Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 105/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 105
Ședința publică de la 19 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gabriela Carneluti
JUDECĂTOR 2: Daniela Vijloi
JUDECĂTOR 3: Laura Mariana
Grefier
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței nr.2017 din 16 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosar nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurentul reclamant și intimații pârâți CONSILIUL LOCAL, PRIMARUL COMUNEI.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, învederându-se cererea scrisă de la dosar prin ca4re se solicită judecarea cauzei în lipsă, potrivit art.242 CPC.
CURTEA:
Asupra recursului de față;
Tribunalul Gorj, prin sentința nr.2017 din 16 octombrie 2009 respins cererea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al comunei și Primarul comunei.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că reclamantul are calitatea de funcționar public, astfel că dreptul comun în materie îl reprezintă Legea 188/1999 și nu Codul Muncii, întrucât funcționarul public are raporturi de serviciu conform instituției de drept public și nu are raporturi de muncă conform instituției de dreptul muncii, ce se stabilesc ca urmare a încheierii unui contract individual de muncă între salariat și angajator.
De altfel, conform art. 45 din Legea 188/1999, s-a stabilit că funcționarii publici au obligația să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției publice, în condițiile legii, cu excepția informațiilor de interes public, fără a se preciza că pentru această obligație urmează să i se acorde sporul de confidențialitate prevăzut de art.26 din Codul Muncii.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 31 din aceeași lege, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu care se compune din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.
În ceea ce privește adaosul salarial corespunzător sporului de mobilitate și confidențialitate, reglementarea din art. 25 și 26 din Codul Muncii, acestea nu sunt datorate de către pârâți în măsura în care actul normativ care reglementează drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici nu a prevăzut acordarea acestor sporuri, cu atât mai mult cu cât în art. 117 din Legea 188/1999 se menționează că prevederile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii în măsura în care dispozițiile respective nu contravin legislației specifice funcției.
Întrucât funcționarii publici nu își desfășoară activitatea în temeiul unui contract de muncă, aceștia nu au posibilitatea negocierii sporurilor și altor drepturi cu angajatorul, ei aflându-se în raport de serviciu rezultat dintr-un act administrativ de numire în funcție, legiuitorul substituind sistemul de salarizare și acordare atât a sporurilor, cât și a altor drepturi ce se cuvin acestora.
Neexistând o reglementare specială în ceea ce privește acordarea acestor două sporuri, se constată că există o lipsă a dreptului vătămat și nu se poate invoca încălcarea principiului egalității de șanse întrucât funcționarul public este o instituție a dreptului public, iar salariatul este o instituție a dreptului muncii, și pe cale de consecință, celui dintâi i se aplică normele speciale cuprinse în Constituție, în Legea 188/1999, în alte reglementări de drept administrativ, și doar în completare normele de drept al muncii, numai în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.
În titlul II din Codul Muncii se definește contractul individual de muncă care este contractul în temeiul căruia o persoană fizică denumită salariat se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator care poate fi persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu, acest contract, conform art.16, încheindu-se în baza consimțământului părților, prin negociere, astfel că în afara clauzelor esențiale prevăzute la art. 17 între părți pot fi negociate și cuprinse în contractul individual de muncă și alte clauze specifice.
În art. 2 alin 2 din Legea 188/1999 se stabilește faptul că funcționarul public este persoană numită în condițiile legii într-o funcție publică, prezenta lege reglementând raporturile juridice dintre funcționarii publici și stat, stabilindu-se în art. 31 faptul că pentru activitatea desfășurată au dreptul la un salariu, beneficiind de prime și alte drepturi, în condițiile legii, precizându-se că salarizarea acestora se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.
Astfel că, instanța de judecată nu se poate substitui legiuitorului în cazul salarizării funcționarului public sau părților în cazul negocierii în condițiile Codului Muncii, întrucât s-ar încălca principiile constituționale ce reglementează separația puterilor în stat cât și drepturile fundamentale ale omului în general și dreptul la muncă în special.
Ca atare, funcționarii publici nu își desfășoară activitatea în temeiul unui contract de muncă,ei aflându-se în raporturi de serviciu rezultate din actul administrativ de numire în funcție, astfel încât nu au calitatea de salariați în sensul dreptului muncii și ceea ce particularizează raportul de serviciu al funcției publice este faptul că funcționarii publici sunt purtători ai puterii publice.
Raporturile de serviciu ale funcționarilor publici se în urma încheierii unui contract de drept public, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este în mare parte suplinită de către legiuitor, și nu a unui contract individual de muncă, în accepțiunea Codului Muncii.
Atribuțiile și responsabilitățile funcționarilor publici nu pot fi negociate în mod individual, deoarece ele sunt stabilite de lege sau regulamente aprobate, salariile fiind fixate de lege și se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare, pre grade și trepte profesionale, în raport cu funcția deținută, nivelul studiilor, vechimea în specialitate, la care se adaugă indemnizațiile, majorările, sporurile și premiile prevăzute de legislația specifică funcției publice.
Statutul juridic al fiecărei categorii de personal este configurat de normele legale referitoare la încheierea, executarea, suspendarea și încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie, astfel că nerespectarea acestora ar atrage nulitatea absolută a tuturor clauzelor raportului juridic de muncă care nu sunt stabilite cu respectarea legislației specifice fiecărei categorii de personal.
Raportat la aspecte menționate mai sus, nu a putut fi reținută poziția pârâtei, întrucât în primul rând nu se poate substitui legiuitorului în cazul salarizării funcționarului public, această poziție putând fi acceptată doar în cazul personalului contractual ce se găsesc în raporturi de muncă cu aceasta și căruia i se aplică în mod direct legislația muncii. De altfel, această din urmă categorie de personal are dreptul de a primi aceste sporuri, beneficii ce nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce se poate realiza doar în condițiile în care sunt prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă sau prin contractul individual de muncă.
Nu se poate reține că ar exista un tratament diferențiat, deoarece Curtea Constituțională a statuat prin mai multe decizii de admitere, referitoare la excepția de neconstituționalitate a diferitelor prevederi din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, că " Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.1 în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării."
Existența fondurilor salariale necesare acordării acestor sporuri nu este suficientă, deoarece sporul de confidențialitate și de mobilitate se acordă în condițiile stabilite prin contractele colective de muncă, în urma negocierii dintre angajatori și organizațiile sindicale, astfel că pârâta nu are poziția angajatorului care are capacitatea financiară de a suporta costurile și acordarea lor nu este lăsată la aprecierea sa, cu atât mai mult cu cât nu are competența de a solicita alocarea și virarea fondurilor bugetare necesare in acest scop.
Legea nr.188/1999 constituie dreptul comun pentru toate categoriile de funcționari public, iar Codul Muncii este aplicabil prioritar raporturilor juridice de muncă întemeiate pe un contract individual de muncă.
Deși similar cu regimul salariaților, regimul juridic de drept comun aplicabil funcționarilor publice prezintă numeroase particularități, cea mai importantă derivând din actul de investire într-o anumită funcție publică.
Din această perspectivă, deși în cazul funcționarului public există un acord de voințe întrucât numirea unei persoane în calitatea de funcționar public se realizează numai cu consimțământul său, nu ne aflăm în prezența unui contract individual de muncă, în accepțiunea Codului Muncii, ci a unui contract de drept public sau de drept administrativ, astfel cum a fost defini în doctrină, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este în cea mai mare parte, așa cum s-a menționat mai sus, suplinită de legiuitor, nefiind posibilă negocierea individuală și liberul arbitru al pârâtei, în acordarea sau neacordarea acestor sporuri.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, care a arătat că instanța de fond a apreciat eronat că, dacă părțile nu au convenit asupra clauzelor de mobilitate și confidențialitate, instanța nu se poate substitui angajatorului și să-i impună acordarea sporului aferent acestei clauze.
Recursul este nefondat.
Reclamantul și-a desfășurat activitatea în cadrul Primăriei, și acesta nu a dovedit că și-a desfășurat activitatea în proporție de 50 % în afara instituției. În acest sens, reclamantul trebuia să depună la dosar acte din care să rezulte această susținere, să dovedească un anumit număr de zile lucrătoare din cadrul unei luni, acesta își desfășura activitatea la alte instituții și în alte locuri din județ, simpla afirmație că trebuie să se deplaseze la instituțiile arătate, neconstituind o probă în susținerea cererii.
În conformitate cu prevederile art.31 din Legea 188/1999 R, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu care se compune din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, prime și alte drepturi salariale în condițiile legii.
În ceea ce privește adaosul salarial, corespunzător sporului de mobilitate și confidențialitate, reglementat de art.25 și 26 din Codul Muncii, Curtea precizează că acesta nu este datorat de către angajator, în măsura în care nu a fost prevăzut expres în actul normativ care reglementează drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici.
Reclamantul nu a invocat în sprijinul acțiunii sale nici un act normativ,privind reglementarea drepturilor salariale ale funcționarilor publici, ci numai cadrul legal general, reprezentat de dispozițiile art.25 și 26 din Codul Muncii și aplicabilitatea acestora în cazul funcționarilor publici.
Arătăm că pentru a se acorda sporul de mobilitate și confidențialitate, așa cum rezultă din prevederile art.31 din Legea 188/1999, este necesar ca alte drepturi salariale pentru a fi acordate funcționarului, să formeze obiectul unei reglementări legale.
Într-adevăr dispozițiile Legii 188/1999 se completează cu prevederile legislației muncii, așa cum dispune art.117 din legea republicată, în măsura în care dispozițiile respective nu contravin legislației specifice funcției.
În ceea ce privește drepturile decurgând din clauza de mobilitate și confidențialitate, acestea nu contravin legislației funcției publice, numai că legiuitorul a condiționat acordarea altor drepturi, a căror sferă se poate extinde și la cele două clauze, de existența unei reglementări legale.
Legislația prin care în decursul timpului s-a reglementat sistemul de salarizare al funcționarilor publici nu a stabilit niciodată acordarea celor două tipuri de sporuri pentru funcțiile publice de execuție sau de conducere, în acest sens enunțăm cu titlu de exemplu OG 92/2004, OG 2/2006, OG 6/2007.
Aceste acte normative au prevăzut toate drepturile și sporurile care se acordă funcționarilor publici.
În OG 2/2006 a fost inclus sporul de confidențialitate pentru funcționarii publici din aparatul propriu al Guvernului, al Administrației prezidențiale, CNSAS, Ministerul Integrării Europene, Direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul, Consiliului legislativ, așadar legiuitorul a enumerat expres categoriile care pot beneficia de un astfel de spor.
Același act normativ la care am făcut referire mai sus a reglementat și faptul că acest spor se stabilește prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul alocat.
Din expunerea efectuată în această decizie, se reține că în ceea ce privește funcționarii publici din cadrul autorităților locale nu a existat niciodată o reglementare prin care să se acorde spor de confidențialitate și mobilitate și că, mai mult, chiar în situația acordării acestora pentru categoriile de funcționari prevăzute expres în lege, aceste sporuri sunt limitate, în sensul încadrării în cheltuielile de personal.
Clauzele de mobilitate și confidențialitate nu sunt contrare statutului funcționarului public, însă determinant este ca drepturile respective care se constituie în sporuri adaosuri în salarizare să fie nominalizate și cuantificate într-un act normativ.
În cazul funcționarului public nu s-a inclus o normă care să reglementeze aceste drepturi în nici unul dintre actele normative care se referă la salarizarea funcționarilor, cu excepția consilierilor juridici, care în statutul profesional au prevăzut dreptul de a primi sporurile aferente celor două clauze.
Față de considerentele expuse mai sus, în baza art.312 Cod pr.civilă, Curtea va respinge recursul reclamantului ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței nr.2017 din 16 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 19 Ianuarie 2010.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red.jud.
Tehnored.
27 Ianuarie 2010
Jud.fond.
Președinte:Gabriela CarnelutiJudecători:Gabriela Carneluti, Daniela Vijloi, Laura Mariana
