Litigii curtea de conturi (legea nr.94/1992). Decizia 1529/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--03.06.2009
DECIZIA CIVILĂ NR. 1529
Ședința publicăm din 3 decembrie 2009
PREȘ: - -
JUDECĂTOR 1: Maria Belicariu Răzvan Pătru Diana Duma
JUDECĂTOR: - -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții recurenți G și Moșoarcă împotriva sentinței civile nr. 244/12.03.2009 pronunțată de Tribunalul Caraș-S în dosarul nr- în contradictoriu cu reclamantele intimate Comuna Română și Camera de Conturi Caraș-S, având ca obiect litigii Curtea de Conturi.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 19 noiembrie 2009, 26 noiembrie 2009 și apoi pentru astăzi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 38/14.10.2008, reclamanta Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi C - S - Direcția de Control Financiar Ulterior a sesizat această instanță în vederea stabilirii răspunderii civile a pârâților G și pentru prejudiciul cauzat bugetului local al Comunei Română în cuantum total de 47.123 lei.
Prin sentința civilă nr. 244 din 12.03.2009 s-a admis Încheierea de sesizare nr. 38/14.10.2008, pronunțată de reclamanta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI - CAMERA DE CONTURI C - S - DIRECȚIA DE CONTROL FINANCIAR ULTERIOR.
S-a constatat adus bugetului Comunei Română un prejudiciu total de 47.123 lei, pentru care răspund în solidar pârâții G și.
În motivarea hotărârii atacate se arată în esență ca in contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 650/27.02.2006la C-S, încheiat între Primăria comunei Română, în calitate de angajator,pe de o parte, și salariații ( funcționarii publici și personalul contractual) din cadrul aparatul propriu al autorității administrației publice locale, reprezentați de Sindicatul, s-a prevăzut la art. 10 acordarea către fiecare salariat a sumei de 300 lei net pe trimestru pentru achiziționarea de ținute, la art. 20- acordarea către salariați a sumei de 200 lei net lunar, "pentru menținerea sănătății, securității muncii și asigurarea protecției salarității" și pentru "refacerea capacității de muncă", iar la art. 27 - oferirea cu ocazia sărbătorilor de C și Paști de cadouri în cuantum de 150 lei.
Se retine ca contractul fost semnat din partea autorității publice locale de către primarul G, de către secretar și de către contabil, ei înșiși beneficiari ai drepturilor prevăzute în contractul/acord.
Tribunalul a apreciat că plățile efectuate în anul 2007, în baza art. 10,20,27 din contractul/acord colectiv de muncă, sunt nelegale, pentru următoarele considerente:
Contractul colectiv de muncă, încheiat între reprezentantul salariaților bugetari și angajatorul acestora are un regim juridic special, determinat atât de situația personalului bugetar, cât și de situația specială a veniturilor din care se face plata drepturilor salariale sau asimilate acestora. Astfel, cheltuielile necesare pentru personalul bugetar sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale. În acest sens sunt și dispozițiile art. 137 alin. 1 din Constituție, care prevăd că formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ - teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege. Ca atare, se impune ca și drepturile salariale sau drepturile asimilate acestora să fie stabilite prin lege, în limite precise, drepturi ce nu pot constitui obiect de negociere și care nu pot fi acordate/modificate prin convenții colective.
Instanța a reținut ca salarizarea funcționarilor publici pe anul 2007 este reglementată de OG nr. 6/2007, iar a personalului contractual de OUG nr. 24/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor art. 12 al 1 din Legea nr. 160/1996, contractele colective de munca se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Cum drepturile salariale ale personalului contractual din unitățile bugetare sunt stabilite prin dispoziții legale, nu se putea negocia de către părți acordarea sumei de 200 lei lunar, reprezentând drepturi "pentru menținerea sănătății, securității muncii și asigurarea protecției salarității", acordarea sumei de 300 lei pentru ținută și acordarea sumei de 150 lei, cadou de Paști.
În ceea ce îi privește funcționarii publici, potrivit dispozițiilor art. 72 al 1 din Legea nr. 188/1999,autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publici, care sa cuprindă numai măsuri referitoare la:
a) constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de munca;
b) sănătatea și securitatea în munca;
c) programul zilnic de lucru;
d) perfecționarea profesională;
e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale.
Așadar, nici funcționarii publici nu pot negocia prin acordurile încheiate clauze referitoare la acordarea de drepturi salariale, acestea fiind strict determinate de lege.
Instanța a reținut că pârâții au încălcat dispozițiile art. 14 al 2, 3 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, care prevăd următoarele:
(2) Cheltuielile bugetare au destinație precisa și limitată și sunt determinate de autorizările conținute în legi speciale și în legile bugetare anuale.
(3) Nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) și nici nu poate fi angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu exista baza legală pentru respectiva cheltuială.
Prin plata nelegală a acestor drepturi, tribunalul reține că s-a cauzat bugetului local un prejudiciu efectiv în sumă 47.123 lei, iar răspunderea juridică pentru producerea acestei pagube revine pârâților G și care au semnat contractul colectiv de muncă nu nerespectarea dispozițiilor legale mai sus enunțate și care au ordonat, respectiv avizat de plată sumele reprezentând drepturile de 200 lei lunar pentru refacerea capacității de muncă, de 300 lei trimestrial pentru achiziționarea de ținute și a sumelor reprezentând cadouri de Paști.
Consiliul Local a cuprins în buget a sumele necesare plății drepturilor prevăzute în contract. Aceasta nu acoperă, însă, nelegalitatea contractului încheiat și răspunderea pârâților pentru încheierea unui astfel de contract și pentru ordonarea, respectiv avizarea la plată a drepturilor prevăzute într-un astfel de contract. Consiliul local nu are nici o atribuție în ce privește stabilirea drepturilor de natură salarială ale funcționarilor publici și personalului contractual din cadrul unităților bugetare. Modul de salarizare a acestor categorii de personal este reglementat de OG 6/2007, OG nr. 9/2008, respectiv OUG nr.24/2000, OG nr. 10/2008.
Față de cele mai sus precizate, în baza dispozițiilor art. 71 alin. 2 din Legea nr. 94/1992, tribunalul a admis încheierea de sesizare a Curții de Conturi, a constatat că s-a adus bugetului com. Română un prejudiciu total de 47.123 lei, pentru care se fac răspunzători, în solidar, cei doi pârâți.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții recurenți G și Moșoarcă solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinț
Ei atacate și respingerea în totalitate a Încheierii de sesizare a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi Caraș-S prin exonerarea pârâților de la plata sumei de 47.123 lei.
În motivarea recursului se arată că instanța a reținut că plățile sunt nelegale deoarece s-au efectuat din bugetul local, dar fără hotărârea de Consiliu local. Motivarea instanței este fără susținere, având în vedere că sumele au fost prevăzute în bugetul pe anul 2007 aprobat prin hotărâre de consiliu local.
Această hotărâre a trecut de 2 "filtre" de control al legalității, respectiv cel al instituției prefectului și cel al Trezoreriei, fără a fi nici un fel de obecții la destinația și cuantumul sumelor.
În mod eronat prima instanță a reținut că sporurile care fac obiectul contractului colectiv de muncă și pentru care s-au efectuat plăți, respectgiv a sumei de 200 lei lunar pentru, menținerea sănătății, securității muncii și asigurarea protecției salarității", a sumei de 300 lei pentru ținută și a sumei de 150 lei primă de Paști sunt asimilate drepturilor salariale și nu pot fi negociate.
Aceste acorduri nu sunt asimilate drepturilor salariale nici pentru personalul contractual, nici pentru funcționarii publici.
Nu se face nici o referire la categoriile de drepturi acordate prin contractul colectiv de muncă, astfel că instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile legale invocate.
Prima instanță a motivat nelegalitatea acordării sporurilor pentru funcționarii publici pe prevederile art. 72 aliniatul 1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, deși acest articol este formulat tocmai în sensul acordării acestor sporuri, astfel încât sentința este dată cu interpretarea greșită a legii.
În mod eronat s-a apreciat ca nelegală încheierea contractului colectiv de muncă fără aprobarea sumelor prin hotărâre de consiliu distinctă, deși după cum a arătat au fost aprobate prin hotărârea de aprobare a bugetului local pe anul 2007.
Se constata ca această susținere este eronată din cel puțin două motive:
- în primul rând condițiile de legalitate ale încheierii contractelor colective de muncă se verifică prin raportarea la prevederile Legii nr. 130/1996, iar aceste condiții au fost respectate deoarece contractul a fost avizat de către DF. Caraș-
În al doilea rând este logic să se negocieze și încheie înainte contractele și pe baza acestora să se cuprindă sumele în buget. Dacă ar fi invers se pune întrebarea ce sume ar fi prevăzute și de ce ar mai fi necesară negocierea dacă angajatorul prevede o sumă globală de la care nu se abate?
S-a reținut ca contractele colective devin obligatorii atât față de părțile contractante, efectele lor se restrâng și față de alți subiecți de drept, fiind opozabile și față de autoritățile publice, inclusiv autoritățile judecătorești.
Se arata ca Tratatul internațional ratificat de către România și care face parte din dreptul intern, încălcate prin neacordarea drepturilor odată acordate este:
-Carta europeană a autonomiei locale ratificată de către România prin Legea nr. 199/1997 care prevede la art. 6 aliniatul 2 că "Statutul personalului autorităților administrației publice locale trebuie să permită o recrutare de calitate, fondată pe3 principii de merit și de competență; vor fi prevăzute în acest scop, condiții adecvate privind pregătirea, renumerarea și afirmarea profesională".
După cum se observă, această dispoziție convențională acordă un statut special angajaților din administrația publică locală, autoritățile și instituțiile publice din care fac parte având dreptul să stabilească în mod autonom și adecvat sistemul de salarizare, inclusiv anumite drepturi prin contractul colectiv de muncă. Față de cele precizate, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate datgă cu aplicarea greșită a legii și respingerea în totalitate a Încheierii de sesizare a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi Caraș-S cu exonerarea recurenților de la plata sumelor imputate.
Legal citați, intimații nu au formulat întâmpinare.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
Obiectul prezentei cauze în constituie solicitarea Curții de Conturi a României de stabilire a răspunderii civile a domnului - G primar al Comunei Română (județ C S) - și a doamnei - contabil la Primăria Română (județ C S).
Conform actului de sesizare a instanței de fond, Curtea de Conturi a României impută celor doi pârâți acordarea fără bază legală salariaților Primăriei Română a sumei de 25.600 lei reprezentând drepturi speciale pentru refacerea capacitații de munca, a sumei de 12.900 lei pentru procurare de ținuta, a sumei de 3.450 lei reprezentând cadouri cu ocazia sărbătorilor, totalizând o suma de 41.950 lei la care se adăuga foloasele nerealizate calculate sub forma dobânzii de refinantare in suma de 5.173 lei. Pârâții s-au apărat invocând reglementările din contractul colectiv de muncă încheiat între Primaria Română, in calitate de angajator, pe de o parte, și salariații (funcționarii publici și personalul contractual) din cadrul aparatul propriu al autorității administrației publice locale.
În concluzie, Curtea reține că pârâților li se impută acordarea ilicită a unor drepturi salariale unor salariați - funcționari publici și personal contractual din cadrul Primăriei Română.
1. Cadrul legal privind competențele Curții de Conturi:
Curtea reține că Legea nr. 94 din 8 septembrie 1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 282 din 29 aprilie 2009, în temeiul art. IV din Legea nr. 217/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 24 octombrie 2008, dându-se textelor o nouă numerotare.
La momentul sesizării instanței de fond, Legea nr. 94/1992 avea o altă numerotare și un conținut diferit. Astfel, Curtea reține că la momentul respectiv Legea nr. 94/1992 fusese republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 16 martie 2000, iar ulterior acestei republicări a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2001, care ulterior a fost respinsă prin Legea nr. 101/2002, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 101/2001, care ulterior a fost respinsă prin Legea nr. 100/2002, prin Legea nr. 77/200, prin Legea nr. 100/2002, prin Legea nr. 101/2002, prin Decizia Curții Constituționale nr. 463/2003, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2005, prin Legea nr. 200/2005, prin Legea nr. 311/2005 și prin Legea nr. 217/2008.
Curtea se va referi la această variantă a Legii nr. 94/1992 pentru a evalua cadrul legal al prezentei cauze, având în vedere că modificările ulterioare nu puteau retroactiva, față de dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituția României.
Conform art. 16 alin. 1 din Legea nr. 94/1992, "Curtea de Conturi exercită funcția de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, furnizând Parlamentului și, respectiv, unităților administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea și administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității".
Conform art. 29 alin. 1 din Legea nr. 94/1992, "Curtea de Conturi certifică acuratețea și veridicitatea datelor din conturile de execuție verificate".
Conform art. 31 alin. 3 din Legea nr. 94/1992, "n situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate".
Conform art. 31 alin. 4 din Legea nr. 94/1992, "în situațiile în care în rapoartele de audit se constată existența unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii penale, conducătorul departamentului sesizează organele în drept pentru asigurarea valorificării constatării și informează entitatea auditată".
Curtea subliniază dispoziția din art. 31 alin. 3 teza a doua din Legea nr. 94/1992, conform căreia "stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate".
2. Stabilirea cadrului procesual al prezentei cauze:
Curtea observă că Legea nr. 94/1992 nu cuprinde dispozițiile special privind sesizarea directă a instanțelor de către Curtea de Conturi, numai art. 1 alin. 4 din lege prevăzând că "litigiile rezultate din activitatea Curții de Conturi se soluționează de instanțele judecătorești specializate".
În raport cu dispozițiile legale citate anterior, Curtea reține că în prezenta cauză, Curtea de Conturi a sesizat instanțele de contencios administrativ în vederea stabilirii răspunderii civile delictuale ale unor persoane care se fac vinovate, conform opiniei organelor de control ale Curții de Conturi, de utilizarea nelegală a fondurilor alocate din bugetele locale.
În acest context, este de subliniat că sesizarea fost făcută de către Curtea de Conturi în calitate de organ de control, fără a fi necesar acordul unității pretins păgubite.
Curtea consideră însă că participarea unității pretins păgubite la acest litigiu este obligatorie, pentru considerentele ce vor fi indicate mai jos, ținând seama, în special, de necesitatea administrării tuturor probelor referitoare la atitudinea unității păgubite cu privire la recuperarea și limitarea prejudiciului imputat pârâților
Curtea consideră, în această privință că titudinea unității păgubite este esențială. În primul rând, în condițiile în care Curtea de Conturi a României sesizează instanța ca organ de control, aceasta nu se poate substitui unității păgubite în evaluarea prejudiciului.
Sub acest aspect, Curtea observă că dispozițiile legale care reglementează cadrul legal al unor astfel de litigii sunt deficitare, stabilind exclusiv posibilitatea Curții de Conturi a României de a sesiza organele competente să ia măsurile care se impun pentru recuperarea unor prejudicii aduse unor instituții care au făcut obiectul unui control al Curții de Conturi a României. Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi nu cuprinde nici o dispoziție referitoare la cadrul procesual al unor astfel de litigii și nici cu privire la calitatea procesuală a instituției păgubite.
În acest context, rezultă că o astfel de sesizare, atunci când este adresată unei instanțe, impune acesteia obligația de a constata existența unui raport obligațional între instituția păgubită și persoanele acuzate de producerea prejudiciului.
Or, existența și conținutul acestui raport juridic obligațional nu pot fi stabilite fără participarea la proces a unității păgubite - care are calitatea de creditor în acest raport juridic - și fără ca instanța să ia cunoștință despre atitudinea acesteia cu privire la pretinsa pagubă care i-a fost produsă. Curtea este conștientă că instanțele nu au posibilitatea introducerii în cauză a altor persoane decât cele chemate în judecată, însă nu aceasta este situația în cazul unei sesizări formulate de Curtea de Conturi. Într-un astfel de litigiu, Curtea de Conturi nu solicită obligarea pârâților la o prestație în favoarea sa, ci în favoarea unei terțe persoane (instituția pretins păgubită), dar fără a acționa în reprezentarea acesteia sau cu acordul ei. Legea dă dreptul Curții de Conturi a României să sesizeze organele competente, oricare ar fi voința instituției pretins păgubite.
Însă atunci când Curtea de Conturi a României sesizează o instanța de judecată pentru stabilirea răspunderii civile a unor persoane, principiul contradictorialității și acela al rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 129 alin. 5 Cod de Procedură Civilă, impun citarea și introducerea în cauză și a instituției pretins păgubite, având în vedere că raportul juridic dedus judecății are ca părți instituția pretins păgubită (în calitate de creditor) și persoanele cărora li se impută prejudiciul pricinuit acestei instituții (în calitate de debitori).
De altfel, posibilitatea punerii în discuție a introducerii în cauză a altor subiecte de drept este prevăzută de art. 161din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conform căruia "instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept".
În acest context, se impune și identificarea corectă a persoanei păgubite. În speță, Curtea constată că pârâților li se impută efectuarea unor plăți nelegale din bugetul Primăriei Română. Or, Curtea subliniază că primăria, ca aparat administrativ pus la dispoziția primarului, este o structură administrativă fără patrimoniu propriu, ale cărei resurse financiare sunt alocate prin hotărâri ale Consiliului Local din patrimoniul unității administrativ-teritoriale. Astfel, conform art. 77 din Legea nr. 215/2001, "primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale".
Curtea subliniază aici diferența dintre buget și patrimoniu, în condițiile în care primăria - ca orice structură administrativă a unității administrativ-teritoriale - beneficiază de un buget, în sensul că i se alocă anumite sume de bani în vederea desfășurării activității.
Cu toate că "are" un buget separat de al altor instituții, primăria nu are patrimoniu, întrucât titulara drepturilor și obligațiilor cu caracter patrimonial este unitatea administrativ-teritorială. Astfel, conform art. 21 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, "unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului d e înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii".
De altfel, Curtea observă că, din punct de vedere juridice, bugetul aparține tot unității administrativ-teritoriale, iar nu organelor sale deliberative sau executive, după cum rezultă din terminologia utilizată în Legea nr. 273 din 29 iunie 2006, privind finanțele publice locale care, în art. 1 alin. 2 litera a) la bugetele "locale ale comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor municipiului B, județelor și municipiului ", definind bugetul local, la art. 2 punctul 7 ca fiind "documentul prin care sunt prevăzute și aprobate în fiecare an veniturile și cheltuielile unităților administrativ-teritoriale." În raport cu aceste reglementări, Curtea constată că afirmația că primăria sau Consiliul Local ar avea un buget propriu este eronată, prin aceasta putându-se înțelege eventual că aceste autorități administrative au alocate anumite sume din bungetul unității administrativ-teritoriale în vederea îndeplinirii atribuțiilor legale.
Așadar, persoana păgubită este unitatea administrativ-teritorială în al cărei patrimoniu s-a înregistrat pretinsa pagubă pricinuită de pârâții debitori.
Prin urmare, în condițiile în care Curtea de Conturi a României invocă pricinuirea unui prejudiciu adus unei primării, se impune nu numai citarea primăriei respective, dar și a unității administrativ-teritoriale în patrimoniul căreia s-a înregistrat pretinsa pagubă.
Citarea unității administrativ-teritoriale și a primăriei se impun în vederea stabilirea poziției acestora față de sesizarea formulată de Curtea de Conturi a României și pentru stabilirea conținutului raportului juridic obligațional dedus judecății.
Curtea subliniază că necesitatea stabilirii pagubei implică și chestionarea persoanei pretins păgubire asupra cuantumului acestei pagube, asupra eventualelor daune suplimentar produse, în vederea verificării concordanței cu sesizarea Curții de Conturi a României.
În al doilea rând, în calitate de creditor, unitatea păgubită are interesul și posibilitatea de a proba existența acestei pagube, dar și modul în care a înțeles să acționeze în vederea evitării sau limitării acestei pagube.
În concluzie, Curtea reține necesitatea citării și participării la proces a unității pretins păgubite prin actele imputate pârâților.
Această soluție este determinată de considerentele generale de echitate, de contradictorialitatea procedurii judiciare și de specificul raporturilor juridice deduse judecății.
În privința temeiului legal acestei concluzii, Curtea constată caracterul similar al sesizării Curții de Conturi a României cu acela al unei sesizări formulate de Avocatul Poporului în condițiile art. 1 alineat 3 teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, text conform căruia"Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate".Ca și în ipoteza citată, Curtea de Conturi este învestită cu realizarea unui control legal și are posibilitatea sesizării organelor competente să dispună măsurile pe care Curtea de Conturi le consideră necesare în vederea restabilirii legalității. Diferența dintre cele două ipoteze rezidă în posibilitatea Curții de Conturi de a sesiza instanțele de judecată și în cazul în care instituția păgubită nu este de acord cu această sesizare. însă lipsa acestui acord nu poate avea semnificația dezinteresării acestei instituții în raport cu rezultatul sau derularea procesului astfel declanșat la sesizarea Curții de Conturi.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reține necesitatea citării în prezenta cauză și a unității administrativ-teritoriale, în calitate de persoană păgubită, sub acest aspect, hotărârea instanței de fond fiind nelegală.
Cu privire la condițiile legale ale tragerii la răspundere patrimonială a persoanelor vinovate de producerea pagubei, Curtea subliniază că acestea diferă în funcție de calitate persoanei vinovate.
În prezenta cauză Curtea de Conturi a solicitat tragerea la răspundere patrimonială a unui primar și a unui funcționar public, referent contabil la Primăria Română.
De aceea, se impune evaluarea condițiilor în care poate fi stabilită răspunderea patrimonială a acestor persoane.
Cu privire la răspunderea civilă a funcționarilor publici, Curtea reține că Statutul funcționarilor publici este reglementat prin lege specială, respectiv prin Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici. Curtea subliniază că Legea nr. 188/1999 este o lege organică, conform art. 73 alin. 3 litera j) din Constituția României.
Caracterul special al acestei legi în materia statutului funcționarilor publici implică obligația respectării acesteia în cazul în care este vorba despre atragerea răspunderii civile a unui funcționar public, cum este cazul pârâtei în prezenta cauză.
În privința reglementărilor speciale din Legea nr. 188/1999, Curtea precizează că, potrivit art. 84 din această lege, " răspunderea civilă a funcționarului public se angajează:
a) pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează;
b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile".
În privința modalităților concrete de reparare a prejudiciului în astfel de situații, art. 85 din Legea nr. 188/1999 are următorul conținut:
(1) "Repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în situațiile prevăzute la art. 84 lit. a) și b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situația prevăzută la lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.
(2) Împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ.
(3) Dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei".
În raport cu dispozițiile art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 Curtea constată că pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează funcționarul public respectiv, repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare.
Această situație se regăsește și în prezenta cauză, în cazul doamnei, referent contabil ca Primăria Română. Această pârâtă are calitatea de funcționar public și în prezent, astfel încât sesizarea instanței de contencios administrativ pentru stabilirea directă a răspunderii civile a unui funcționar public în exercițiu este inadmisibilă. Competența de recuperare a prejudiciului în astfel de cazuri revine conducătorul autorității sau instituției publice, iar instanțele de contencios administrativ sunt competente să verifice numai legalitatea ordinului sau deciziei de imputare emisă în aceste condiții.
Este lipsit de relevanță faptul că termenul prevăzut de art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 ar fi depășit, întrucât în astfel de ipoteze s-ar impune și atragerea răspunderii civile a conducătorului unității, în măsura în care se constată vinovăția sa pentru omisiunea de a emite ordinul sau decizia de imputare în termenul de 30 de zile de la constatarea pagubei. Curtea constată, de altfel, că, potrivit art. 85 alin. 3 din Legea nr. 188/1999,dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.
Numai în cazul în care persoana în cauză nu ar mai avea calitatea de funcționar public la data sesizării, respectiv la data finalizării raportului de control, ar fi posibilă sesizarea directă a instanței de contencios administrativ pentru stabilirea răspunderii civile a persoanei considerate răspunzătoare.
Pentru aceste motive, Curtea reține inadmisibilitatea stabilirii răspunderii civile a funcționarilor publici direct de către instanțele de contencios administrativ la sesizarea Curții de Conturi.
Cu privire la răspunderea civilă a primarului, Curtea constată că nici Legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali și nici Legea administrației publice locale nr. 215/2001 nu cuprind dispoziții speciale.
Conform art. 55 din Legea nr. 393 din 28 septembrie 2004, privind Statutul aleșilor locali, (lege care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 912 din 7 octombrie 2004, fiind ulterior modificată prin Legea nr. 216/2005; prin Legea nr. 249/2006, prin Legea nr. 286/2006; prin Decizia Curții Constituționale nr. 61/2007; prin Legea nr. 144/2007 și prin Legea nr. 35/2008), " aleșii locali răspund, în condițiile legii, administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin".
De asemenea, potrivit art. 128 din Legea administrației publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001 (lege republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, fiind modificată după republicare prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2008; prin Legea nr. 35/2008, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2008, prin Legea nr. 131/2008, prin Ordonanța de Urgență nr. 105/2009 și prin Legea nr. 375/2009), " consilierii locali sau județeni, după caz, primarii, viceprimarii, primarul general al municipiului B, primarii și viceprimarii subdiviziunilor administrativ-teritoriale, președinții și vicepreședinții consiliilor județene, secretarii unităților administrativ-teritoriale și personalul din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al consiliului județean, răspund, după caz, contravențional, administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin, în condițiile legii".
În acest condiții, pentru pagubele produse în exercitarea mandatului de primar, acesta răspunde în condițiile prevăzute de dreptul comun, respectiv în condițiile prevăzute de art. 998 și următoarele Cod civil, referitoare la răspunderea civilă delictuală.
Conform art. 998 Cod civil, "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara".
Potrivit art. 999 Cod civil, "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa".
În raport cu această reglementare legală și în conformitate cu literatura juridică de specialitate, Curtea reține că pentru stabilirea răspunderii civile delictuale este necesară îndeplinirea a patru condiții.
săvârșirea unei fapte ilicite;
producerea unui prejudiciu;
stabilirea legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, și
vinovăția persoanei care a săvârșit fapta ilicită.
Cu privire la fapta ilicită, Curtea reține că ilicitatea unei fapte presupune săvârșirea acesteia cu încălcarea unei norme juridice.
În speță, Curtea constată că pârâții - având calitatea de primar și, respectiv, de referent contabil - au dispus acordarea unor drepturi salariale în afara prevederilor legale, în baza contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
Cu privire la legalitatea acordării acestor drepturi salariale, Curtea își însușește opinia instanței de fond, considerând-o temeinic argumentată.
Cu privire la legalitatea acordării drepturilor prevăzute de contractul colectiv de muncă:
Astfel, cu privire la plățile efectuate în anul 2007, în baza contractului/acord colectiv de muncă, Curtea le consideră nelegale, pentru următoarele considerente:
Curtea constata ca contractul colectiv de munca s-a prevăzut la art. 10 acordarea către fiecare salariat a sumei de 300 lei net pe trimestru pentru achiziționarea de ținute, la art. 20- acordarea către salariați a sumei de 200 lei net lunar, "pentru menținerea sănătății, securității muncii și asigurarea protecției salarității" și pentru "refacerea capacității de muncă", iar la art. 27 - oferirea cu ocazia sărbătorilor de C și Paști de cadouri în cuantum de 150 lei.
Contractul colectiv de muncă, încheiat între reprezentantul salariaților bugetari și angajatorul acestora are un regim juridic special, determinat atât de situația personalului bugetar, cât și de situația specială a veniturilor din care se face plata drepturilor salariale sau asimilate acestora. Astfel, cheltuielile necesare pentru personalul bugetar sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale. În acest sens sunt și dispozițiile art. 137 alin. 1 din Constituție, care prevăd că formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege.
Ca atare, se impune ca și drepturile salariale sau drepturile asimilate acestora să fie stabilite prin lege, în limite precise, drepturi ce nu pot constitui obiect de negociere și care nu pot fi acordate/modificate prin convenții colective.
În acest sens, salarizarea funcționarilor publici pe anul 2007 este reglementată de Ordonanța Guvernului nr. 6/2007, iar a personalului contractual de Ordonanța de Urgență nr. 24/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor art. 12 al 1 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Cum drepturile salariale ale personalului contractual din unitățile bugetare sunt stabilite prin dispoziții legale, nu se putea negocia de către părți acordarea sumei de 200 lei lunar, reprezentând drepturi "pentru menținerea sănătății, securității muncii și asigurarea protecției salarității".
În ceea ce îi privește funcționarii publici, potrivit dispozițiilor art. 72 al. 1 din Legea nr. 188/1999,autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publici, care să cuprindă numai măsuri referitoare la:
a) constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de munca;
b) sănătatea și securitatea în munca;
c) programul zilnic de lucru;
d) perfecționarea profesională;
e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale.
Așadar, nici funcționarii publici nu pot negocia prin acordurile încheiate clauze referitoare la acordarea de drepturi salariale, acestea fiind strict determinate de lege.
Susținerea pârâților, cum că drepturile acordate nu sunt de natură salarială, este nefondată, având în vedere că sumele au caracter de continuitate, fiind acordate lunar și nu se circumscriu măsurilor de protecție a sănătății și securității în muncă la care se referă art. 72 din Legea nr. 188/1999.
Faptul că nu există sesizarea Direcției de Muncă Solidaritate Socială și Familie cu privire la nelegalitatea unor clauze ale contractului colectiv de muncă nu este de natură să înlăture această concluzie. Conform art. 27 alineat 1 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, "la înregistrarea contractelor colective de muncă, Ministerul Muncii și Protecției Sociale sau, după caz, direcțiile generale teritoriale de muncă și protecție socială vor verifica dacă acestea conțin clauze negociate cu nerespectarea dispozițiilor art. 8 ". Art. 27 alin.2 din aceeași lege prevede că "în cazul în care se constată că în contractele colective de muncă există asemenea clauze, Ministerul Muncii și Protecției Sociale sau, după caz, direcția generală teritorială de muncă și protecție socială are obligația să sesizeze acest fapt părților contractante".Din aceste reglementări nu rezultă că acest control de legalitate exercitat de Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie nu conduce nici la refuzul înregistrării contractului respectiv, nici la lipsirea lui de efecte, nici la sesizarea instanțelor judecătorești, iar nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate, conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 130/1996
Cu privire la prejudiciul pricinuit prin această faptă, constând în rezultatul vătămător adus patrimoniului unității administrativ-teritoriale, Curtea reține că fapta pârâților a condus la diminuarea patrimoniului Comunei Română respectiv a bugetului acesteia cu sumele acordate fără drept.
Caracterul cert și determinat al prejudiciului este incontestabil, pârâții necontestând efectuarea plăților către angajații Primăriei Română.
Curtea subliniază însă că, în afara caracterului cert al prejudiciului, pentru repararea prejudiciului se mai impune și întrunirea condiției ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă, iar cu referire la această condiție se impune determinarea împrejurării dacă există posibilitatea recuperării prejudiciului de la persoanele care au beneficiat de sumele acordate de pârâți fără drept.
Curtea reamintește că pârâților li se impută acordarea ilicită a unor drepturi salariale unor salariați - funcționari publici și personal contractual din cadrul Primăriei Română.
Sumele constituind prejudiciul adus Primăriei Română au fost acordate, așadar, unor terțe persoane, respectiv angajaților acestei unități. Curtea reține, astfel, că pârâții nu și-au însușit aceste sume și nici nu le-au utilizat în interes personal ci doar au dispus acordarea lor fără drept.
Or, în acest context, Curtea constată posibilitatea recuperării acestui prejudiciu chiar de către unitatea păgubită de la persoanele care au beneficiat de aceste drepturi salariale fără drept.
Astfel, în privința salariaților care au calitatea de personal contractual din cadrul Primăriei Română, Curtea precizează că art. 272 și 273 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 reglementează posibilitatea recuperării prejudiciului produs prin încasarea fără drept a unor sume de bani prin reținerea din drepturile salariale cuvenite respectivelor pentru viitor.
Astfel, art. 272 din Codul muncii are următorul conținut:
(1)"Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
(2) Dacă salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau și care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă acestuia i s-au prestat servicii la care nu era îndreptățit, este obligat să suporte contravaloarea lor. Contravaloarea bunurilor sau serviciilor în cauză se stabilește potrivit valorii acestora de la data plății".
Totodată, în privința modalității de recuperare, art. 273 din Codul muncii prevede următoarele:
(1) "Suma stabilită pentru acoperirea daunelor se reține în rate lunare din drepturile salariale care se cuvin persoanei în cauză din partea angajatorului la care este încadrată în muncă.
(2) Ratele nu pot fi mai mari de o treime din salariul lunar net, fără a putea depăși împreună cu celelalte rețineri pe care le-ar avea cel în cauză, J din salariul respectiv".
În raport cu aceste dispoziții legale, Curtea reține obligativitatea restituirii de către salariat a sumei pe care a încasat-o de la angajator fără a fi datorată conform legii. Această procedură de recuperare a prejudiciului este posibilă numai în măsura în care salariatul care a încasat sumele respective este în continuare angajatul unității păgubite, în caz contrar existând posibilitatea acționării în justiție a acestor persoane pe calea dreptului comun.
În privința reglementărilor aplicabile funcționarilor publici, Curtea le-a indicat la punctul 3.1 din prezentele considerente, respectiv ca fiind art. 84 și 85 din Legea nr. 188/1999.
Or, în prezenta cauză Curtea reține că nu s-a probat imposibilitatea recuperării prejudiciului de la persoanele care au încasat aceste sume de bani fără drept. De asemenea, în lipsa precizărilor oferite de unitatea păgubită, Curtea nu are nici un indiciu cu privire la demersurile făcute în acest sens de unitatea păgubită.
Curtea subliniază, în acest context, că pretenția acoperiri unui prejudiciu se află în strânsă legătură cu diligențele făcute de persoana păgubită în vederea recuperării și limitării prejudiciului care i-a fost pricinuit.
Curtea amintește aici concluziile exprimate de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în paragrafele nr. 84 și 85 din Hotărârea din 5 martie 1996, dată în cauzele conexate C-46/93 si C-48/93, având ca obiect doua cereri adresate Curții, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de către (C-46/93) si de către Court of Justice, Bench, al Court (C-48/93) pentru obținerea, în litigiile pendinte în fața acestor instanțe între du pcheur SA și, și între Queen și Secretary of for Transport ex parte:. concluzii conform cărora "trebuie precizat, în special, că, în vederea determinării prejudiciului pentru care este acordata despăgubirea,instanța națională poate verifica daca persoana vătămată a făcut dovada unei diligente rezonabile pentru a evita prejudiciul sau pentru a-i limita întindereași, mai ales, dacă aceasta a utilizat în timp util toate caile legale care i-au stat la dispoziție.
85. Într-adevăr, conform unui principiu general comun sistemelor juridice ale statelor membre,persoana vătămată, cu riscul de a suporta ea însăși prejudiciul respectiv, trebuie sa facă dovada unei diligente rezonabile pentru a limita întinderea prejudiciului(Hotărârea din 19 mai 1992, împotriva Consiliului si Comisiei, C-104/89 si C-37/90,. I p. -3061, considerentul 33)".
Curtea consideră pertinente aceste observații, pe care considerente de echitate le impun și în prezenta cauză.
Curtea subliniază din nou dispoziția din art. 31 alin. 3 teza a doua din Legea nr. 94/1992, conform căreia "stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate".
De aceea, Curtea consideră că recuperarea prejudiciului pricinuit Primăriei prin plățile nelegale avizate și dispuse de pârâți este condiționată de probarea diligențelor depuse de această instituție în vederea recuperării sumelor plătite fără drept de la salariații care le-au încasat.
Din acest punct de vedere, Curtea consideră necesară administrarea tuturor mijloacelor de probă care să evidențieze atitudinea concretă a unității administrativ-teritoriale și a Primăriei Română cu privire la recuperarea prejudiciului sau la limitarea acestuia.
Curtea consideră în contradicție cu orice spirit de echitate recuperarea prejudiciului exclusiv de la pârâți, în condițiile în care persoana păgubită avea posibilitatea utilizării unor mijloace legale - indicate anterior - care permit recuperarea prejudiciului de la persoanele angajate ale Primăriei Română.
De altfel, conform art. 1281din Legea nr. 94/1992 din varianta în vigoare la momentul sesizării instanței de fond prevedea că"nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii și a neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani".Aceeași infracțiune este incriminată de art. 64 din Legea nr. 94/1992 în republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 282 din 29 aprilie 2009. Această reglementare atestă caracterul penal al unei astfel de atitudini din partea autorității publice păgubite, pe care legiuitorul a înțeles să o considere ca o formă gravă de abatere de la legalitate.
Cu privire la stabilirea legăturii de cauzalitateîntre fapta ilicită și prejudiciul produs, Curtea constată că această legătură ca necontestată de părți. Sumele plătite din bugetul unității administrativ-teritoriale salariaților Primăriei Română, cu acordul pârâților, atestă că diminuarea patrimoniului unității administrativ-teritoriale a fost determinată de aceste plăți.
Sub acest aspect, Curtea reține că prezenta cauză nu a pus vreo problemă în privința dovedirii raportului de cauzalitate între fapta imputată pârâților și prejudiciul adus unității administrativ-teritoriale.
Cu privire la vinovăția pârâților, Curtea subliniază că această condiție necesară stabilirii răspunderii civile delictuale a acestora presupune stabilirea atitudinii psihice a făptuitorilor față de fapta ilicită. Vinovăția presupune, astfel, că autorul faptei realizează caracterul ilicit al faptei sau ar trebui să aibă reprezentarea acestui caracter ilicit al faptei și urmărește sau acceptă consecințele acesteia.
În concret, vinovăția presupune posibilitatea pârâților de a-și da seama de caracterul ilicit al acordării sumelor în litigiu și acceptarea riscului săvârșirii acestei fapte.
Stabilirea eventualei neglijențe a pârâților în aprecierea urmărilor ilicite ale faptei comise impun evaluarea mai multor factori.
Fără îndoială că pârâții aveau obligația de a cunoaște dispozițiile legale referitoare la salarizarea personalului angajat. Curtea reține însă că acest cadru legal nu este întotdeauna unitar și clar. Promovarea a numeroase acte normative în acest domeniu, acte de forță juridică diferită, unele având caracter special și derogatoriu, pot constitui cauze credibile ale imposibilității determinării efectelor legale corecte ale acestor acte.
Curtea constată, în acest context, că Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie C S nu a sesizat caracterul nelegal al dispozițiilor art. 20 din contractul colectiv de muncă.
De asemenea, Consiliul Local al comunei Română a fost de acord cu alocarea sumelor de bani necesare plății acestor sporuri, iar la dosar nu sunt date din care să rezulte că Prefectul Județului C S ar fi contestat în instanță legalitatea acestei hotărâri a Consiliului Local al comunei Română.
Aceste aspecte nu înlătură responsabilitatea pârâților, însă Curtea nu poate ignora că și alte autorități publice care aveau posibilitatea sesizării nelegalității acordării acestor drepturi salariale nu au acționat în temeiul competențelor care le-au fost atribuite.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea apreciază că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 3041Cod de Procedură Civilă, hotărârea recurată fiind dată ca urmare a omisiunii citării unității administrativ-teritoriale, în calitate de persoană păgubită.
De asemenea, Curtea a reținut necesitatea administrării tuturor probelor privind acțiunile legale întreprinse de organele unității administrativ-teritoriale în vederea recuperării prejudiciului de la salariații căror a le-au fost plătite sumele care constituie prejudiciul imputat pârâților.
Ținând seama de dispozițiile art. 312 alin. 3 teza I Cod de Procedură Civilă, conform cărora "modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi", Curtea - apreciind că recursul este întemeiat pentru considerentele expuse mai sus - îl va admite, va dispune casarea sentinței civile nr. 244/12.03.2009, pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-, și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea administrării probelor indicate anterior.
Instanța de rejudecare va dispune citarea atât a Primăriei Română, cât și a unității administrativ-teritoriale - Comuna Română.
Instanța de rejudecare va pune în vedere acestor entități, în condițiile art. 13 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, să precizeze ce măsuri au dispus în vederea recuperării prejudiciului de la salariații cărora pârâții le-au avizat plata sumelor în litigiu, conform art. 272 și 273 din Codul muncii - în cazul personalului contractual și, respectiv, conform art. 84 și 85 din Legea nr. 188/1999 - în cazul funcționarilor publici.
În măsura în care o parte din persoanele cărora le-au fost acordate aceste sume nu mai sunt angajați ai Primăriei Română, instanța de rejudecare va pune în vedere acestor entități să indice nominal acele persoane și sumele care le-au fost acordate, și să precizeze data de la care acestora le-a încetat raportul de muncă sau raportul de serviciu, în raport cu această dată stabilindu-se dacă Primăria Română și Comuna Română aveau posibilitatea recuperării prejudiciului de la aceste persoane prin căile legale indicate anterior, respectiv conform art. 272 și 273 din Codul muncii și art. 84 și 85 din Legea nr. 188/1999.
În privința pârâtei, întrucât Curtea a reținut că inadmisibilitatea sesizării directe a instanței de judecată, nu este posibilă stabilirea tragerii acesteia la răspundere civilă în prezenta cauză, ci numai ca urmare a procedurii prevăzute de art. 84 și 85 din Legea nr. 188/1999, respectiv în cazul contestării în justiție a eventualei decizii de imputare emise în acest sens
În privința pârâtului G, răspunderea acestuia nu poate fi stabilită numai cu privire la sumele în privința cărora instanța de fond va stabili imposibilitatea recuperării lor de către persoana păgubită de la persoanele cărora le-au fost plătite. În privința răspunderii acestui pârât, Curtea reamintește dispoziția din art. 31 alin. 3 teza a doua din Legea nr. 94/1992, conform căreia "stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate".Față de această reglementare, răspunderea civilă a pârâtului are un caracter subsidiar, respectiv numai pentru sumele în privința cărora persoana păgubită probează că, în mod obiectiv, nu a putut să le recupereze de la persoanele care le-au încasat în condițiile prevăzute de art. 272 și 273 din Codul muncii și art. 84 și 85 din Legea nr. 188/1999. Curtea nu exclude, ca în măsura în care domnul G are în continuare calitatea de primar, răspunderea domniei sale să fie atrasă pe considerentul omisiunii de a lua toate măsurile impuse pentru recuperarea acestor sume de la angajații Primăriei Română însă această răspundere nu formează obiectul prezentei cauze, în care Curtea de Conturi a imputat acestuia că, în calitate de ordonator principal de credite, a dispus plata sumelor respective către angajații Primăriei Română.
PENTRU ACESTE M OTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții G și în contradictoriu cu intimații CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI - CAMERA DE CONTURI C-S - DIRECȚIA DE CONTROL FINANCIAR ULTERIOR și COMUNE ROMÂNĂ împotriva sentinței civile nr. 244/12.03.2009 pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 3 decembrie 2009.
PREȘF. JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./23.12.2009
Tehnodact /2 ex./23.12.2009
Prima instanță: Tribunalul C-S
Judecător
Președinte:Maria Belicariu Răzvan Pătru Diana DumaJudecători:Maria Belicariu Răzvan Pătru Diana Duma
