ICCJ. Decizia nr. 1180/2015. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
DECIZIA nr. 1180/2015
Dosar nr. 55951/3/2011
Şedinţa publică de la 16 martie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 4 august 2011 sub nr. 55951/3/2011, reclamanta C.I.M., a chemat în judecată pe pârâta A.N.R.P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la urgentarea procedurii de soluţionare a dosarului nr. 5309/cc, urmând ca în termen de 60 de zile de la data pronunţării unei soluţii judecătoreşti definitive şi irevocabile să se procedeze şi la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse pentru imobilul situat în Bucureşti, sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii în valoare de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere.
Prin Sentinţa civilă nr. 1203 din 31 mai 2012, pronunţată în dosarul nr. 55951/3/2011 al Tribunalului Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată de A.N.R.P.
A fost trimisă cauza privind pe reclamanta C.I.M. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., la Curtea de Apel Bucureşti pentru justă soluţionare.
Cauza a fost înregistrată la această instanţă la data de 3 septembrie 2012, sub nr. 55951/3/2011.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 691 din 28 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei; s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta C.I.M., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut că raportat la dispoziţiile art. X din Legea nr. 2/2013 de degrevare a instanţelor judecătoreşti prin care s-a modificat alin. (1) al art. articolului 20 din titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, că este competentă material să soluţioneze cauza Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Avându-se în vedere că soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost anterioară Legii nr. 2/2013, care a adus modificări în materia competenţei instanţelor, Curtea de Apel a reţinut că nu au incidenţă în cauză prevederile art. 20 C. proc. civ., referitoare la conflictul de competenţă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, care prin Sentinţa civilă nr. 3410 din 8 mai 2014 a constatat perimată cererea formulată de reclamanta C.I.M. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P.
Recursul
Împotriva Sentinţei nr. 691 din 28 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâta A.N.R.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Analizând cererea de recurs, normele legale incidente în cauză precum şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată inadmisibilitatea acesteia pentru următoarele considerente:
Înalta Curte, din oficiu, a invocat în temeiul art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 158 alin. (3) C. proc. civ. excepţia de inadmisibilitate a recursului.
Instanţa reaminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care instanţa se declară necompetentă, nu este supusă niciunei căi de atac.
Totodată, se arată că, prin eliminarea de către legiuitorul român, prin intermediul Legii nr. 202/2010, a căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenţei, nu se poate discuta despre o atingere adusă garanţiilor procesuale afirmate de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În acest sens, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 826 din 21 iunie 2011, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., că „dreptul la un proces echitabil şi dreptul la folosirea căilor de atac sunt asigurate prin art. 159 alin. (4) C. proc. civ., care instituie în sarcina instanţei investită prin hotărârea de declinare, obligaţia de a verifica şi de a stabili, din oficiu, competenţa sa, din punct de vedere general, material şi teritorial, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă, temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate".
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte va proceda, în temeiul art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 158 alin. (3) C. proc. civ., la respingerea, ca inadmisibil, a recursului declarat de pârâta A.N.R.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.R.P. împotriva Sentinţei nr. 691 din 28 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1088/2015. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 121/2015. Contencios. Anulare act... → |
|---|
