elementele de fapt concrete în cauză nu confirmă însă aceste concluzii în sensul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 pentru deducerea fiscală a cheltuielilor respective, deoarece intimata-reclamantă nu a prezentat documente justificative din care să rezulte că aceste cheltuieli au fost aferente veniturilor realizate.
Expertul contabil nu a indicat facturile considerate ca fiind documente justificative pentru aceste cheltuieli, iar intimata-reclamantă a depus la termenul din data de 5 mai 2011 numai tabelele nominale cu seniorii şi juniorii care au servit masa, fără anexarea facturilor menţionate în opisul de documente.
De asemenea, se constată că în cauză nu au fost depuse anexele Raportului de inspecţie fiscală din 15 ianuarie 2010, deşi acestea cuprind situaţia fiecărei obligaţii fiscale şi au fost avute în vedere atât la soluţionarea contestaţiei administrative, cât şi la întocmirea raportului de expertiză contabilă.
Cu privire la deducerea sumei de 2.738.732 RON, reprezentând pierdere fiscală pe anul 2003, instanţa de fond a preluat de asemenea în mod greşit concluziile expertizei contabile, deşi acestea nu au fost argumentate din punct de vedere juridic şi nu pot fi reţinute ca temei pentru recunoaşterea pierderii fiscale de recuperat.
În atare situaţie, se impunea ca legalitatea actelor contestate cu privire la pierderea fiscală în sumă de 2.738.732 RON pe anul 2003 să fie analizată în raport cu documentele contabile întocmite de societatea intimată, pentru a se stabili dacă au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 26 alin. (1) C. fisc. şi pct. 73 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Conform acestei reglementări, pierderea fiscală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani, iar recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit, potrivit prevederilor legale în vigoare din anul înregistrării acestora.
În condiţiile în care pierderea fiscală reprezintă suma înregistrată în declaraţia de impunere a anului precedent, trebuia să se verifice dacă intimata-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţia legală de a depune declaraţia privind impozitul pe profit pe anul 2003 şi dacă, în lipsa unei asemenea declaraţii, există temei legal pentru recuperarea pierderii fiscale pe anul 2003 din profitul impozabil aferent anului 2004.
Cu privire la contribuţia în sumă de 105.485 RON la Fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap, instanţa de fond a constatat în mod greşit necompetenţa organelor de inspecţie fiscală pentru stabilirea obligaţiilor de plată, având în vedere numai reglementarea cuprinsă în Legea nr. 448/2006, deşi verificarea s-a întemeiat şi pe dispoziţiile O.U.G. nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, dat fiind că perioada supusă controlului a fost ianuarie 2004 - decembrie 2008.
Considerând că, potrivit art. 78 din Legea nr. 448/2006, competenţa controlului în materie nu aparţine organelor fiscale, ci unităţilor subordonate ale Inspecţiei Muncii, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor privind monitorizarea şi controlul îndeplinirii de către contribuabili a obligaţiilor fiscale respective.
Din interpretarea sistematică a prevederilor C. proc. fisc., care de altfel reprezintă dreptul comun în materie, rezultă că organele de inspecţie fiscală au competenţa de a administra impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat al statului, inclusiv obligaţiile fiscale de natura celor cuprinse în actele normative relative la obligaţia de plată a vărsământului de la persoane juridice pentru persoane cu handicap, aşa cum a fost prevăzută în O.U.G. nr. 102/1999 şi în Legea nr. 448/2006.
De asemenea, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 19 lit. i) şi art. 2 pct. 24 din Legea nr. 500/2002, Ministerul Finanţelor Publice are rolul de constituire şi gestionare generală a resurselor financiare publice, prin sistemul bugetar (inclusiv încasarea veniturilor bugetare), asigurând şi monitorizarea execuţiei bugetare.
La rândul său, A.N.A.F., aflată în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, cuprinde toate structurile de administrare şi colectare a veniturilor la bugetul de stat, desfăşurându-şi activitatea în domeniul impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor venituri bugetare.
Rezultă astfel fără echivoc că şi această contribuţie reprezintă un venit al bugetului de stat, parte a bugetului general consolidat, iar controlul modului de stabilire şi de virare intră în competenţa organelor de inspecţie teritorială ale A.N.A.F., din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
În consecinţă, instanţa de fond a anulat în mod greşit cele două decizii contestate pentru necompetenţa autorităţilor recurente de a stabili obligaţia de plată a contribuţiei la Fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap şi soluţia astfel pronunţată se impune a fi casată.
Aceeaşi concluzie se impune şi faţă de soluţia pronunţată pe fond cu privire la obligaţia de plată a contribuţiei în sumă de 150.485 RON, deoarece instanţa de fond a constatat că raporturile dintre entitatea sportivă şi jucători nu sunt de natură salarială, dependentă, de tipul angajat - angajator, fără însă a expune considerentele de fapt şi de drept avute în vedere şi fără a analiza cadrul legislativ aplicabil obligaţiei respective în toată perioada supusă verificării ianuarie 2004 - decembrie 2008.
Instanţa de fond a definit în mod sumar şi neargumentat activitatea desfăşurată de jucătorii de fotbal, deşi încadrarea acesteia şi stabilirea regimului juridic aplicabil sub aspectul impunerii fiscale nu sunt cuprinse în cele două acte deduse judecăţii, întrucât la pct. 2 din Decizia nr. 237 din 31 august 2010 s-a dispus desfiinţarea Deciziei nr. 100 din 15 ianuarie 2010 pentru obligaţii fiscale în sumă de 11.936.120 RON, urmând ca organele de inspecţie fiscală să reanalizeze baza de calcul a acestor obligaţii în funcţie de încadrarea veniturilor obţinute de sportivii profesionişti din convenţii civile şi de dispoziţiile normative incidente în materie în perioada verificată.
Din actele noi depuse în recurs rezultă că această dispoziţie s-a finalizat prin întocmirea Raportului de inspecţie fiscală încheiat la 25 iulie 2012, prin care au fost stabilite obligaţiile fiscale ale intimatei-reclamante ca urmare a calificării statutului jucătorilor de fotbal care au avut încheiate convenţii civile în perioada supusă reverificării.
Ultimul motiv de recurs este de asemenea întemeiat şi determină casarea hotărârii pronunţate de prima instanţă cu nerespectarea dispoziţiilor art. 117 din O.G. nr. 92/2003, republicată, şi ale Ordinului nr. 1899/2004 emis de Ministerul Finanţelor Publice pentru aprobarea procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal.
Sesizată cu o cerere de modificare a acţiunii, în sensul restituirii sumelor încasate, cu dobânda aferentă, în condiţiile art. 117 alin. (1) lit. f) şi art. 124 din O.G. nr. 92/2003, instanţa de fond nu a verificat dacă la data acestei solicitări - 16 februarie 2012, intimata-reclamantă îndeplinise procedura legală, atât sub aspectul conţinutului cererii de restituire, cât şi în privinţa documentaţiei care trebuie depusă la organul fiscal competent să efectueze verificarea.
De asemenea, instanţa de fond nu a stabilit autoritatea administrativă care este debitor al obligaţiei de restituire, nu a individualizat sumele pentru care se impune restituirea şi nici data de la care se datorează dobânda, cu atât mai mult cu cât nu s-a verificat dacă erau îndeplinite cerinţele legale pentru restituirea efectivă a sumelor încasate, în condiţiile în care stingerea unora dintre creanţele bugetare s-a realizat prin compensare, conform Notelor de compensare din 1 noiembrie 2010, 25 septembrie 2011 şi 31 octombrie 2011, fără depunerea altor înscrisuri din care să rezulte cu evidenţă obiectul exact al compensărilor efectuate.
Pentru considerentele care au fost expuse, Înalta Curte va admite recursurile şi va casa hotărârea instanţei de fond, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic ale acesteia
În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de A.N.A.F. şi de D.G.F.P. a Judeţului Prahova, a cărei calitate procesuală a fost transmisă prin reorganizare Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti prin H.G. nr. 520/2013, va casa hotărârea atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de D.G.F.P. Prahova, în prezent Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi de A.N.A.F. împotriva Sentinţei nr. 119 din 5 aprilie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 513/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 533/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
