ICCJ. Decizia nr. 98/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 98/2014
Dosar nr. 936/42/2012
Şedinţa publică de la 15 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 138 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate, astfel cum a fost precizată, invocată de reclamanţii S.S.I., P.C.C., B.A., D.C.A., D.M.P., H.C., A.F., M.A. şi A.T., în contradictoriu cu pârâţii Instituţia Prefectului Judeţului Prahova, Prefectul Judeţului Prahova şi Ministerul Afacerilor Interne, excepţie de nelegalitate având ca obiect Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. x/2010 privind modificarea anexelor nr. 5a şi nr. 5b ale Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. y/2010, precum şi a tuturor actelor administrative subsecvente.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. II/8073 din 26 februarie 2010 a fost repartizat numărul de posturi pentru Ministerul Administraţiei şi Internelor în anul 2010 - componenta administraţie publică.
Prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. II/9013 din 26 august 2010 au fost modificate anexele nr. 5a şi nr. 5b la Ordinul nr. II/8073/2010, fiind diminuat numărul de posturi repartizat Instituţiei Prefectului Judeţului Prahova.
Curtea de apel a constatat că ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter individual şi nu normativ, întrucât vizează numărul de posturi pentru Instituţia Prefectului judeţului Prahova şi se adresează unui număr determinat de subiecte de drept.
În ceea ce priveşte criticile reclamanţilor referitoare la lipsa temeiului legal, respectiv a unui act normativ care să prevadă necesitatea, proporţiile şi modalităţile de realizare a restructurării instituţiilor din cadrul ministerului, Curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, numărul maxim de posturi şi structura posturilor aferente instituţiei prefectului se stabilesc anual prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, cu încadrarea în numărul maxim de posturi şi în structura posturilor aprobate Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Prin urmare, ministrul are competenţa de a emite ordine, anual, în ceea ce priveşte numărul maxim de posturi şi structura posturilor aferente instituţiei prefectului. În consecinţă, instanţa a constatat că ordinul contestat a fost emis de pârât în exercitarea competenţei sale de repartizare a numărului de posturi pentru autorităţile din subordinea sa, atribuţie ce îi revine în calitate de ordonator principal de credite, iar ministrul are posibilitatea ca, în exercitarea competenţelor de conducător al autorităţii publice, să adopte sau nu, în tot sau în parte, propunerile pe care le fac autorităţile din subordine.
Curtea de apel a mai constatat că ordinul a fost emis în baza propunerii de reorganizare a Instituţiei Prefectului, înregistrată la pârât sub nr. 12322/2010, în aplicarea prevederilor Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, având la bază nota de fundamentare din 24 august 2010 cu privire la reorganizarea Instituţiei Prefectului Judeţului Prahova şi avizul Agenţiei Naţionale a funcţionarilor publici din 24 august 2010, astfel că nu se poate reţine nelegalitatea actului sub aspectul lipsei de fundament şi al caracterului arbitrar.
Totodată, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici privesc aspecte de executare a actului administrativ contestat, care nu pot fi analizate în cadrul excepţiei de nelegalitate.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamanţilor privind încălcarea dispoziţiilor de transparenţă, instanţa a reţinut că autoritatea publică este îndreptăţită să adopte măsuri de organizare şi reorganizare a propriei activităţi în raport cu nevoile şi competenţele sale, dar şi cu limitările financiare pe care le suportă, în condiţiile art. 24 din Legea nr. 188/1999.
Instanţa a înlăturat apărările reclamanţilor vizând absenţa unei consultări a sindicatelor, având în vedere dispoziţiile art. 1071 din Legea nr. 188/1999 şi a reţinut, pe de altă parte, că procedura concedierii colective este specifică raporturilor contractuale ale salariaţilor, care nu se aplică funcţionarilor publici, conform art. 99 din Legea nr. 188/1999.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel au declarat recurs reclamanţii A.F., A.T., B.A., D.M.P., D.C.A., M.A., P.C.C. şi S.S.I.
În esenţă, recurenţii susţin că instanţa de fond a realizat o analiză formală cu privire la competenţa şi oportunitatea emiterii actului, deşi acesta a fost emis în baza unor criterii pur subiective cu încălcarea prevederilor art. 100 din Legea nr. 188/1999 şi art. 69 C. muncii şi în lipsa unui act normativ cu forţă juridică superioară care să constate necesitatea unei astfel de restructurări, precum şi dimensiunile acesteia şi criteriile necesar a fi avute în vedere.
Totodată, mai susţin recurenţii că instanţa în mod greşit a reţinut că nu sunt aplicabile funcţionarilor publici prevederile C. muncii privind concedierea colectivă, deoarece dacă Legea nr. 188/1999 nu distinge se aplică legea generală în raporturile de muncă, respectiv prevederile art. 72 alin. (5) C. muncii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenţi şi a prevederilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept
Înalta Curte constată că prima instanţă, învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, a examinat concordanţa actului administrativ dedus judecăţii cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, conform principiilor consacrate de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Astfel, Înalta Curte constată că actul contestat a fost emis de ministrului administraţiei şi internelor în exercitarea competenţei conferite de art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004, pe baza propunerilor de reorganizare formulate de Instituţia Prefectului, înregistrată la pârât sub nr. 12322/2010, în aplicarea prevederilor Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, având la bază nota de fundamentare din 24 august 2010 cu privire la reorganizarea Instituţiei Prefectului Judeţului Prahova şi avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici din 24 august 2010.
În consecinţă, Curtea de apel în mod corect a apreciat că nu se poate reţine nelegalitatea actului, acesta fiind fundamentat atât din punct de vedere legal, cât şi sub aspectul oportunităţii, şi nu pot fi primite nici simplele susţineri, nedovedite, ale recurenţilor, în sensul că actul ar avea caracter arbitrar.
Totodată, se constată că sunt lipsite de temei legal susţinerile recurenţilor privind aplicabilitatea prevederilor Codului muncii referitoare la concedierea colectivă, în condiţiile în care art. 117 din Legea nr. 188/1999 prevede expres că "Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice", iar instituţia concedierii colective nu este specifică instituţiilor publice.
La pronunţarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituţional ce revine Jurisdicţiei Supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, care este prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39) Înalta Curte are în vedere practica sa anterioară reprezentată de Decizia nr. 3801 din 28 septembrie 2012.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.F., A.T., B.A., D.M.P., D.C.A., M.A., P.C.C. şi S.S.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A.F., A.T., B.A., D.M.P., D.C.A., M.A., P.C.C. şi S.S.I. împotriva Sentinţei nr. 138 din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 82/2014. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 868/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
