Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 22/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- DECIZIA NR.22/R-
Ședința publică din 16 ianuarie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Gabriela Chiorniță președinte secție
- - - - JUDECĂTOR 2: Ingrid Emina Giosanu
- -ta - - JUDECĂTOR 3: Corina
- - grefier
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantele domiciliată în Rm.V,-, -.D,.1 jud.V, cu reședința în Rm.V,-, -1,.B,.3,.15, jud.V, și ambele domiciliate în Rm.V,-, jud.V, împotriva sentinței nr.1069 din 30 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea Secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții PREFECTUL JUDEȚULUI V - COMISIA JUDEȚEANĂ DE APLICARE A LEGII NR.290/2003 cu sediul în Rm.V, str.-, nr.1, jud.V și AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR - SERVICIUL PENTRU APLICAREA LEGII NR.290/2003 cu sediul în B, nr.202A, sector 1.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursul este timbrat cu taxă judiciară de timbru în sumă de 2 lei potrivit chitanței nr.-/30.12.2008 (fila 258 din dosar) și cu timbrul judiciar în valoare de 0,15 lei.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 9 ianuarie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Constată că prin acțiunea înregistrată la data de 21 decembrie 2007, reclamantele, și au chemat în judecată pe pârâtele Instituția Prefectului Județului V - Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr.290/2003 și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pentru a se dispune anularea hotărârii nr.12/2007 și a Ordinului nr.418/2007 și atribuirea în natură sau acordarea de despăgubiri și compensații pentru bunurile imobile deținute în proprietate de autorii și, așa cum sunt ele menționate, respectiv 8,7 ha. teren agricol și patru construcții cu terenul aferent acestora, situat în localitatea, județul.
În motivare s-a arătat că reclamantele sunt moștenitoare ale autorilor și, persoane ce au fost deportate în anul 1941 în, în urma ocupării de către Uniunea și ca urmare a regimului extrem de dur, au decedat în anul 1941 și respectiv 1943.
Bunurile pe care autorii le-au deținut în proprietate nu le-au fost restituite nici moștenitorilor și nici nu s-au plătit pentru ele vreo compensație.
Prin actele administrative atacate, pârâtele au respins cererile formulate de reclamante, reținându-se că acestea nu au dovedit că erau refugiate în perioada 1940-1945 și că nu au reintrat în posesia averii deținute de autori.
Susținerile sunt în contradicție cu legea pentru că moștenitorii proprietarului deposedat au dreptul la reparații, ca urmare a suferințelor autorului lor, iar din actele depuse rezultă că nici și, dar nici moștenitorii acestora nu au primit înapoi averea de care au fost deposedați sau o compensație pentru aceasta.
Actele administrative conțin trimiteri la un act administrativ abrogat, iar Ordinul este lovit de nulitate pentru că este nemotivat.
Prin sentința nr.1069/2008, Tribunalul Vâlceaa respins acțiunea, reținând în esență că nu se pot invoca dispozițiile art.1 din Legea nr.290/2003, întrucât reclamantele nu au calitatea de refugiat, iar în perioada 1940-1945 parte dintre moștenitori au locuit în localitatea. Reclamanta, deși menționează că a primit carnet de refugiat nu este în măsură să-l depună și nu a făcut dovada demersurilor pentru reconstituirea datelor din acel carnet.
Certificatul eliberat de autoritățile ucrainene din care rezultă că averea autorilor și a fost confiscată și nu s-au formulat cereri și nu s-au acordat compensații, este în contradicție cu declarațiile solicitantelor care arată că autorii au fost deportați în anul 1941 și au decedat în anul 1942 și 1943.
Din declarațiile notariale ale unor persoane, rezultă că bunurile nu au fost restituite, bunuri care nu fuseseră înstrăinate până la data evacuării, dar ale căror caracteristici nu rezultă din actele de proprietate autentificate.
S-a concluzionat în sensul că reclamantele nu au făcut dovada calității de refugiat și nici că s-au adresat autorităților pentru obținerea documentelor la care face referire Legea nr.290/2003, așa încât, solicitarea de atribuire în natură a suprafeței de 8,7 ha. și acordarea de despăgubiri pentru celelalte imobile nu se justifică.
Împotriva acestei sentințe, au formulat recurs reclamantele criticând-o pentru motive încadrabile în dispozițiile art.304 pct.9 și 3041Cod procedură civilă, în dezvoltarea cărora au susținut următoarele:
- temeiul de fapt și de drept al pretențiilor reclamantelor le îndreptățește pe acestea ca moștenitoare ale proprietarului deposedat să solicite reparații pentru suferințele autorului lor. Legea le impune numai condiția de a avea calitatea de moștenitori până la gradul IV și cetățenia română și nu să dovedească că au avut calitatea de refugiat;
- hotărârea tribunalului este nemotivată, iar motivările existente sunt confuze și ilogice și în contradicție cu probele din care rezultă că nu s-au primit reparații sau despăgubiri. Normele metodologice de aplicare a Legii nr.290/2003 impun numai condiția de a declara pe proprie răspundere de către solicitant că nu s-au primit reparații pentru prejudiciile suferite, iar în cauză reclamantele au făcut mai mult decât atât și au adus dovezi în sprijinul acestei susțineri;
- se impută reclamantelor că nu au depus înscrisuri fără să se precizeze care sunt acestea și ce legătură are calitatea de refugiat a reclamantei cu pricina de față, calitate care de altfel a fost recunoscută în mod oficial de statul român printr-o hotărâre a;
- referirile la insuficienta determinare tehnică a imobilelor nu justifică nici ele soluția, deoarece nu este o condiție de acordare a despăgubirilor, întinderea acestora având la bază o expertiză tehnică;
- și tribunalul păstrează motivarea pe temeiul nr.HG1239/2004, act normativ abrogat, așa cum de altfel s-a subliniat și în cererea de chemare în judecată.
Examinând criticile formulate se constată că ele sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta mai jos.
Temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamante este reprezentat de Legea nr.290/2003, act normativ care în art.1 recunoaște dreptul cetățenilor români care au fost obligați să părăsească forțat, de Nord și în urma Tratatului din 10 februarie 1947, de a primi despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile ce le-au avut în proprietate pe aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă în anul părăsirii.
Potrivit alin.2, de prevederile acestei legi "beneficiază foștii proprietari, moștenitorii legali ai acestora până la gradul IV inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai acestora, dacă au la data formulării cererii cetățenia română".
Din acest text de lege rezultă că este lipsită de suport aprecierea, atât a comisiilor specializate în soluționarea cererilor de acordare a compensațiilor, cât și a instanței de judecată, că reclamantele trebuiau să dovedească că au avut calitatea de refugiat.
Așa cum s-a precizat în cererea inițială, solicitarea acestora a avut la bază calitatea de refugiat și de persoană deposedată a autorilor.
Din acest punct de vedere, singurul aspect care se impunea a fi verificat era dacă autori până la gradul IV, respectiv și, s-au aflat în categoria persoanelor la care se referă textul de lege precitat.
În această ordine de idei apare ca total nejustificată pretenția ca una dintre reclamante ( ) să facă dovada calității sale de refugiat, probă în absența căreia nu poate beneficia de dispozițiile art.1 din Legea nr.290/2003.
Cu actele de la dosar s-a dovedit că reclamantele au calitatea de moștenitoare de gradul I și II față de cei doi autori (filele 12-24 și 120) și că aceștia au fost deportați în anul 1941 în (aspecte care de altfel nici nu au fost contestate), unde au decedat în anii 1941 și 1943.
Invocându-se calitatea de moștenitoare este greșită solicitarea autorităților administrative și a instanței, de a se dovedi că reclamantele sunt acelea care au fost nevoite să părăsească forțat teritoriile, la care textul de lege face referire.
Interpretarea dată atât în faza cercetării administrative, cât și la prima instanță, este sub acest aspect greșită și prin ea se adaugă la lege o cerință pe care legiuitorul nu a înțeles să o impună.
În sensul interpretării de mai sus sunt și normele de aplicare ale Legii nr.290/2003, atât cele aprobate prin nr.HG1239/2004 (art.1), cât și cele aprobate prin nr.HG1120/2006 (art.1).
Concluzionând în sensul că reclamantele sunt moștenitoare până la gradul IV ale autorilor deportați în și au cetățenia română, se impune a se reține legitimarea procesuală activă în formularea unei cereri de natură a celei ce face obiectul prezentei pricini.
Art.2 din nr.HG1120/2006 interpretează dispozițiile legii sub aspectul dovezilor ce trebuie făcute pentru a fi determinate bunurile a căror compensare și despăgubire se solicită și a proba faptul că nu s-au primit despăgubiri sau compensații totale sau parțiale pentru acestea.
Astfel, s-a arătat că beneficiarii Legii nr.290/2003 au obligația să declare pe proprie răspundere bunurile ce le-au avut în proprietate și pentru care solicită despăgubiri și compensații, cât și faptul că nu au primit astfel de beneficii, nici total, nici parțial.
Se mai arată în alin.4 al art.2 din Norme că cererile trebuie însoțite de acte doveditoare certificate de autorități, iar în situația imposibilității de procurare a acestora sunt suplinite cu declarația autentică a petentului, însoțită de două declarații de martori, de asemenea autentificate.
În cauză, reclamantele au depus acte din care rezultă bunurile pe care autorii lor le-au avut în proprietate și, așa cum corect de altfel se susține în recurs, pentru a dovedi că nu au primit despăgubiri și compensații au depus și înscrisurile de la filele 10 și 11, emise de Consiliul Raional și Consiliul Local al orașului, care confirmă susținerea din acțiune și cerința textului de lege.
Nici autoritățile administrative și nici instanța de fond nu arată în mod cert ce probe ar fi trebuit să mai administreze reclamantele, care susținere a acestora este nedovedită sau contrazisă de faptul că unii dintre moștenitorii autorilor au revenit în localitatea și de ce astfel situația bunurilor de care au fost deposedați autorii devine incertă.
În condițiile în care s-au depus probe cu înscrisuri susținute și de declarații de martori pentru a dovedi existența în patrimoniul autorilor a bunurilor pentru care se cer compensații și despăgubiri, organele administrative erau obligate să realizeze o verificare a acestora și să concluzioneze asupra fondului pretențiilor, nu să le înlăture pentru rațiuni lipsite de suport în actele normative precitate.
Critica din recurs privind greșita trimitere la dispozițiile nr.HG1239/2004 este numai parțial întemeiată, pentru că deși este real că acestea au fost abrogate în 2006 prin nr.HG1120, iar pronunțările s-au făcut după adoptarea acestui act normativ, totuși la data când a formulat cerere autorul reclamantei erau în vigoare primele norme.
În ceea ce privește motivul de recurs privind modalitatea de redactare a sentinței pronunțate de tribunal, urmează ca în temeiul art.304 pct.7 și art.312 alin.5 din Codul d e procedură civilă, să se rețină că instanța de control judiciar este în măsură să modifice hotărârea ce intră sub imperiul acestor dispoziții procedurale.
Pentru toate aceste considerente se apreciază că nici organele administrative și nici prima instanță nu au verificat fondul pretențiilor cu care au fost investite, respingând cererile formulate pentru aspecte formale care însă sunt lipsite de suport și de justificare în Legea nr.290/2003 și Normele de aplicare ale acesteia, constituind aspecte colaterale fără nicio relevanță juridică.
Sunt așadar incidente dispozițiile art.312 alin.5 din Codul d e procedură civilă și reținându-se că este întemeiat recursul, el urmează a fi admis, iar pe fond admisă în parte acțiunea, fără ca instanța de control judiciar să concretizeze dreptul și întinderea lui.
Ca o consecință a acestei soluții, va fi modificat Ordinul nr.418/2007, admisă contestația, anulată Hotărârea nr.12/2007 și dispusă soluționarea pe fond a pretențiilor formulate de recurenții-reclamanți.
Această soluție este justificată de procedura pe care Legea nr.290/2003 și Normele de aplicare o stabilesc pentru determinarea întinderii despăgubirilor și compensațiilor la care sunt îndreptățiți beneficiarii actului normativ.
Astfel, potrivit art.2 din Legea nr.290/2003 și art.5 din nr.HG1120/2006, comisiile teritoriale sunt acelea care decid posibilitatea acordării de compensații în natură, în raport de prevederile Legilor nr.18/1991 și nr.1/2000 și efectuează propuneri în acest sens către
Potrivit art.6 din Norme, persoanele cărora nu li se pot atribui în natură terenuri în județul în care locuiesc, beneficiază de despăgubiri sau compensații determinate potrivit legii.
Aceste despăgubiri sau compensații se stabilesc în conformitate cu dispozițiile art.14 și urm. din nr.HG1120/2006 și art.3 din Legea nr.290/2003.
acestor proceduri, întocmirea rapoartelor de evaluare și determinarea întinderii compensațiilor și despăgubirilor se face de comisiile constituite la instituția Prefectului județului, fiind apoi supuse spre aprobare Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care, în condițiile art.17 lit.a, întocmește și documentele de plată.
Reținându-se că în cauză nu s-a soluționat fondul pretențiilor, deci comisiile locale nu au exprimat un punct de vedere asupra bunurilor pentru care reclamantele sunt îndreptățite să beneficieze de legea reparatorie, asupra posibilității compensării în natură a acestui drept și asupra întinderii despăgubirilor, se apreciază că întreaga procedură se impune a fi reluată de la acest nivel pentru a respecta drepturile procedurale ale părților și atribuțiile stabilite de legiuitor pentru organele administrative.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantele și împotriva sentinței nr.1069 din 30 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea Secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții PREFECTUL JUDEȚULUI V - COMISIA JUDEȚEANĂ DE APLICARE A LEGII NR.290/2003 și AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR - SERVICIUL PENTRU APLICAREA LEGII NR.290/2003.
Modifică sentința în sensul că admite acțiunea în parte, modifică Ordinul nr.418/2007 emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, admite contestația, anulează Hotărârea nr.12 adoptată de Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr.290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Județului V și dispune soluționarea pe fond a pretențiilor formulate de recurentele-reclamante.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 ianuarie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
,
Grefier,
Red./21.01.2009
GM/4 ex.
Jud.fond: Gh.
Președinte:Gabriela ChiornițăJudecători:Gabriela Chiorniță, Ingrid Emina Giosanu, Corina
