Alte cereri. Decizia 462/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- DECIZIE NR. 462/R-
Ședința publică din 25 Aprilie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Gabriela Chiorniță
JUDECĂTOR 2: Ingrid Emina Giosanu
JUDECĂTOR 3: Gina Achim
Grefier - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de reclamanta, cu sediul în Rm. V,-, județul V, împotriva sentinței nr. 318 din data de 26 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția Comercial și Contencios Administrativ Fiscal, în dosarul nr-, intimată fiind pârâta, domiciliată în, str. -, -. B,. 3, juțul
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru recurenta-reclamantă, lipsă fiind intimata-pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 20 lei, achitată conform chitanței nr. 9158/18.04.2008, emisă de Primăria Municipiului Pitești și timbru judiciar de 0,15 lei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:
Reprezentanta recurentei depune la dosar delegație de reprezentare nr. 3370/23.04.2008, precum și dovada achitării taxei judiciare de timbru și învederează instanței că nu mai are cereri de formulat.
În raport de această împrejurare, instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta recurentei-reclamante V solicită admiterea recursului și casarea sentinței atacate, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. Precizează că în speță contractul încheiat între părți este un contract comercial, astfel cum acesta este definit de art. 1 din Ordonanța nr. 119/2007 și nu unul administrativ, cum în mod greșit a reținut instanța de fond. Tot în mod greșit, reclamanta a fost sancționată de instanța de fond pentru neparcurgerea etapei plângerii prealabile prevăzute de Legea nr. 262/2007, însă, potrivit OUG nr. 119/2007, etapa concilierii directe nu este obligatorie în cazul litigiilor privitoare la obligații de plată rezultând din contracte comerciale. Menționează că, în cadrul contractului, recurenta este autoritatea contractantă, operator regional aflat în subordinea Consiliului Județean
CURTEA
Asupra recursului de față, deliberând:
Constată că prin acțiunea înregistrată la data de 16.XI.2007, reclamanta V a chemat în judecată pe pârâta, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să o oblige să îi plătească suma de 71,63 lei, reprezentând contravaloarea serviciului de apă și canal prestat în baza contractului nr.1219 din 2004, în perioada octombrie 2006 - aprilie 2007 și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat, în principal, că între aceasta și pârâtă s-a încheiat contractul pentru furnizarea apei potabile nr.1219 din 2004, prelungit prin actele adiționale nr.1 și 2 din 4.02.2005 și nr.3 din 4.02.2006, ce a avut ca obiect asigurarea serviciului de apă și canalizare.
Întrucât pârâta nu a achitat contravaloarea serviciului prestat de bună-voie, în temeiul prevederilor Legii nr.51/2006 și ale nr.OUG 119/2007, a formulat acțiune în instanță.
A precizat reclamanta că are o creanța certă, lichidă și exigibilă.
În ședința publică din 29.01.2008, Tribunalul Vâlcea - secția comercială și de contencios administrativ fiscal a pus în vedere reprezentantei reclamantei să facă dovada că anterior formulării acțiunii a invitat pârâta la conciliere, cerere la care reclamanta nu a dat curs.
La data de 26.02.2008, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a învederat că debitul pe care pârâta îl are de plată este de 20,02 lei întrucât, între timp, aceasta a achitat diferența de până la 71,63 lei.
În ședința publică din 26.02.2008, instanța a invocat din oficiu excepția neefectuării procedurii prealabile ( concilierii ).
Analizând cu prioritate, în temeiul art.137 Cod pr. civilă, excepția peremptorie invocată, tribunalul a pronunțat sentința nr. 318/26 februarie 2008, prin care a admis-o și, în consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea.
Pentru a se pronunța în sensul celor de mai sus, instanța a reținut că potrivit art.7 alin.6 din Legea nr.554/2004, așa cum a fost modificată și completată prin Legea 262/200, plângerea prealabilă în cazul acțiunilor ce au ca obiect contracte administrative are semnificația concilierii, iar conform art.7 alin.6 lit. c, plângerea se face în termen de 6 luni de la data încălcării obligației contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractelor.
În speță, deși i s-a cerut de către instanță, reclamanta nu a dovedit că anterior formulării acțiunii a efectuat plângerea prealabilă ( că a invitat-o pe pârâtă la conciliere ).
Împotriva sentinței, în termen legal a formulat recurs reclamanta, care a criticat-o sub aspectul nelegalității, în sensul următoarelor:
Cererea sa de chemare în judecată s-a întemeiat pe prevederile art. 10 alin. 1 din nr.OUG 119/2007 și ale art. 51 alin. 3 din Legea nr. 51/2006, astfel că în mod greșit s-a reținut incidența excepției lipsei procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, întrucât contractul dintre părți cu are natura unui contract administrativ, ci are caracter comercial. Mai mult, conform art. 5 alin. 2 din nr.OUG 119/2007, în cazul litigiilor privitoare la obligații de plată rezultând din contracte comerciale nu este nevoie de parcurgerea concilierii directe prevăzute de art. 720 ind. 1 Cod pr. civilă.
Examinând sentința prin prisma criticilor formulate, ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă, curtea constată următoarele:
Recursul este fondat, pentru cele ce se vor reda în continuare.
În legătură cu soluționarea acțiunii de către prima instanță, prin reținerea incidenței excepției reglementată de art. 7 alin. 6 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată prin Legea nr. 262/2007, se constată că, prin aplicarea greșită a legii a fost calificat contractul încheiat între părți, de furnizare și utilizare a serviciului de alimentare cu apă și canalizare, ca având natura unui contract administrativ.
Astfel, cererea reclamantei, de obligare la plata contravalorii serviciilor prestate, se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 51/2006 privind serviciile de utilități publice, act normativ care prin art. 1 stabilește cadrul juridic și instituțional unitar, obiectivele, competențele, atribuțiile și instrumentele specifice necesare înființării, organizării, gestionării, finanțării, exploatării, monitorizării și controlului funcționării serviciilor comunitare de utilități publice. Potrivit alin. 2, în înțelesul prezentei legi, serviciile comunitare de utilități publice, denumite în continuare servicii de utilități publice, sunt definite ca totalitatea activităților de utilitate și interes public general, desfășurate la nivelul comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor sub conducerea, coordonarea și responsabilitatea autorităților administrației publice locale, în scopul satisfacerii cerințelor comunităților locale, prin care se asigură, printre altele, și alimentarea cu apă, canalizarea și epurarea apelor uzate. Un alt act normativ ce reglementează expres serviciul de alimentare cu apă și canalizare este Legea nr. 241/2006 care, prin art. art. 30, statuează că furnizarea/prestarea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare se realizează numai pe bază de contract de furnizare/prestare, care poate fi individual sau colectiv, plata facturilor urmând a se face conform celor arătate la alineatele următoare ale aceluiași text de lege. Tot în Legea nr. 241/2006, s-a prevăzut, prin art. 43, că dispozițțile sale se completează cu Legea nr.51/2006, lege cadru pentru serviciile de utilitate publică. Or, în aceasta, la art. 36 alin. (1) se precizează că raporturile juridice dintre operatorii și utilizatorii serviciilor de utilități publice sunt raporturi juridice de natură contractuală și sunt supuse normelor de drept privat. Faptul că prin art. 51 alin. (3), din forma inițială a Legii nr. 51/2006 s-a prevăzut că soluționarea litigiilor patrimoniale și nepatrimoniale legate de încheierea, executarea contractelor reglementate de prezenta lege, precum și a celor izvorâte din neplata contravalorii serviciilor furnizate/prestate este de competența instanțelor de contencios administrativ, nu conferă contractului dintre operatori (furnizori ai serviciului) și utilizatori - care pot fi, conform celor două acte normative menționate, și consumatorii casnici - o natură administrativă, pentru a-i fi aplicabile, pentru soluționarea unei cereri având ca obiect plata serviciilor prestate, regulile stipulate de Legea nr. 554/2004. Natura contractuală a raporturilor juridice dintre operatori și utilizatori, supusă normelor de drept privat, consacrată prin legea cadru, aplicabilă sferei particulare a contractelor de furnizare a serviciilor de utilitate publică, exclude,"de plano"necesitatea recurgerii la procedurile prevăzute de Legea nr. 554/2004, respectiv art. 7 alin. 6, reținut de prima instanță ca fiind incident în cauză. Drept urmare, excepția întemeiată pe dispozițiile art. 7 alin. 6 din Legea nr. 554/2004 nu era aplicabilă, soluționarea acțiunii prin prisma acesteia fiind greșită.
În schimb, trimiterile recurentei la prevederile nr.OUG 119/2007 nu au relevanță în cauză, în contextul excluderii exprese a prevederilor acestei ordonanțe în ceea ce privește contractele încheiate cu consumatorii (art. 2 alin. 2).
Dată fiind soluționarea cauzei prin prisma unei excepții care nu era incidentă în speța dedusă judecății, se impune admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza art. 312 alin. 5 Cod pr. civilă, instanței competente, respectiv Judecătoria Rm.
Trimiterea la această instanță se impune în raport de modificările operate asupra alin. 3 al art. 51 din Legea nr. 51/2006, prin nr.OUG 13, intrată în vigoare la data de 26 februarie 2008. În raport de modificările survenite în cuprinsul art. 51 din Legea nr. 51/2006, competența soluționării unui asemenea litigiu revine judecătoriei, căreia urmează a-i fi trimisă cauza spre soluționare, în temeiul art. 725 Cod proc. civilă. Este adevărat că, de principiu, alin. 2 al art. 725 Cod proc.civilă, statuează că procesele în curs de judecată la data schimbării competenței vor continua să fie judecate de instanțele investite inițial. Însă, în speță, dată fiind teza finală a aceluiași alineat, care stipulează că în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi privitoare la competență sunt de imediată aplicabilitate, se impune investirea instanței devenite competente prin modificarea art. 51 alin. 3 din Legea nr, 51/2006. Or, în condițiile art.36 din Legea nr. 51/2006, raporturile juridice dintre operatorii și utilizatorii serviciilor de utilități publice sunt raporturi de natură contractuală și sunt supuse normelor de drept privat.
Aceste dispoziții se impun a fi avute în vedere la interpretarea art.51 din același act normativ care, în alin.3 și 31, stabilește competențe diferite pentru litigiile contractuale dintre operatori și utilizatori, pe de o parte, și litigiile dintre unitățile administrativ teritoriale și operatori, pe de altă parte.
Prezenta cauză face parte dintre cele la care se referă alin.3, conform căruia soluționarea litigiilor contractuale dintre operatori și utilizatori, inclusiv cele ce izvorăsc din neplata contravalorii serviciilor furnizate sau prestate, se realizează de instanțele competente de la domiciliul utilizatorului.
aceste raporturi contractuale ca fiind de drept privat și distingându-le pe acestea de cele supuse competenței la care se referă Legea nr.554/2004, legiuitorul a dorit să le supună cenzurii instanțelor competente de drept comun.
Cum, în cauză, reclamanta este operator în condițiile definirii acestei noțiuni de art.2 lit. g din Legea nr.51/2006, iar pârâtul utilizator în condițiile lit. h din același articol și reținând că raporturile dintre aceștia sunt de natură privată, se impune concluzia că instanța competentă să soluționeze pricina de față, având în vedere și pragurile valorice la care se referă art.2 din Codul d e procedură civilă, este Judecătoria Rm.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de reclamanta, cu sediul în Rm. V,-, județul V, împotriva sentinței nr. 318 din data de 26 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția Comercial și Contencios Administrativ Fiscal, în dosarul nr-, intimată fiind pârâta, domiciliată în, str. -, -. B,. 3, juțul
Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare, laJudecătoria Rm., județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
,
Grefier,
Red.
4 ex./14.05.2008
Jud. fond:
Președinte:Gabriela ChiornițăJudecători:Gabriela Chiorniță, Ingrid Emina Giosanu, Gina Achim
