Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 104/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 104
Ședința publică de la 19 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gabriela Carneluti
JUDECĂTOR 2: Daniela Vijloi
JUDECĂTOR 3: Laura Mariana
Grefier
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în nume propriu și în numele și pentru DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G împotriva sentinței nr.1592 din 27 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat pentru intimatele reclamante, -, lipsind recurenții pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, apreciindu-se dosarul în stare de soluționare, s-a acordat cuvântul asupra recursului.
Avocat pentru intimatele reclamante, -, solicită respingerea recursului fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului de fața, deliberand, constata urmatoarele:
Tribunalul Gorj, prin sentința nr.1592 din 27 mai 2009 admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, -, - în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Au fost obligați pârâții la plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare începând cu data de 28.04.2006 și în continuare până la încetarea raporturilor de serviciu.
S-a constatat prescrisă acțiunea pentru perioada 01.01.2004 - 27.04.2006.
Sumele de bani se vor plăti în continuare actualizat cu indicele de inflație.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, potrivit art.31 din Legea nr.188/1999, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul gradului.
Acordarea ultimelor două drepturi salariale, suplimentul postului și suplimentul gradului, a fost suspendată succesiv, după cum urmează: pentru anul 2005 prin art.44 din nr.OUG92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, iar pentru anul 2006 prin art.48 din nr.OG2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici.
Or, având în vedere faptul că ulterior, pentru anii 2007-2008 suspendarea prevăzută de aceste două acte normative nu a mai fost menținută, iar potrivit art.37 alin.3 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunțări, se reține de către instanță că dreptul la aceste sporuri subzistă, iar după încetarea suspendării el devine actual, suspendarea neavând efectul încetării acestor drepturi.
Așadar, neplata celor două sporuri fiind o situație temporară, la acest moment se impune acordarea acestora retroactiv.
Cu toate acestea, instanța constată că prin nici un act normativ ulterior Legii nr.188/1999 nu este reglementat mecanismul de stabilire a componentelor salariale suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Or, în aceste condiții de vid de reglementare, cuantificarea de către instanța de judecată în raport de diverse criterii obiective sau prin aplicarea unor principii ce țin de dreptul procesual, ar echivala unei adăugări la lege, ceea ce nu este permis, determinând crearea unor norme juridice pe cale judiciară sau aplicarea unor acte normative care nu sunt incidente în cauză.
Din modul în care este stabilită vocația funcționarilor publici la plata acestor suplimente bănești prin legea cadru rezultă fără echivoc faptul că legislativul a avut în vedere să lase în seama administrației, ce are ca activitate fundamentală organizarea executării și executarea în concret a legii, stabilirea criteriilor de cuantificare a acestor suplimente bănești.
Așa fiind, în lipsa unui act normativ emis sau adoptat de administrație, prin care să fie stabilit cuantumul celor două suplimente solicitate prin acțiune, orice determinare de către instanța de judecată a întinderii acestor drepturi ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României.
În același sens, pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 alin.(3) și art.27 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prin decizia nr.820 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr.537 din 16.07.2008, Curtea Constituțională a stabilit că "a conferi instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.(4) din Constituție, ca și prevederile art.61 alin.(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art.115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea dea realiza justiția - art.126 alin.(1) din Legea fundamentală -,adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective".
De asemenea, în raport de dispozițiile art. 117 alin.1 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarului public potrivit cu care ispozițiile acestui act normativ se completează cu prevederile legislației muncii, precum și în raport de dispozițiile art. 283 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, potrivit cu care ererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Cum, reclamanții solicită la data de 15.04.2009 plata unor drepturi salariale în legătură cu care dreptul la acțiune s-a născut la data de 27.04.2006 și anterior, s-a constatat prescris dreptul la acțiune pentru sumele de bani aferente perioadei 01.01.2004 - 27.04.2006.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în nume propriu și în numele și pentru DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea recursului, pârâtul a susținut că sunt incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art.304 pct. 4 și 9 Cod proc. civilă, prima instanță pronunțând o hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, sentința fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii.
S-a susținut, în ceea ce privește cuantificarea suplimentelor solicitate de reclamantă, că nu este posibilă negocierea individuală privind sporurile salariale, iar actul normativ care să prevadă un sistem unitar de salarizare a funcționarilor publici nu este în vigoare la această dată, astfel că solicitarea reclamantei ca instanțele judecătorești să reglementeze o omisiune legislativă ar echivala cu transformarea puterii judecătorești într-un legislator pozitiv, ceea ce contravine dispozițiilor art. 61 din Constituție.
S-a susținut că dreptul de creanță al reclamantului nu există, de fapt, și pe cale de consecință nu se poate spune că este îngrădit. Potrivit art.379 din Codul d e procedură civilă nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o datorie certă și lichidă, iar creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau este determinabilă, iar în cauză nu există prevederi legale în vigoare prin care să se dispună cu privire la întinderea dreptului.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului formulat, modificarea sentinței pronunțate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Examinând recursul formulate de pârât, Curtea îl găsește fondat, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamanții au calitatea de funcționari publici, fiind salarizați în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamanți în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanții sunt în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamanților privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamanți nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de Apel Craiova în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanții nu au făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâților.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1 civ.Cod Penal, va admite recursurile formulate de pârâți, va modifica sentința, în sensul că va respinge acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în nume propriu și în numele și pentru DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G împotriva sentinței nr.1592 din 27 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-.
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 19 Ianuarie 2010.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red.jud.-
Tehnored.
27 Ianuarie 2010
Jud.fond.
Președinte:Gabriela CarnelutiJudecători:Gabriela Carneluti, Daniela Vijloi, Laura Mariana
