Autoritati publice locale - anulare acte. Decizia 527/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECTIA COMERCIALA, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILA NR.527/2008
Sedința publică din data de 28 februarie 2008 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Delia Marusciac
JUDECĂTORI: Delia Marusciac, Liviu Ungur Lucia Brehar
- -
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile formulate de reclamanta și de către pârâta C SRL împotriva sentinței civile nr. 1886 din data de 21.09.2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj, în contradictoriu cu intimații PRIMĂRIA MUNICIPIULUI C-N și PRIMARUL MUNICIPIULUI C-N, având ca obiect anularea autorizației de construire nr.1775/28.09.2006.
La apelul nominal, la a doua strigare, se prezintă avocat, în reprezentarea intereselor reclamantei-recurente și avocat, în reprezentarea interselor pârâtei-recurente, ambele din cadrul Baroului C cu delegațiile la dosar, lipsă fiind pârâții intimați.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul formulat de reclamantă este legal timbrat cu 2 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar, precum și diferența de 4 lei taxă judiciară de timbru și 0,3 lei timbru judiciar datorată pentru instanța de fond.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că prezenta cauză a fost amânată la cererea părților, motivat pe posibilitatea stingerii litigiului pe cale amiabilă.
Reprezentantele părților învederează instanței faptul că părțile s-au întâlnit, însă nu a fost posibililă încheierea unei tranzacții, prin urmare doresc continuarea judecății cauzei.
În continuare arată că nu solicită administrarea de noi probe și solicită acordarea cuvântului cu privire la recurs.
Curtea, apreciază ca fiind suficiente probele administrate pentru justa soluționare și nefiind cereri de formulat sau excepții de invocat, acordă cuvântul cu privire la recurs.
Reprezentanta reclamantei-recurente solicită admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, potrivit considerentelor expuse în scris, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâtei-recurente C SRL, cu privire la efectele deciziei nr.797/2007 pronunțată de Curtea Constituțională, invocată din oficiu de către instanță la un termen anterior de judecată, arată că lasă la aprecierea instanței, iar pe fond, solicită instanței să ia act că nu are mandat de susținere a recursului formulat de pârâtă.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.1886 din 21 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primarul municipiului C-
A fost admisă excepția prescripției introducerii plângerii prealabile.
A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta împotriva pârâților SRL C și Primarul municipiului C-N și a fost obligată reclamanta la plata către pârâta SRL la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâtul primarul mun. C-N a emis autorizatia de construire nr.1775/28.09.2006 în favoarea pârâtei SRL având ca obiect amenajări interioare, recompartimentări si reconversii imobil in centru medical lucrări efectuate la imobilul din C-N-.
In consecință, emițând actul administrativ atacat, exceptia lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primarul mun. C-N a fost respinsă în conformitate cu art. 4 din Lega 50/1991.
In ce priveste exceptia prescriptiei introducerii plângerii prealabile, tribunalul a retinut că autorizatia de construire a fost emisă la data de 28.09.2006, iar plângerea prealabilă a fost efectuată la data de 29 martie 2007 cu nr. 26.695/432. Tribunalul a trimis la dispozițiile art.7 alin.3 din Legea 554/2004 care prevăd că este îndreptățită să introducă " plângerea prealabilă si persoana vătămată intr-un drept al său sau intr-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual din momentul in care a luat cunostință pe orice cale de existenta acesteia in termenul de 6 luni prev.la alineatul 7.
Desi reprezentanta reclamantei a invocat faptul că prev.art. 101 Cod Procedură Civilă nu se aplică, și se aplică prevederile Decretului 167/1958, tribunalul a considerat că Legea 554/2004 este o lege derogatorie care stabileste atât termenul de inceput cât si cel de sfârșit al termenului de prescripție, termenul de inceput fiind data emiterii actului administrativ, respectiv data la care acesta a primit forță uridică obligatorie prin intocmirea, semnarea acesteia de către autoritatea competentă, iar sfârsitul termenului de prescripție îl reprezintă conform art. 7 alin.7 din Legea 554/2004 6 luni de la data emiterii actului care in cazul de față de împlinesc la data de 28 martie 2007.
Este adevărat că în completarea Legii 554/2004 se aplică si disp.art.167/1958 privind suspendarea, intreruperea si repunerea in termen, dar nu au fost indicate incidenta acestor aspecte privind termenul de prescripție.
Intrucât interpretarea textului legal este formularea plângerii prealabile în limita termenului de 6 luni de la emiterea actului administrativ, tribunalul a admis exceptia prescriptiei introducerii plângerii prealabile si in consecință a respins actiunea ca urmare a admiterii acestei exceptii.
In conformitate cu prev.art. 274 Cod Procedură Civilă a obligat reclamanta la plata către pârâtul SRL a cheltuielilor de judecată de 2000 lei reprezentând onorariu avocatial considerate ca justificate in raport de valoarea pricinii si munca indeplinită de avocat din chitanta de onorar de 21.717,5 lei.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta și pârâta SRL au declarat recurs, în termen legal, prima solicitând să se dispună casarea în ntregime a hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe și obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată n recurs, iar cea de a doua recurentă a solicitat modificarea sentinței în sensul acordării cheltuielilor de judecată în integralitatea lor.
1. În recursul său reclamanta a criticat sentința invocând în esență că instanța de fond a
soluționat cauza cu încălcarea esențială a legii, statuând inaplicabilitatea dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 și ale Codului civil în materia termenului de prescripție statornicit de Legea nr. 554/2004.
În mod indiscutabil, natura juridică a termenului de 6 luni, în care se poate formula plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, este cea a unui termen de prescripție, așa cum se stipulează expres în partea finală a art. 7 alin. 7 din Legea nr. 554/2004.
Așa fiind, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile Decretului nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul comun În materie, care, așa cum se recunoaște unanim în doctrină, se completează cu dispozițiile altor acte normative, între care și Codul civil
În ceea ce privește calculul termenului prescripției extinctive, Decretul nr.167/1958 nu conține dispoziții, astfel că sunt aplicabile, în toate situațiile, dispozițiile art.1887 Cod civil, potrivit căruia ziua în care prescripția începe, nu intră în calcul.
Dispozițiile art.101 Cod pr.civilă, care reglementează modul de calcul al termenelor procedurale sunt străine materiei prescripției extinctive, în care se aplică dispozițiile menționate, ale codului civil.
Legea nr.554/2004, contrar celor reținute de instanța de fond, nu este un act normativ derogatoriu de la regimul general al prescripției extinctive ci are cu totul alt obiect de reglementare, cel al contenciosului administrativ. În nici o dispoziție a acestui act normativ nu se stipulează nici o excepție în acest sens.
În literatura de specialitate se consideră, pe bună dreptate, că și în materia contenciosului administrativ se aplică aceleași reguli de calcul privind prescripția extinctivă, astfel că, ziua În care cursul prescripției începe să curgă nu intră în calcul(dies a quo non computatur in termino).
In speță, plângerea prealabilă a fost înregistrată la data de 29 martie 2007, deci în termen legal, câtă vreme ziua de 28.09.2006, în care a fost emisă autorizația de construire, nu intră în calcul.
2. În recursul său pârâta a învederat că instanța de fond o pronunțat o hotărâre care este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Se susține că nstanța de fond a acordat în sentința judecată doar in suma de 2.000leidin totalul sumei ce reprezintă onorariul avocațial achitat de catre dosar si pe deplin justificat. In acest sens, instanța de fond a aplicat prevederile alineatului 3 al. art. 274 Cod pr.Civ.
Consideram ca aceste prevederi nu pot fi incidente in prezenta cauza, deoarece nu exista nicaieri onorarii de referinta sau vreun tablou al onorariilor minimale sau maximale pe care trebuie sa le respecte avocatii, iar diferenta fata de onorariul stabilit este colosală. Prin diminuarea onarariului, instanta, practic intervine in mod cu totul nejustificat in relatia dintre avocat si client si in negocierea dintre acesti a cu privire la stabilirea onorariului.
Atata vreme cat clientul a achitat o suma pentru ai starea si reprezentarea de catre avocat in cadrul unui litigiu, pentru el reprezinta o cheltuiala de judecata, iar in caz de succes este pe deplin ingreptatit sa-si recupereze cheltuielile realizate.
Aceste cheltuieli nu sunt plătite de către judecători si nici de catre statul R, ele vor fi achitate de partea care pierde litigiul. Având in vedere acest aspect, nu se înțelege intervenția nejustificata a instantelor in materia ajustarii onorariilor avocatiale. este ca, intotdeauna ele sunt diminuate si nu majorate, desi textul legal prevede si aceasta posibilitate care ramane, totusi, inaplicabila. Chiar daca onorariul este foarte mic, instanta nu consideră justificat de aceasta dată să-l majoreze. Atunci nu mai există onorarii minimale si nici munca avocatului nu mai este importanta? De ce oare această inechitate? Instantele trebuie sa fie impartiale in definitiv, nu? De ce acest ajutor acordat celui care pierde litigiul.
În alta ordine de idei, textul legal prevede ca onorariile avocatiale pot fi modificate daca se "constata motivat ca sunt nepotrivite de mici sau de mari fata de valoarea pricinii sau munca indeplinita de catre avocat". Nu se poate astfel realiza care este sistemul aplicat de catre instante în constatarea acestor nepotriviri si consideră că este aberantă si nejustificată orice apreciere în acest sens. Recurenta invită pe această cale instantele doritoare sa intre în avocatură și sa stabileasca onorarii atat de mici precum le diminueaza în cadrul instantelor.
3 Față de recursul reclamantei pârâta a depus și întâmpinare solicitând respingerea recursului acesteia ca nefondat.
Susține în esență că reclamanta a criticat în mod nejustificat legalitatea sentinței deoarece însuși legiuitorul a reglementat că în interiorul termenului de 6 luni de la emiterea actului administrativ se circumscrie și luarea la cunoștință de către persoana vătămată a existentei acestui act vătămător si tot în acest interval de 6 luni de la emiterea actului administrativ trebuie înaintata plângerea prealabilă.
Termenul de 6 luni asa cum se arata în art.7 alin. 7 este un termen de prescripție, statornicit pe luni si nu pe zile, astfel că în aceasta situație sunt aplicabile disp. art. 101 alin 3 din Codul d e pr.civ.
Termenul de prescriptie la care face referire recurenta prin trimitere la art.1887 din Codul civil, se refera la calculul prescriptiei pe zile ori in cazul in speta fiind vorba de un termen de prescriptie statornicit de insasi legiuitor in actul normativ (Iegea 554/2004)pe luni,calculul acestui termen nu se poate face altfel decat in conf.cu art. 101 alin 3 din Codul d e pr. civ.- adica termenul de 6 luni se sfarseste in ziua lunii corespunzatoare zilei de plecare, astfel ca raportat la textul art.7 alin.3 corelat cu alin. 7 plângerea prealabilă trebuia făcută în termenul de 6 luni de la data emiterii actului adică 28 martie 2006, până la data de 28 septembrie 2007.
Examinând recursurile Curtea reține următoarele:
1. Cât privește recursul reclamantei recurente Curtea reține că principala problemă de drept care este ridicată în speță este aceea de a ști, pe de o parte, care este natura juridică a termenului prev. la art. 7 alin. 3 corelat cu alin. 7 din Legea nr. 554/2004, iar pe de altă parte care este momentul de la care începe să curgă termenul (dies ad quo).
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 recunoaște în mod explicitin terminisdreptul de a formula acțiune în contencios administrativ și de către persoana vătămată într-un drept sau un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Într-o atare situație, terța persoană față de actul administrativ individual face parte din categoria de subiecte care pot sesiza instanța de contencios administrativ.
Având însă în vedere situația ori poziția terțului față de actul administrativ individual adresat altui subiect de drept, Legea nr. 554/2004 a reglementat aparte modalitatea de sesizare a instanței prevăzând în art. 7 alin. 3 că plângerea prealabilă formulată de terțul vătămat se poate introduce din momentul în care a luat la cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. 7 din lege.
Pe de altă parte, textul art. 7 alin. 7 din aceeași lege dispune că termenul de formulare a plângerii prevăzut la alin. 1 (30 de zile) poate fi depășit dar este limitat la un termen de 6 luni socotit de la data emiterii actului, precizându-se, totodată, că termenul de 6 luni este un termen de prescripție.
Prin urmare, natura juridică a termenului de 6 luni înăuntrul căruia trebuie introdusă plângerea prealabilă de către terțul vătămat așa cum reiese din combinarea alineatelor 3 și 7 ale art. 7 din Legea nr. 554/2004 este unui termen de prescripție cu toate consecințele juridice ale acestei calificări.
Dincolo însă de această calificare, una dintre problemele esențiale și pe care instanța de fond trebuia să o dezvolte în mod creator în respectul și garantarea accesului efectiv la justiție al terțului pretins vătămat era aceea de a statua asupra momentului de la care curge termenul de 6 luni.
La o primă vedere din corelarea celor două alineate rezultă că terțul vătămat ar trebui să afle pe orice cale de existența actului administrativ unilateral și de împrejurarea că acest act îi vatămă un drept recunoscut de lege ori un interes legitim în termen de 6 luni socotit de la data emiterii actului iar tot în acest interval ar fi trebuit să introducă și plângere prealabilă.
În mod evident, pot exista cazuri ori situații când în mod obiectiv terțul nu ar putea să facă o astfel de analiză, deoarece nu este el persoana căreia i se comunică ori i se adresează actul administrativ. Așa fiind, legea trebuie interpretată sub aspectul efectului util al normei, adică în sensul în care norma legală trebuie să producă efecte și nu să producă niciunul, având ca finalitate un acces efectiv și concret la justiție al persoanei vizate și nu să fie interpretată în sensul recunoașterii unui drept t6eoretic și iluzoriu.
Având în vedere aceste raționamente și că Legea nr. 262/2007 nu a modificat textele art. 7 alin. 3 și 7, Curtea reține că este necesar a se statua că aceste norme legale interpretate de maniera în care a făcut-o instanța de fond înlătură pe terț de accesul la justiție, știindu-se faptul că neîndeplinirea procedurii prealabile ori îndeplinirea acesteia cu depășirea termenelor imperative statuate în art. 7 din Legea nr. 554/2004 poate conduce la respingerea ca inadmisibilă a acțiunii de contencios administrativ.
În acest sens, Curtea Constituțională prin decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 707 din 19 octombrie 2007 așa cum a fost rectificată prin actul publicat în Monitorul Oficial al României nr. 751 din 6 noiembrie 2007 constatat că textul art. 7 alin. 7 din Legea nr. 554/2004 esteneconstituționalîn măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.
Pentru a decide astfel instanța de contencios constituțional a reținut că:
"Curtea constată că dispozițiile <LLNK 12004 554 10 202 7 39>art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 nu fac distincție între calitatea persoanei vătămate printr-un act administrativ unilateral cu caracter individual, și anume dacă aceasta este însuși destinatarul actului sau are calitatea de terț față de acesta. Fără a opera o diferențiere în acest sens, textul de lege prevede același termen de 6 luni de la emiterea actului în care poate fi atacat actul administrativ. Or, actul administrativ unilateral cu caracter individual nu este opozabil terților, nefiind supus niciunei forme de publicitate, astfel încât aceștia nu au posibilitatea reală de a cunoaște existența de la data emiterii lui. Acest act este adus la cunoștință doar destinatarului său prin comunicare. Așa fiind, terții persoane vătămate într-un drept al lor sau într-un interes legitim se găsesc în imposibilitatea obiectivă de a cunoaște existența unui act administrativ adresat altui subiect de drept. Întrucât dispozițiile <LLNK 12004 554 10 202 7 68>art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 condiționează îndeplinirea procedurii prealabile obligatorii de formularea plângerii prealabile de către persoana vătămată, alta decât destinatarul actului administrativ atacat, într-un termen de cel mult 6 luni de la data emiterii actului, este evident că accesul la instanță al acestor categorii de persoane este practic blocat. Instanța de judecată va respinge cererea ca tardiv introdusă, în condițiile în care reclamantul a luat cunoștință de existența actului ulterior prescrierii termenului de 6 luni de la data emiterii acestuia. Or, potrivit art. 21 din Constituție, "Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime". Este adevărat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are competența de a stabili procedura de judecată, iar în considerarea unor situații deosebite, pot fi adoptate reguli speciale, însă norma constituțională menționată nu justifică reglementarea unor prevederi legale care să aibă ca efect încălcarea unui drept."
Având în vedere că portivit dispozițiilor art. 147 alin. final din Conntituția României revizuită și republicată în anul 2003, deciziile Curții Constituționale sunt definitive și general obligatorii, că în pofida dispozițiilor art. 147 alin. 1 din Legea fundamentală Parlamentul nu a pus de acord textul declarat neconstituțional cu dispozițiile constituționale, Curtea reține și aplică textul art. 7 alin. 7 din Legea nr. 554/2004 în interpretarea dată de Curtea Constituțională fiind singura varianță de interpretare compatibilă cu Constituția.
De aceea se impune a se statua că, termenul de 6 luni înăuntrul se poate introduce plângerea prealabilă de către terțul ce se pretinde vătămat într-un drept al său recunoscut de lege ori intr-un interes legitim se calculează nu de la data emiterii actului administrativ ci din momentul în care terțul a luat la cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia și de faptul că acetul administrativ îl vatămă.
Pe de altă parte Curtea reține că raționamentul Tribunalului este greșit și dacă s-ar fi luat în calcul ca monet al curgerii termenului data emiterii autorizației de construire. Autorizația de Construire a fost emisă la data de 28 septembrie 2006 iar plângerea prealabilă, în lipsă de dovezi clare, a fost introdusă la data de 29 martie 2006 aspect ce rezultă indirect din actul nr. 26695/432/29.03.2007 al pârâtului Primarul municipiului C-N ( 6 dos. fond) act prin acre se comunică reclamantei răspunsul la plângerea sa prealabilă. De altfel, este surprinzător cum tribunalul reține în motivare căplângerea prealabilă a fost efectuală la data de 29 martie 2007 cu nr. 26.695/432,când de fapt aceasta era data la care pârâtul a emis actul prin care a răspuns reclamantei la plângerea prealabilă care nu putea în nici un caz, cel puțin nu s-a dovedit, să fi fost depusă chiar în aceeași zi.( 145).
Așa fiind, dincolo de orice speculație cu privire la modalitatea efectivă de calcul a termenului de 6 luni, se observă că plângerea prealabilă a fost formulată înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. 3 corelat cu art. 7 alin. 7 din Legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecință, Curtea găsește întemeiat motivul de casare invocat de recurenta reclamantă.
2. Cât privește recursul declarat de pârâtă, Curtea observă că aceasta reproșează instanței de fond aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 274 alin. 3.pr.civ.
Potrivit practicii judiciare și doctrinei textul art. 274 alin. 3 făcut obiectul unor controverse. Dincolo de aceasta, Curtea reține că prin aplicarea acestui text de lege, instanța judecătorească nu intervine în contractul de asitență judiciară încheiat de avocat cu clientul său și care conform principiului efectului relativității convențiilor își produce pe deplin efectele între părți, ci instanța apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut procesul, față de mărimea pretențiilor și de complexitatea cauzei. Această analiză se impune și din perspectiva dreptului la un proces echitabil prin înlăturarea abuzului de drept susceptibil a fi săvârșit de partea care câștigă prin solicitarea și obținerea unor despăgubiri (cheltuieli de judecată) nejustificat de mari și, în egală măsură, prin sancționarea abuzului de drept care este săvârșit de către partea care a pierdut procesul din vina căreia s-a demarat litigiul respectiv.
Cu toate acestea, grefat la speță Curtea reține ca necesară casarea integrală a sentinței și sub aspectul soluționării cererii privind cheltuielile de judecată deoarece efectul casării impune rejudecarea pricinii, iar numai în urma rejudecării se poate analiza în funcție de partea care câștigă celelalte elemente care conturează răspunderea civilă delictuală a părții în culpă.
Din această perspectivă, se impune a se admite și recursul pârâtei chiar fără a găsi întemeiat motivul invocat de aceasta, necesitatea casării decurgând din efectele principiului echității procedurii.
3. Așa fiind, cum instanța de fond a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei și cum motivul de casare invocat de recurenta reclamantă s-a găsit a fi pe deplin întemeiat, conform art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 312 alin. 5, Curtea va admite ambele recursuri și ca o consecință va casa în întregime sentința instanței de fond și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanta și pârâta C împotriva sentinței civile nr.1886 din 21 septembrie 2007, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28 februarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - -
Red. /dact.
3 ex./11 martie 2008
Judecători fond: -,
Președinte:Delia MarusciacJudecători:Delia Marusciac, Liviu Ungur Lucia Brehar
