Contestație act administrativ fiscal. Decizia 187/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--23.12.2003
DECIZIA CIVILĂ NR.187
Ședința publică din 09.02.2010
PREȘEDINTE: Maria Cornelia Dascălu
JUDECĂTOR 2: Adina Pokker
JUDECĂTOR 3: Rodica
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile formulate de pârâtele Administrația Finanțelor Publice T și Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 894/PI/CA/11.11.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat în reprezentarea reclamantei intimate, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței, reclamanta intimată a depus întâmpinare la care a anexat înscrisuri.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond, pentru motivele arătate în întâmpinare despre care solicită instanței să o ia în considerare cu titlu de concluzii scrise, cu cheltuieli de judecată conform chitanței și facturii emise pentru suma de 1785 lei pe care le depune la dosar. Arată că pârâtele nu au nici un document care să dovedească vreo creanță fiscală asupra reclamantei.
După dezbateri dar înainte de încheierea ședinței de judecată, se prezintă consilier juridic aflată în reprezentarea pârâtei recurente Direcția Generală a Finanțelor Publice T, depune delegație și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș secția de contencios administrativ și fiscal la data de 09.02.2009 reclamanta a în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice T prin acțiune precizată a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 12091 din 08.01.2008 emisă de Administrația Finanțelor Publice T, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei o creanță bugetară în sumă de 465 lei cu titlu de majorări de întârziere calculate în perioada 31.12.2006 - 31.12.2007; anularea Deciziei nr.1031/86 din 27.03.2009 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice T, prin care a fost respinsă contestația în procedură administrativă prealabilă; Obligarea Administrației Finanțelor Publice T la plata sumei de 5.000,00 lei cu titlu de daune morale; obligarea Administrației Finanțelor Publice T la plata sumei de 1.040,00 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat în sumă de 1.000,00 lei și taxă judiciară de timbru în sumă de 40 lei.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 17.09.2008 i-a fost comunicată Decizia nr. 12091 din 08.01.2008 referitoare la obligațiile de plată accesorii prin care s-a stabilit în sarcina sa o creanță bugetară în valoare totală de 465 lei reprezentând majorări de întârziere calculate în perioada 31.12.2006 - 31.12.2007.
De asemenea, din conținutul actului administrativ de dispoziție menționat a aflat că împotriva sa ar fi fost emise un număr de 11 decizii numerotate de la - la - toate fiind emise în data de 07.01.2008, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei diverse creanțe bugetare reprezentând impozit aferent unor venituri obținute din profesii libere și comerciale.
Reclamanta menționeză că actele administrative contestate sunt nelegale datorită faptului că începând cu anul 2001 nu a desfășurat nici o activitate liberă sau comercială supusă impozitării globale iar pentru activitățile desfășurate până în anul 2000 achitat impozitul stabilit în conformitate cu prevederile legale.
Reclamata consideră că demonstrat faptul că începând cu anul 2001 datorită încetării acestei activități libere nu a mai plătit nici un fel de impozit, motiv pentru care nu datorează nici un impozit pe venit întrucât nu a desfășurat nici o activitate liberă sau comercială supusă globalizării.
La data de 27.03.2009 Direcția Generală a Finanțelor Publice Tas oluționat contestația formulată de reclamantă, iar prin Decizia nr. 1031 /86/ 27.03.2009, a cărei anulare o solicită prin prezenta acțiune, fost respinsă contestația formulată ca fiind neîntemeiată, menținând în totalitate măsurile dispuse de Administrația Finanțelor Publice prin actele administrative de dispoziție contestate.
Nici Administrația Finanțelor Publice T și nici Direcția Generală a Finanțelor Publice T nu au evidențiat nici o creanță fiscală emisă în sarcina reclamantei ci numai penalități de întârziere calculate într-o perioadă de timp fără a se preciza care este creanța fiscală neachitată la timp de aceasta.
În opinia reclamantei, atâta timp cât nu datorează nici o creanță bugetară, nu poate fi obligată nici la plata unor majorări de întârziere.
Din conținutul înscrisului înregistrat la pârâta 1 sub nr. 58618 din 08.10.2008, comunicat la data de 06.07.2009, identificat sub formă de "Notă privind compensarea impozitelor și taxelor vărsate în plus la bugetul de stat" rezultă că reclamanta a plătit în plus la bugetul de stat suma de 626.00 lei, iar prin referatul nr. 58618 din 11.09.2008 s-a aprobat compensarea veniturilor încasate în plus cu obligații scadente și neachitate de către reclamantă
Faptul că a plătit în plus la bugetul de stat este adevărat, dar că ar fi avut datorii neachitate către același buget este fals, aspect dovedit în opinia reclamantei cu ocazia controlului fiscal care s-a desfășurat, în condițiile mai sus evidențiate, de către inspectorul fiscal lani.
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acțiunii.
În motivarea întâmpinării se arată că prin acțiunea sa, reclamanta, a solicitat instanțe sa dispună anularea Deciziei nr. 12091 din 08.01.2009 emisa de T si a Deciziei nr. 1031/86/27.03.2009 emisa de către DGFP T prin care s-a stabilit în sarcina acesteia o creanță bugetară în cuantum de 465 lei cu titlu de majorări de întârziere calculate în perioada 31.12.2006-31.12.2007, considerând că suma datorată este nelegală.
În acest sens se artă că reclamanta figurează în evidentele fiscale ale T cu venituri obținute din intermedieri contracte de asigurare obținute în baza autorizației de funcționare nr. 10365/1998.
Deșii reclamanta depune în probațiune nota de compensare a impozitelor si taxelor vărsate în plus la buget având nr. de înregistrare 58618/08.10.2008, susținând că toate obligațiile care i-au fost stabilite în sarcină au fost compensate prin nota de compensare depusă, arată că suma de 465 lei ce face obiectul Deciziei referitoare la obligațiile accesorii nr.12091/08.01.2008, contestată în prezenta speța, reprezintă majorări de întârziere pentru perioada 31.12.2006-31.12.2007, calculate la debitul restant în sumă de 1.279 lei reprezentând plați anticipate cu titlu de impozit stabilite prin deciziile de impunere pentru plați anticipate cu titlu de impozit privind venitul din activități independente-comerciale și profesii libere.
Prin sentința civilă nr. 894/PI/CA/11.11.2009, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâtele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T și în consecință a dispus anularea Deciziei nr.12091 din o8.01.2008 emisă de Administrația Finanțelor Publice T, anularea Deciziei nr. 1031/86 din 27.03.2009 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice T, și a respins în rest contestația, obligând pârâtele în solidar la plata sumei de 1.040 lei cheltuieli de judecată față de reclamanta.
În motivarea soluției pronunțate, prima instanță a reținut următoarele:
La data de 17.09.2008 Administrația Finanțelor Publice T i-a comunicat reclamantei Decizia nr.12091 din 08.01.2008 referitoare la obligațiile de plată accesorii prin care s-a stabilit în sarcina sa o creanță bugetară în valoare totală de 465 lei, reprezentând majorări de întârziere calculate în perioada 31.12.2006 - 31.12.2007.
În perioada 1998 - 2000, reclamanta a desfășurat activitatea de intermediere/încheieri de contracte de asigurare activitate desfășurată în baza Autorizației nr.10365 din 28.07.1998, pentru această activitate plătind un impozit estimat, iar începând cu anul 2001, datorită încetării acestei activități libere nu mai plătit impozit.
Ulterior reclamanta a fost supusă unui control fiscal, efectuat în data de 14.04.2004 la sediul reclamantei și a cuprins perioada 2000-2001-2002-2003-2004 la zi.
Cu această ocazie s-a constat faptul că impozitul datorat pe activitățile desfășurate în anul 2000 fost achitat, iar pentru perioada 2001 -2004 nu datorează impozit pe venit întrucât nu a desfășurat nici o activitate liberă sau comercială supusă globalizării.
Aceste mențiuni au fost consemnate într-un proces verbal la data de 23.04.2004, iar ca urmare faptului că la data controlului Registrul Jurnal de . și Plăți al reclamantei nu a fost înregistrat la organul fiscal i s-a întocmit Procesul verbal de contravenție nr. - din 21.05.2004 prin care i s-a aplicat o amendă contravențională în valoare de 1.000.000 lei sumă pe care achitat-o cu foaia de vărsământ nr. - din 18.06.2004.
Din conținutul înscrisului înregistrat la pârâta 1 sub nr. 58618 din 08.10.2008, comunicat la data de 06.07.2009, identificat sub formă de "Notă privind compensarea impozitelor și taxelor vărsate în plus la bugetul de stat" rezultă că reclamanta a plătit în plus la bugetul de stat suma de 626.00 lei, iar prin referatul nr. 58618 din 11.09.2008 s-a aprobat compensarea veniturilor încasate în plus cu obligații scadente și neachitate de către reclamantă.
În speță, creanța cuprinsă în actul fiscal contestat reprezintă deciziile de calcul accesorii enumerate în titlul executoriu contestat. Având în vedere că deciziile de impunere pentru plăți anticipate și deciziile de calcul accesorii respective reprezintă acte administrative fiscale în sensul prevăzut de art.41 din nr.OG92/2003 republicata: "În înțelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent aplicarea legislației privind stabilirea modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale."
Privitor la aceste decizii, potrivit art. 107 din Hot 1050/2004 privind NM de aplicare a OG 92/2003: "Titlul de creanță este actul prin care, potrivit legii, se stabilește și se individualizează obligația de plată privind creanțele fiscale, întocmit de organele competente sau de alte persoane îndreptățite potrivit legii.
Potrivit prevederilor art. 141 alin. 2 din OG nr. 92/2003 titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța este scadentă prin expirarea termenului de plată.
Aceste prevederi legale trebuiesc interpretate în acord cu dispozițiile art. 144 din OG nr. 92/2003 care arată expres că în toate actele de executare silită trebuie să se indice titlul executoriu, natura și cuantumul debitului ce face obiectul executării.
Instanța a considerat că, așa cum s-au emis actele de executare silită împotriva debitorului bugetar, nu rezultă cu claritate de ce s-a reținut în sarcina sa obligația plății sumei de 465 lei. Deși intimata susține că această sumă reprezintă accesorii pentru impozitul pe venitul din profesii liberale nu depune nicio dovadă în acest sens, din cuprinsul deciziilor de impunere referitoare la calculul accesoriilor nu rezultă pentru care anume creanță restantă au fost calculate, din ce an, astfel că instanța a constatat că au fost încălcate prevederile legale din capitolul privind executarea silită a creanțelor bugetare, respectiv prevederile art. 141 alin. 4 în sensul că nu rezultă cuantumul clar și natura sumelor datorate și neachitate, precum și ale art. 145 alin. 2 din OG nr. 92/2003.
Stabilirea impozitelor, taxelor și contribuțiilor datorate bugetului general consolidat se face prin decizie sau declarație fiscală, așa cum prevede art. 85 alin. 1 din OG nr. 92/2003.
Potrivit prevederilor art.88, deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii sunt asimilate deciziilor de impunere, iar potrivit alin. 3 din art. 110 din OG nr. 92/2003 constituie titlu de creanță.
Însă, raportat la dispozițiile art. 172-174 din OG nr. 92/2003 coroborate cu prevederile art. 141, art. 145 din OG nr. 92/2003 și pct. 136.1. din HG nr. 1050/2004, acțiunea reclamantei a fost găsită întemeiată
Or, deșii lumina textelor arătate mai sus e clară, pârâta nu a adus la cunoștința reclamantei un posibil debit principal restant, mulțumindu-se să aștepte trecerea anilor pentru calcularea majorărilor și acestea inserate într-un conținut îndoielnic (neclar cuantumul și natura lor), ceea ce este inacceptabil într-un stat de drept.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat recurs pârâtele recurente Administrația Finanțelor Publice T și Direcția Generală a Finanțelor Publice
În motivare se arată că sentința atacată este netemeinică și nelegală întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă).
D-na figurează în evidențele T cu venituri obținute din intermedieri contracte de asigurare obținute în baza autorizației de funcționare nr. 10.365/1998.
Deoarece reclamanta nu și-a achitat în termen obligațiile fiscale, organul fiscal a procedat la calculul accesoriilor prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 12.091/08.01.2008, în sumă de 465 lei, decizie contestată de reclamantă.
Prin cererea înregistrată la. T, reclamanta solicită efectuarea unui control fiscal în vederea încetării activității și predării autorizației.
În urma încheierii procesului verbal din data de 23.04.2004, înregistrat la. T sub nr. 7.282/26.04.2004, s-a sistat activitatea independentă a reclamantei si s-au recalculat deciziile de impunere anule pe anii 2000, 2001, 2002 si 2003 astfel:
- pentru anul 2000 fost emisă decizia de impunere anuală nr. -/23.08.2001 având ca rezultat o diferența de impozit stabilită în sarcina reclamantei de 645 lei iar ulterior s-a emis o nouă decizie de impunere pe anul 2000 cu nr. -/23.04.2004 având ca rezultat o diferență de impozit stabilită în sarcina reclamantei de 358 lei deoarece nu a fost luat în considerare impozitul anticipat;
- pentru anul 2001 fost emisă decizia de impunere anuală nr. -/24.09.2002 având ca rezultat o diferență de impozit stabilită în minus în sumă de 323 lei iar ulterior se emite o noua decizie de impunere pe anul 2001 cu nr. -/15.04.2004 având ca rezultat o diferență de impozit stabilită în minus în sumă de 516 lei cu venitul net impozabil zero;
- pentru anul 2002 fost emisă decizia de impunere anuală nr. -/15.08.2003 având ca rezultat o diferență de impozit stabilită în minus în sumă de 384 lei iar ulterior s-a emis o nouă decizie de impunere pe anul 2002 cu nr. -/15.04.2004 având ca rezultat o diferență de impozit stabilită în minus în sumă de 467 lei cu venitul net impozabil zero;
- pentru anul 2003 fost emisă decizia de impunere anuală nr. -/15.09.2004 având ca rezultat o diferență de impozit stabilită în minus în sumă de 450 lei la venitul net de zero lei.
În conformitate cu prevederile art. 63 alin 1 si 2 din nr.OG 73/1999 coroborate cu prevederile art. 66 alin. 1 si 2 din nr.OG 7/2001 privind impozitul pe venit, reclamanta avea obligația achitării plaților anticipate cu titlu de impozit pentru perioada anilor 2000 - 2003.
Majorările de întârziere stabilite prin decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 12.091/08.01.2008, în sumă de 465 lei, sunt calculate la debitul restant privind impozitul pe venit așa cum prevede art. 120 alin. 6 din nr.OG 92/2003 actualizată, privind Codul d e procedura fiscala.
Recurenta mai arată că, prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 12.091/08.01.2008 organul fiscal a calculat majorări de întârziere în sumă de 465 lei pentru neachitarea la termen a debitelor.
Aplicarea de majorări de întârziere pentru neplata la termen a obligațiilor fiscale către bugetul de stat reprezintă o măsura de sancționare instituită prin legea fiscală împotriva contribuabilului care nu își achită la timp obligațiile rezultate din impozite, taxe si contribuții, măsura fiind una accesorie, conform principiului de drept "accesorium sequitur principale".
Recurenta consideră că afirmația reclamantei referitoare la faptul ca nu datorează accesorii deoarece nu a desfășurat activitate nu are relevanță în susținerea cauzei, deoarece d-na și-a sistat activitatea ca urmare a controlului fiscal efectuat la data de 23.04.2004 iar organul fiscal până la acea dată a emis decizii de impunere care nu au fost achitate de reclamantă în termen.
Reclamanta susține că nu a desfășurat activitate începând cu anul 2001 dar nu a înștiințat organul fiscal în termen de 5 zile de la încetarea activității așa cum prevede art. 17 pct. 4 din Hotărârea nr. 54 din 16 ianuarie 2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 7/2001 privind impozitul pe venit:
De asemenea, reclamanta avea posibilitatea contestării deciziilor de impunere pentru plăți anticipate pentru perioada cât susține că nu a desfășurat activitate în termen de 30 de zile de la comunicare așa cum este prevăzut în dispozitivul deciziei.
Prin urmare, T, în mod legal prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr.12.091/08.01.2008 a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată în sumă de 465 lei, reprezentând majorări de întârziere.
Pârâta recurentă mai arată că instanța de fond în mod eronat a reținut faptul ca "în prezent, așa cum s-au emis actele de executare silită împotriva debitorului bugetar, nu rezultă cu claritate de ce s-a reținut în sarcina sa obligația plații sumei de 465 lei, astfel ca instanța constata că au fost încălcate prevederile legale din capitolul privind executarea silita a creanțelor bugetare".
Precizează că Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 12.091/08.01.2008, emisă de T este un act asimilat deciziei de impunere, prin urmare reprezintă act administrativ fiscale în sensul prevăzut de art. 41 din Nr.OG92/2003 republicată.
Având în vedere că prin prezenta acțiune se solicită anularea unor acte administrativ fiscale și nu se contestă acte emise în cadrul procedurii de executare silită a creanțelor bugetare, consideră că instanța de fond în mod greșit a reținut incidența în prezenta speță a dispozițiilor art. 172 - 174 din OG92/2003 coroborate cu prevederile art. 141 si art. 145 din același act normativ.
De asemenea consideră vădit neîntemeiată hotărârea instanței de fond cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.040 lei și solicită respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantei de obligare a T la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că Tar espectat întocmai prevederile legale în ceea ce privește emiterea Deciziei de calcul accesorii nr. 12091/08.01.2008.
În ceea ce privește o eventuală cerere de obligare a T la plata cheltuielilor de judecată în recurs solicită să fie respinsă ca neîntemeiată, pentru motivele la care a făcut referire.
Prin recursul formulat pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice solicită modificarea în parte a sentinței civile recurate în sensul respingerii acțiuni formulate de către reclamanta, ca netemeinica și nelegala și menținerea ca temeinică și legală a Deciziilor nr. 12091/08.01.2008 și 1031/86/27.03.2009 emise de către DGFP
În motivare se arată că reclamanta figurează în evidențele fiscale ale T cu venituri obținute din intermedieri contracte de asigurare obținute in baza autorizației de funcționare nr. 10365/1998.
Având în vedere faptul că aceasta nu și-a achitat până la termenul scadent obligațiile fiscale calculate în sarcina sa, consideră ca organele fiscale în mod corect și legal au procedat la emiterea Deciziei referitoare la obligațiile de plata accesorii nr.12091/08.01.2009, contra reținerilor făcute de către instanța de fond.
Astfel consideră greșită soluția instanței de fond în ceea ce privește admiterea acțiunii formulate de către reclamantă, motivat de faptul că nu rezultă cu claritate de ce s-a reținut de către organele fiscale în sarcina acesteia obligația achitări sumei de 465 lei reprezentând accesorii pentru impozitul pe venit ca urmare a desfășurării activității de profesii liberale, nefiind depusă nici o probă în acest sens.
Contrar reținerilor primei instanțe arată faptul că reclamanta a solicitat organelor fiscale din cadrul T efectuarea unui control fiscal motivat de faptul că urmează să-și înceteze activitatea desfășurată.
Apreciază că în conformitate cu prevederile art.63 al.1 si 2 din OG 73/1999 coroborat cu art.66 al.1-2 din OG 7/2001 privind impozitul pe venit, reclamanta avea obligația achitării plăților anticipate cu titlu de impozit pentru perioada anilor 2000-2003; majorările de întârziere stabilite prin decizia referitoare la obligațiile de plata accesorii nr.12091/08.01.2008 fiind calculate la debitul restant privind impozitul pe venit potrivii prevederilor art.120 al.6 din OG 92/2003.
Susține că nota de compensare pe care reclamanta a depus-o în susținerea acțiunii sale în data de 21.10.2009 la dosarul cauzei a avut ca obiect anularea impunerii pe anul 2003 și stingerea parțială a debitului restant pe anul 2001, dar nicidecum a debitului în sumă de 1.279 lei care a stat la baza emiterii Decizie referitoare la obligații accesorii nr.12091/08.01.2008 ce reprezintă majorările de întârziere pentru perioada 31.12.2006-31.12.2007.
Afirmațiile petentei nu au relevanță în cauză în ceea ce privește faptul ca nu a mai desfășurat activitate începând cu anul 2001, câtă vreme nu a înștiințat organul fiscal în termen de 5 zile de la încetarea activității așa cum prevede art. 17 pct.4 din Hotărârea nr.54/16.01.2003 pentru aprobarea NM de aplicare a OG 7/2001 privind impozitul pe venit.
In acest sens apreciază că organele fiscale urmare a soluționării contestației reclamantei în procedura administrativă prealabilă au reținut legal și întemeiat faptul că aceasta avea posibilitatea să conteste deciziile de impunere pentru plăți anticipate pentru perioada cât susține că nu a desfășurat activitate în termenul de 30 de zile de la comunicare.
Reclamanta intimată a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea în totalitate a dispozițiilor sentinței atacate, cu cheltuieli de judecată în sumă de 1785 lei reprezentând onorariu de avocat.
Controlul, arată reclamanta în motivare, s-a efectuat în data de 14.04.2004 la sediul reclamantei și a cuprins perioada 2000-2001-2002-2003-2004 la zi.
Cu această ocazie s-a constat faptul că impozitul datorat pe activitățile desfășurate în anul 2000 fost achitat, iar pentru perioada 2001 -2004 nu datorează nici un impozit pe venit întrucât nu a desfășurat nici o activitate liberă sau comercială supusă globalizării.
Aceste mențiuni au fost consemnate într-un proces verbal întocmit de către inspectorul fiscal lani la data de 23.04.2004.
Față de cele menționate consideră că este evident faptul că organul administrativ fiscal nu are împotriva sa nici o creanță fiscală datorată și neachitată.
Nici Administrația Finanțelor Publice T și nici Direcția Generală a Finanțelor Publice T nu au evidențiat nici o creanță fiscală emisă în sarcina reclamantei ci numai penalități de întârziere calculate într-o perioadă de timp fără a se preciza care este creanța fiscală neachitată la timp.
Arată de asemenea, faptul că atâta timp cât nu datorează nici o creanță bugetară nu pot fi obligată nici la plata unor majorări de întârziere.
Fiecare dintre cele două autorități administrative intimate face afirmații lipsite de suport juridic material, folosindu-se de sintagma "reclamanta figurează în evidențe cu creanțe." fără a preciza care este debitul neachitat, natura juridică a acestui debit și perioada în care acest debit trebuia achitat.
De asemenea arată faptul că autoritățile administrative pârâte se află în culpă procesuală evidentă datorită faptului că prin Referatul nr. 59618 din 11.09.2008 a scăzut și compensat toate datoriile stabilite în sarcina sa din evidențele fiscale tocmai datorită faptului că atâta timp cât nu este debit principal nu pot fi accesorii.
Față de cele menționate apreciază că cererile de recurs formulate sunt nefondate motiv pentru care solicită respingerea acestora.
Analizând recursurile prin prisma motivelor de recurs formulate cât și în conformitate cu dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că acestea sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Recurentele susțin, în esență, că accesoriile au fost calculate pentru un debit restant, pe care reclamanta nu l-ar fi achitat.
Aceste susțineri sunt însă contrazise de probatoriul administrat, respectiv de Nota de compensare (fila 83 dosar fond) prin care s-a reținut și împrejurarea că reclamantei i-au fost încasate în plus anumite sume de bani, operându-se compensarea cu suma de 626 lei apreciată ca fiind restantă.
Aceeași stare de fapt rezultă și din referatul încheiat la data de 11.09.2008 (fila 16 dosar recurs), în cuprinsul acestui referat făcându-se și precizarea că suma înregistrată ca restanță nu este datorată de contribuabil (paragraful 3 din referat).
Curtea nu reține susținerile recurentelor potrivit cărora diferența de impozit s-ar datora pe anul 2004, întrucât din conținutul referatului menționat rezultă că la începutul anului 2004 reclamanta nu mai desfășura activitatea impozabilă. Astfel, din același referat rezultă că s-a încheiat procesul verbal prin care s-a luat act de încetarea activității (v p. din 23.04.2004), recalculându-se debitele pe anii 2000 -2002 și constatându-se în urma aceastei recalculări că au fost achitate sume în plus de către reclamantă, ceea ce înseamnă că organele fiscale nu aveau posibilitatea de a impune accesorii la o sumă care nu e datorată.
Curtea apreciază de asemenea ca fiind pertinentă concluzia primei instanțe cu privire la atitudine autorităților fiscale, care nu au adus la cunoștința reclamantei un posibil debit principal restant, în pofida reținerilor favorabile reclamantei în procesul verbal încheiat în cursul anului 2004, mulțumindu-se să aștepte trecerea anilor pentru calcularea majorărilor și acestea inserate într-un conținut îndoielnic, fiind neclar atât cuantumul cât și natura lor, ceea ce este inacceptabil într-un stat de drept.
Pe cale de consecință, Curtea constată că instanța de fond realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, recursurile pârâtelor fiind apreciate ca fiind nefondate, așa încât conform art.312 alin 1 Cod procedură civilă acesta urmează a fi respinse ca atare.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art.274 alin 1 Cod procedură civilă, Curtea va obliga recurentele la plata cheltuielilor de judecată către intimată în cuantum de 1.785 lei reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de pârâtele recurente Administrația Finanțelor Publice T și Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 894/PI/CA/11.11.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată.
Obligă recurentele la plata cheltuielilor de judecată către intimată în cuantum de 1.785 lei reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red./08.09.2010
Tehnored./09.09.2010
Ex.2
Primă instanță: Tribunalul Timiș - judecător
Președinte:Maria Cornelia DascăluJudecători:Maria Cornelia Dascălu, Adina Pokker, Rodica
