ICCJ. Decizia nr. 1833/2015. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1833/2015
Dosar nr. 8125/2/2011
Şedinţa publică de la 5 mai 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 septembrie 2011 sub Dosarul nr. 8125/2/2011, reclamanta SC V.S. SRL prin administrator special V.R. în contradictoriu cu pârâtele D.G.R.F.P. Bucureşti şi A.N.A.F., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea în tot a Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 14 februarie 2011 şi a tuturor actelor subsecvente acesteia emise de către M.F.P. - A.N.A.F. - D.G.R.F.P. a Municipiului Bucureşti; suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 14 februarie 2011.
A solicitat reclamanta admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată şi anularea tuturor actelor de executare efectuate în Dosarul execuţional nr. V54/40/60/1/2011/73665 întocmit de către creditoarea D.G.F.P. a Municipiul Bucureşti, constatarea nulităţii absolute a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 14 februarie 2011 şi a tuturor actelor subsecvente, cât şi a Somaţiei, emisă în dosarul de executare nr. V54/40/60/1/2011/73665, din 6 aprilie 2011.
Prin Precizarea de la data de 21 martie 2012, reclamanta şi-a completat acţiunea în sensul că a contestat şi Decizia din 12 ianuarie 2012 prin care s-a soluţionat contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere din data de 14 februarie 2011.
Pârâtele au formulat întâmpinări prin care au solicitat, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiate.
D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a invocat pe cale de excepţie inadmisibilitatea acţiunii în raport de faptul că procedura administrativă nu a fost epuizată şi instanţa nu se poate subroga în atribuţiile de soluţionare care cad în sarcina autorităţii administrative fiscale, A.N.A.F.
Pârâta A.N.A.F. a formulat, de asemenea, întâmpinare prin care a solicitat, pe cale de excepţie, să se constate că acţiunea este nemotivată în ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea Deciziei din 12 ianuarie 2012 emisă de D.G.S.C. (precizarea acţiunii de la termenul din 21 martie 2012), întrucât, prin acţiunea introductivă de instanţa reclamantă nu şi-a motivat acţiunea decât pe capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere din 14 februarie 2011, emisă de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 1.265 din 16 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis contestaţia formulată de reclamanta SC V.S. SRL prin administrator special V.R. în contradictoriu cu pârâtele D.G.R.F.P. Bucureşti şi A.N.A.F. şi, în consecinţă, s-a admis contestaţia reclamantei în contradictoriu cu pârâţii împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală parţială din 14 februarie 2014 şi dispoziţiile aferente privind măsurile stabilite de inspecţia fiscală nr. din 9 februarie 2011, dispunând anularea acestora. S-au respins obiecţiunile pârâtului D.G.R.F.P. Bucureşti la raportul de expertiză contabilă judiciară şi, în consecinţă, s-a admis raportul de expertiză contabilă judiciară.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, că prin raportul de expertiză efectuat în cauză au fost constatate lipsuri ale inspecţiei fiscale, lipsuri care evidenţiază, în mod concret, superficialitatea raportului de inspecţie fiscală, prin faptul că expertul contabil a identificat cumpărări de bunuri pentru care cota de TVA era de 9%, în inspecţia fiscală fiind omis acest aspect.
A reţinut judecătorul fondului că, atât timp cât documentele contabile prezentate şi analizate întrunesc elementele cerute de Legea contabilităţii, Legea nr. 82/1991, expertul nu este dator să prezinte o justificare pentru deducerea taxei pe valoare adăugată, ca urmare a faptului că documentele justificative care au stat la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, expertiza contabilă netrebuind să verifice sau să prezinte argumente justificative pentru deducerea taxei pe valoarea adăugată.
A fost avută în vedere modalitatea eronată de întocmire a raportului de inspecţie fiscală, coroborat cu faptul că însăşi pârâta a invocat faptul că perioada fiscală a fost considerată anul fiscal, faptul că însăşi decizia de impunere nu a respectat prevederile C. fisc., sumele solicitate la plată fiind cumulate pentru întreaga perioadă 1 octombrie 2004 - 30 septembrie 2009, fapt care face imposibilă verificarea de către reclamantă a acurateţei calculelor efectuate încălcând astfel dreptul la apărare al reclamantei.
S-a constatat că decizia de impunere încalcă prevederile C. fisc., neprezentând defalcat, pe fiecare perioadă impozabilă, care este baza de impunere, cuantumul datoriei solicitate sau accesoriile stabilite la aceasta.
S-a arătat în cuprinsul sentinţei că decizia fiscală nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 43 şi 87 C. proc. fisc., fiind aplicabile dispoziţiile art. 46 C. proc. fisc. privind nulitatea actului.
Referitor la stabilirea bazei de impunere, precum şi a TVA aferentă facturilor pe care organul de control a pretins că nu le-a identificat în contabilitatea reclamantei, s-a avut în vedere că expertiza a concluzionat că s-a procedat pentru identificarea facturilor fizic precum şi pentru stabilirea bazei de impunere pe perioada 1 octombrie 2004 - 30 septembrie 2009 la întocmirea situaţiei facturilor neidentificate de inspectorii A.N.A.F. precum şi a facturilor identificate.
S-a reţinut că au fost identificate 839 facturi, pe care inspecţia fiscală nu le-a luat în considerare, procedând la estimarea acestora şi că reclamanta a depus la A.N.A.F. toate documentele solicitate, care nu au fost luate în considerare de către organul de control.
A mai reţinut prima instanţă că prevederile legale au fost aplicate trunchiat, respectiv prevederile art. 146 alin. (2) C. fisc., care pentru perioada verificată 1 octombrie 2004 - 30 septembrie 2009 nu au avut acelaşi conţinut, justificarea dreptului de deducere a taxei putând fi demonstrată şi cu alte documente, nu doar strict cu facturile originale, atâta timp cât situaţia nu a fost prezentată pe ani fiscali/perioade neimpozabile.
S-a avut în vedere că înregistrarea în contabilitate a bunurilor mobile şi imobile s-a efectuat la valoarea de achiziţie, de producţie sau la preţul pieţei, după caz, potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, art. 6 alin. (3) şi art. 7 alin. (1).
În ceea ce priveşte suma de 52.969 RON reprezentând TVA de rambursat la sfârşitul lunii septembrie 2004, s-a considerat că prin depunerea şi înregistrarea decontului TVA pentru data de 30 septembrie 2004, eronat s-a apreciat că este prescrisă.
În ceea ce priveşte suma de 4.497.848 RON, din care TVA stabilit suplimentar şi rămas de plată în sumă de 2.899.141 RON şi accesorii TVA în sumă de 4.108.141 RON, conform deciziei de impunere emisă de organul fiscal, s-a constatat că raportul de expertiză s-a bazat numai pe documente justificative, nu pe prezumţii sau declaraţii, raportul fiind supus auditului de calitate potrivit reglementărilor C.E.C.C.A.R., opinia expertului fiind cea mai în măsură să prezinte argumentele necesare şi să susţină imparţial modalitatea de întocmire a raportului de inspecţie fiscală.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâtele D.G.R.F.P. Bucureşti şi A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta D.G.R.F.P. Bucureşti a dezvoltat următoarele critici faţă de soluţia adoptată de prima instanţă:
S-a arătat că instanţa a omis a se pronunţa pe capătul de cerere referitor la anularea Deciziei din 12 ianuarie 2012 emisă de către A.N.A.F., motiv de casare cu rejudecare conform prevederilor art. 312 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ.
A apreciat recurenta că o astfel de situaţie echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce atrage casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Totodată, s-a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină fiind nemotivată, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa neţinând cont de apărările pârâtelor şi neargumentând înlăturarea acestora, fiind încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
S-a invocat şi cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa în mod nelegal dispunând anularea Deciziei de impunere din 14 februarie 2011.
Prin recursul formulat, pârâta A.N.A.F. a solicitat a se constata că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra Deciziei din data de 12 ianuarie 2013 emisă de D.G.S.C. - A.N.A.F., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare.
A apreciat recurenta, că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, caz circumscris prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Procedura în faţa instanţei de recurs
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea motivului de recurs vizând trimiterea cauzei spre rejudecare faţă de omisiunea instanţei de a se pronunţa pe capătul de cerere privind anularea Deciziei din 12 ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F.
S-a arătat că acest capăt de cerere este derivat şi indisolubil legat de cererea formulată iniţial prin care s-a solicitat anularea deciziei de impunere şi a tuturor actelor subsecvente.
A apreciat intimata că decizia face parte din categoria actelor subsecvente, fiind solicitată anularea acesteia pentru aceleaşi motive indicate în acţiunea introductivă de instanţă.
S-a considerat că au fost eludate dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., recurentele, în mod deliberat, urmărind casarea hotărârii şi trimiterea acesteia spre rejudecare.
Totodată, s-a mai arătat că recurentele nu manifestă vreun interes procesual faţă de pronunţarea şi pe capătul de cerere referitor la anularea Deciziei din 12 ianuarie 2011, astfel că acest motiv de recurs este inadmisibil.
Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.
S-a susţinut că însuşirea concluziilor expertului nu semnifică nemotivarea hotărârii, instanţa argumentându-şi soluţia cu împrejurările de fapt şi de drept care au creat convingerea acesteia.
A apreciat că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, recursul fiind inadmisibil pentru primul motiv de recurs şi nefondat pentru restul motivelor.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, examinând sentinţa atacată sub aspectul criticilor formulate şi raportat la prevederile Legii nr. 554/2004, republicată, reţine că este incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza a II-a şi alin. (5) C. proc. civ., vizând soluţionarea procesului fără a se pronunţa asupra cererii care a învestit instanţa, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
Drept urmare, pe temeiul legal arătat, se va casa sentinţa instanţei de fond şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în considerarea celor în continuare arătate.
În fapt, prin cererea iniţială, reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea în tot a Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 14 februarie 2011 şi a tuturor actelor subsecvente acesteia emise de către M.F.P. - A.N.A.F. - D.G.R.F.P. a Municipiului Bucureşti; suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 14 februarie 2011.
Constată instanţa de control judiciar că, prin cererea depusă în şedinţa din data de 21 martie 2012, reclamanta şi-a completat acţiunea solicitând şi anularea Deciziei nr. 35 din data de 12 ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F. prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere fiscală din data de 14 februarie 2011.
Curtea de Apel, în pronunţarea soluţiei, deşi a reţinut că reclamanta a epuizat procedura administrativă prealabilă, a omis a face orice fel de referire asupra deciziei prin care s-a soluţionat contestaţia, atât în considerente, cât şi în dispozitiv.
Aminteşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că Decizia de soluţionare a contestaţiei din data de 12 ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F., nu reprezintă un act "subsecvent" Deciziei de impunere din 14 februarie 2011, în accepţiunea dată de către intimata reclamantă prin întâmpinare, în condiţiile în care, singurul act administrativ care poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ, conform prevederilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este acesta din urmă.
În materia actelor administrativ fiscale nu putem vorbi de un capăt de cerere derivat şi indisolubil legat de cel iniţial, în condiţiile în care titlul IX (art. 205 - 218) C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrativ fiscale tipice sau asimilate, inclusiv nesoluţionarea unei cereri sau refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ-fiscal, procedură care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216 - 217, ce poate fi atacată în contencios administrativ potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
În interpretarea normelor care reglementează procedura de soluţionare a contestaţiilor împotriva actelor administrativ-fiscale, reglementată de art. 205 - 218 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în mod constant, că procedura contestaţiei prevăzută de C. proc. fisc. are caracterul unei proceduri administrative obligatorii, cu caracteristica sui generis a atacării în faţa instanţei de contencios fiscal a deciziilor emise de organele fiscale în soluţionarea contestaţiilor cu privire la actele administrative fiscale.
Astfel, se observă că, iniţial acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 70 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc., potrivit cărora "Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare", cu referire la dispoziţiile art. 2 lit. h) şi lit. i) din Legea nr. 554/2004 privind "refuzul nejustificat" de a se soluţiona contestaţia prealabilă formulată de reclamantă în data de 18 martie 2011 şi înregistrată la A.N.A.F. - D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, iar procedura administrativă a fost finalizată prin emiterea Deciziei din data de 12 ianuarie 2012 de respingere a contestaţiei, ceea ce a dus la o modificare a cadrului procesual conform dispoziţiilor legale menţionate mai sus.
Nu se poate invoca o lipsă de interes a recurentelor în a invoca necercetarea legalităţii deciziei organului de soluţionare a contestaţiei, întrucât Decizia din data de 12 ianuarie 2012 nu este anulată "implicit", ci ca urmare a exercitării căii de atac prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
Faţă de aspectele arătate, se constată că prima instanţa a omis a lua act de completarea acţiunii, împrejurare care echivalează cu o necercetare a fondului cauzei deduse judecăţii şi care face, practic, imposibilă evaluarea legalităţii actelor fiscale în etapa controlului judiciar, cu condiţiile în care, conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în cazul în care reformarea sentinţei atacate are numai scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste motive, recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi casată şi, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ., va fi trimisă cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare, cu aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de D.G.R.F.P. Bucureşti şi A.N.A.F. împotriva Sentinţei nr. 1.265 din 16 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1828/2015. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1880/2015. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
