ICCJ. Decizia nr. 972/2014. Contencios. Luare măsură declarare indezirabil. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 972/2014
Dosar nr. 3539/2/2013
Şedinţa publică de la 26 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 1664 din 23 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis sesizarea formulată de petentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în contradictoriu cu intimaţii Inspectoratul General pentru Imigrări, H.S.A.N.K. (S.H.) şi Z.A.R. (A.R.H.), a declarat ca indezirabili pe cetăţenii H.S.A.N.K. (S.H.) şi Z.A.R. (A.R.H.), pe o perioadă de 15 ani şi a dispus luarea în custodie publică a respectivilor cetăţeni sirieni până la punerea în executare a hotărârii, dar nu mai mult de 18 luni.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei civile nr. 1664 din 23 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în condiţiile art. 483 din Noul C. proc. civ. (în continuare Noul C. proc. civ.), intimaţii H.S.A.N.K. (S.H.) şi Z.A.R. (A.R.H.).
2.1. Motivele de casare
În susţinerea recursului recurenţii invocă un singur motiv de nelegalitate, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., respectiv încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material, cu referire la aplicarea în cauză a dispoziţiile art. 24 din Constituţia României şi art. 85 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002.
2.2. Principalele argumente invocate
Prin argumentele prezentate în susţinerea motivului de nelegalitate invocat, recurenţii susţin, în esenţă că, le-a fost încălcat fundamental dreptul la apărare consfinţit prin Constituţia României, prin faptul că deşi dispoziţiile legii sunt imperative sub acest aspect, instanţa de fond nu le-a adus la cunoştinţă faptele, chiar şi cu caracter general, care au stat la baza sesizării, cel puţin la nivelul furnizat mass-mediei imediat după pronunţarea sentinţei de către Serviciul Român de Informaţii, ceea ce ar fi putut să le ofere garanţia unei apărări eficiente.
Mai susţin recurenţii că împrejurarea că instanţa de fond, a soluţionat cauza fără a le aduce la cunoştinţă în mod expres faptele care au stat la baza sesizării cu care a fost învestită de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care cel puţin parţial nu cădeau sub incidenţa Legii privind protecţia informaţiilor clasificate, a condus la încălcarea gravă a dreptului lor constituţional la apărare, precum şi a dispoziţiilor legii privind regimul străinilor în România. Consideră recurenţii că în ipoteza în care aceste fapte le-ar fi fost aduse la cunoştinţă, apărările formulate puteau să releve aspecte utile şi pertinente instanţei în vederea unei juste soluţionări a cauzei.
În acest sens, recurenţii apreciază că într-o procedură administrativă ce produce efecte atât de radicale şi de intruzive, ca şi cea a declarării ca indezirabil, trebuie să li se respecte minimele garanţii procesuale la apărare, astfel încât să fie protejaţi de eventualele abuzuri ale instituţiilor de securitate.
Mai susţin recurenţii că prin faptul că instanţa de fond nu le-a adus la cunoştinţă faptele pe baza cărora s-a făcut sesizarea, chiar şi cu caracter general, s-au încălcat dispoziţiile cuprinse în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât cu privire la asigurarea obligativităţii în cadrul acestei proceduri speciale de a se asigura contradictorialitatea, ca şi garanţie a egalităţii în drepturi procesuale, cât şi în ceea ce priveşte asigurarea unor garanţii împotriva arbitrariului autorităţilor. (Cauza Kaya împotriva României).
Printr-o ultimă critică formulată recurenţii susţin că instanţa de fond nu s-a pronunţat motivat asupra capătului de cerere formulat în subsidiar referitor la reducerea perioadei de interdicţie a intrării pe teritoriul României.
3. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea formulată intimata Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului arătând în acest sens că instanţa de fond a admis în mod corect sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, fără a încălca dispoziţiile art. 24 din Constituţia României şi art. 85 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002.
4. Procedura de soluţionare a recursului
4.1 Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 28 noiembrie 2013, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.
Prin încheierea din 15 ianuarie 2014 completul filtru a înlăturat critica formulată de intimată cu privire la nerespectarea condiţiei de formă prevăzută de art. 486 alin. (2) din Noul C. proc. civ., a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă a declarat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din Noul C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.
4.2 Cu privire la fondul recursului
4.2.1 Analiza motivului de casare invocat
Înalta Curte constată că prin recursul comun declarat recurenţii denunţă încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare ca urmare a neprezentării/neexaminării acuzaţiilor şi a documentelor furnizate la dosar de Serviciul Român de Informaţii şi care au determinat autorităţile administrative să demareze procedura de declarare ca indezirabili, în condiţiile O.U.G. nr. 194/2002.
În acest context, se impune a fi subliniat faptul că, chiar dacă persoana propusă a fi declarată indezirabilă, cu consecinţa constrângerii ei să părăsească teritoriul pe care se stabilise în mod legal, este un acuzată în sensul european al termenului, beneficiind, în consecinţă, de garanţiile generale ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, modalităţile de aplicare a dreptului de a fi informat cu privire la acuzaţiile reţinute împotriva sa ca şi limitele exercitării dreptului la apărare, se analizează prin prisma scopului reglementării unei astfel de proceduri, în dreptul intern, respectiv protejarea ordinii publice şi a securităţii naţionale a statului pe teritoriul căruia se află respectivul străin.
Astfel, analizând motivul de nelegalitate referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 85 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit cărora "Instanţa de judecată aduce la cunoştinţa străinului faptele care au stat la baza sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate", Înalta Curte constată că, dreptul străinului de a fi informat în legătură cu faptele ce au stat la baza unei sesizări, corelativ cu obligaţia instanţei de judecată de a proceda la o astfel de informare, este circumscris limitelor impuse de regimul protecţiei informaţiilor clasificate, stabilit prin dispoziţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi ale H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România.
Prin urmare, conţinutul şi limitele dreptului la informare într-o procedură de declarare ca indezirabil a unui străin, întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 194/2002, capătă o geometrie variabilă în raport de gravitatea şi consecinţele faptelor imputate, de nivelul de clasificare şi secretizare al informaţiilor furnizate instanţei de judecată, fără însă ca acest lucru să afecteze în esenţa sa dreptul la informare, ca şi componentă a dreptului la apărare, garantat în cazul recurenţilor, prin derularea procedurii în faţa unui judecător independent şi imparţial, singurul în măsură, să dispună, pe baza accesului la toate informaţiile şi documentele cu caracter clasificat, asupra necesităţii luării măsurii solicitate de parchet.
Aşadar, o informare în termeni generali în legătură cu faptele imputate unui străin implicat într-o procedură de declarare ca indezirabil, este de natură a corespunde exigenţelor art. 85 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002.
În acest context, Înalta Curte constată, în dezacord cu recurenţii, că în cauză, instanţa de fond s-a conformat dispoziţiilor art. 85 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 194/2002, recurenţii fiind informaţi cu privire la faptele care au stat la baza sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, fapte care au fost reţinute, de altfel, şi în considerentele hotărârii recurate.
Sub aspectul informării recurenţilor asupra faptelor care au justificat luarea măsurii solicitate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, este relevant şi faptul că instanţa de fond prin hotărârea pronunţată nu s-a limitat a face doar menţiunea că declararea ca indezirabili a recurenţilor se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională, ci a menţionat, expres, în conţinutul sentinţei că li se impută acestora implicarea în activităţi conexe fenomenului terorist, concretizate în desfăşurarea unor activităţi subversive în favoarea unei grupări teroriste extremist islamice de tip jihadist dintr-o ţară arabă, finanţarea şi coordonarea unei grupări jihadiste, activităţi propagandistice de incitare la violenţă şi măsuri organizatorice pe linia facilităţii accederii pe teritoriul României a unor persoane de pe spaţii cu problematică teroristă arabă, acte ce constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a Românie, astfel cum sunt definite în art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991.
Totodată, atâta timp cât dispoziţiile art. 26 din H.G. nr. 585/2002, condiţionează accesul la informaţii clasificate de deţinerea unui certificat de securitate/autorizaţii de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar la dosarul cauzei nu s-au depus dovezi din partea recurenţilor/avocaţilor aleşi în acest sens, în mod justificat instanţa de fond nu a pus la dispoziţia părţilor informaţiile/datele referitoare la recurenţi prezentate de Serviciul Român de Informaţii prin înscrisuri clasificate, în sensul art. 3 din acelaşi act normativ, în integralitatea lor.
Prin urmare, în cauză, dreptul la apărare al recurenţilor nu a fost limitat într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe motiv că instanţa de fond, în temeiul unei norme interne, nu a pus la dispoziţia părţilor documentele clasificate depuse în susţinerea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curte de Apel Bucureşti, aşa încât vor fi înlăturate şi criticile formulate de recurenţi pe acest aspect.
De asemenea, fiind vorba de înscrisuri elaborate şi clasificate în integralitatea lor de Serviciul Român de Informaţii, instanţa de judecată nu era competentă, în raport de dispoziţiile art. 19 şi art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002, a efectua o desecretizare chiar şi parţială a informaţiilor ce i-au fost prezentate aşa încât este irelevantă activitatea Serviciului Român de Informaţii ulterioară pronunţării instanţei de fond referitoare la informaţiile furnizate în spaţiul public referitoare la faptele imputate celor doi recurenţi.
Având în vedere că art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu recunoaşte recurenţilor un drept absolut de a obţine accesul la documentele cu caracter clasificat, pe care s-a întemeiat sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că fiind vorba de o cauză care priveşte securitatea naţională şi terorismul, şi implicit de informaţii confidenţiale, supuse regimului juridic al informaţiilor clasificate, recurenţii nu puteau fi informaţi decât în termeni generali, fără ca acest fapt să determine o încălcare a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Constituţia României, cum în mod greşit susţin recurenţii.
Cu privire la echitatea procedurii judiciare derulate în faţa instanţei de fond, Înalta Curte constată că, în cauză, citarea/prezenţa recurenţilor în faţa instanţei de fond, posibilitatea acestora de a-şi exercita dreptul la apărare prin avocaţi aleşi, de a propune probe în apărare, de a fi judecaţi de o instanţă imparţială şi independentă care a avut acces la toate informaţiile şi înscrisurile pe care s-a întemeiază sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, sunt garanţii împotriva arbitrariului şi aspecte de natură a asigura exercitarea unei apărări reale, şi a unei proceduri echitabile, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea instanţei de fond nefiind criticabilă nici sub acest aspect
Contrar celor susţinute în recurs, recurenţilor li s-au oferit garanţii împotriva arbitrariului autorităţilor, în condiţiile în care Curtea de Apel a făcut o examinare efectivă a sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi nu s-a limitat la una pur formală a faptelor, astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în Cauza Kaya împotriva României, invocată de recurenţi prin cererea de recurs.
În acea cauză măsura declarării ca indezirabil a fost luată prin ordonanţa Parchetului, fără ca vreo precizare cu privire la faptele imputate reclamantului să-i fi fost oferită Curţii de Apel, astfel încât instanţa de judecată să poată verifica dacă într-adevăr persoana în cauză reprezintă un pericol pentru siguranţa naţională sau pentru ordinea publică.
Or, în prezenta cauză, declararea ca indezirabili a recurenţilor a fost dispusă de o instanţă, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum a reţinut prima instanţă în motivarea hotărârii recurate, prin măsura luată urmărindu-se un scop legitim - prevenirea săvârşirii unor fapte de natură să pună în pericol securitatea naţională, necesitatea adoptării unei astfel de măsuri fiind justificată de natura şi gravitatea activităţii desfăşurate în raport de care a apreciat proporţionalitatea dintre măsură şi scopul urmărit.
În fine, Înalta Curte că atâta vreme cât, judecătorul fondului, pe baza consultării documentele provenite de la Serviciul Român de Informaţii, şi-a format convingerea că în speţă sunt satisfăcute exigenţele legale ale O.U.G. nr. 194/2002 pentru a dispune declararea recurenţilor ca indezirabili pe o perioadă de 15 ani, concluzia instanţei în acest sens fiind ritos formulată, nu se mai impunea pronunţarea distinctă pe solicitarea privind reducerea perioadei de interdicţie a intrării pe teritoriul naţional.
4.2.2 Soluţia instanţei de recurs
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, potrivit art. 497 alin. (1) din Noul C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarate de Z.A.R. şi H.S.A.N.K. împotriva Sentinţei civile nr. 1664 din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2014.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 971/2014. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 974/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
